Un apel către tineri

           

 
     În 1872, din postura de profeteasă a lui Dumnezeu care nega această calitate atunci când era întrebată în mod direct, Ellen White făcea următorul apel către tineri. La 142 ani de atunci, fără a avea nici cea mai mică pretenție că sunt cineva, și cu atât mai puțin pretenția că Dumnezeu îmi vorbește personal, doresc să-i calc pe urme „servei Domnului” și să mă adresez direct acelor cititori ai blogului meu care sunt ( sau încă se mai consideră ) tineri. Nu dintr-un sentiment de parodiere ieftină a spuselor ei. Nu din dorința de a epata prin vorbele mele. Ci dintr-o profundă și sinceră compasiune pentru toți acei tineri reformiști și adventiști pe care îi cunosc de-o viață, începând cu acei din generația mea și terminând cu fetița mea... Nu patetismul gol, și nici dorința de a persifla „credința” voastră mă împing acum să vă scriu, ci speranța că dintre sutele ( măcar ) de creiere tinere care îmi vor citi acest mesaj, măcar câteva vor putea să discearnă corect și rațional greutatea argumentelor mele.

Dumnezeul trăznetului și al sabatului

   

   Într-un articol de săptămâna aceasta, revista adventistă „Semnele timpului ” încearcă să ne convingă subliminal despre binecuvântările uriașe care însoțesc decizia de a nu călători în sabat. Binecuvântări ale unui dumnezeu adventist pentru copiii săi adventiști, se înțelege. Ceilalți oameni, care nu „păzesc” sabatul, sunt carne de tun numai bună pentru trăznete, accidente sau … rachete rusești. Lor Dumnezeu nu le vorbește. Pe ei nu-i avertizează. Adică, mai pe șleau spus: nu-i iubește așa de mult ca pe cei ce „țin sâmbăta” la minut și la secundă. 

Săptămâna creației sau carul înaintea boilor

     

   Creștinii neoprotestanți, în cea mai mare majoritate a lor YEC, susțin cu biblia în mână săptămâna creației în 7 zile literale. Oricâte argumente serioase le-ai aduce că lucrurile stau cu totul altfel, ei nu pot renunța la dumnezeul lor atotputernico-antropomorf care se odihnește în ziua a șaptea sau care creează murdărindu-și mâinile în noroi. Faptul că porunca a patra confirmă creatio ad nihilo în 7 zile și faptul că Isus Hristos a afirmat că „ sabatul a fost dat pentru om ” sunt pentru ei argumente supreme în discuție. Trebuie să renunți cu totul la evanghelii și la credința în Isus Hristos, ca să poți crede în evoluție sau vârsta de milioane de ani a vieții pe Terra. Dar este adevărat acest lucru sau este doar un argument de paie?

Între sentimente, ipoteze și certitudini

   

     

   

     Înfrângerea istoric-scandaloasă de aseară a Braziliei din semifinala C.M. mi-a demonstrat din nou două, ba chiar trei  lucruri importante, dincolo de vorbăria fără sfârșit legată de minunea fotbalistică în sine: imprevizibilitatea psihicului uman și penibilul încredințării totale în mâinile sentimentalismului. Și că unii găsesc teorii ale conspirației până și într-un meci de fotbal. Fiecare cu credința și cu certitudinea lui. Deși… fie vorba între noi… e o distanță uriașă, ca de la Rio la Berlin și înapoi, între cele două. Iar asta mă face să mă duc cu gândul și la lucruri mai „sfinte”. Dar să le luăm pe rând, încetul cu încetul…

De ce nu mai sunt adventist

Natural, supranatural sau… hipernatural?!?

     În dezbaterile din ultimii ani despre creațiune/evoluție ( Geneza 1-2 ) sau minunile biblice în general, de pe diverse forumuri sau site-uri de studiu/analiză creștine, a ieșit în evidență o antiteză ideologică aparent irevocabilă între naturalism ( conceptul filozofic potrivit căruia orice eveniment, cauză sau forță studiată de științele naturale - realitatea - poate fi înțeleasă fără apelul la o divinitate, considerată cauza primordială a acestor lucruri ) și supranatural ( conceptul filozofic care se bazează pe existența unor structuri și entități care nu fac parte din lumea reală și nu se supun analizei științifice, entități care au capacitatea de a se sustrage legilor naturale - de ex la săvârșirea minunilor, etc ). Din cauza preferinței aproape exclusive pentru supranatural ca explicație ultimă a realității, cei mai mulți creștini au comis păcatul întoarcerii spatelui față de evidențele științifice, rămânând partizani inconvertibili ai poziției „God of the gaps” și devenind prin asta complet irelevanți pentru societatea seculară. Care ar trebui să fie însă o poziție echilibrată, inteligentă, una care să țină cont în același timp și de teoriile științifice ( demonstrate fără drept de apel ca fiind autentice ) dar și de mesajul biblic al existenței unui Creator inteligent? În timp ce lupta dintre apologeții celor două tabere ideologice se ascute tot mai intens, și în timp ce creștinismul ca premiză filozofică de explicare a realității riscă tot mai mult să cadă în derizoriu, se întrevede totuși o a treia variantă, care poate reuni sub aceeași umbrelă ceea ce pare imposibil de împăcat, și anume știința și credința. Despre ce este vorba?