Martin Luther reloaded. Sfârșit de drum…

   

   Una din replicile pe care le-am primit din partea unor prieteni creștini în ultimii ani a fost următoarea: „ … Toate ca toate. Ți-ai pierdut credința… e problema ta. Dar schimbă-ți și tu numele ăla de Martin Luther măcar. De mult nu te mai caracterizează”. Recunosc că remarca lor este pertinentă și până la un anume punct chiar îndreptățită. Acest articol se dorește a fi nu numai o reacție vis-a vis de această sugestie, dar și o luare de rămas bun față de cititorii care m-au urmărit cu mai mult sau mai puțin interes vreme de exact 6 ani. 

Al treilea război mondial

   

     Am spus-o de mai mult timp, dar nu atât de vocal. Nu eram sigur. Nu aveam toate elementele necesare care să-mi spulbere orice îndoială. Dar cred că nebunia care s-a întâmplat pe coasta de azur chiar de ziua națională a Franței e prea grozavă și înspăimântătoare ca să mai cred că aș putea greși. Acum sunt sigur: ne aflăm deja în plin al treilea război mondial. A spus-o deja un cronicar cu experiență precum C.T. Popescu. A spus-o imediat după tragedie Donald Trump. Și o vor mai spune cu siguranță și alții, din ce în ce mai gălăgios, în zilele și lunile care vor urma.

Rugăciune sau antibiotic? Concluzii după o „ experiență personală cu Dumnezeu”.

   Dincolo de trecutul comun care ne leagă ( am fost amândoi cu ani buni în urmă membri în biserica adventist-reformistă, pe care am părăsit-o din motive diferite ) Vlad Ardeiaș este printre foarte puținii prieteni creștini care mai păstrează încă legătura cu mine și care nu mi-au întors spatele cu ură și dispreț după „căderea” mea de la credință. Deși în momentul de față împărtășim două puncte de vedere diametral opuse despre viață și Dumnezeu, prietenia noastră a rămas totuși în picioare și mai purtăm din când în când dialoguri pe diverse teme din spectrul religios/științific. Departe de a încerca să ne convingem unul pe celălalt, dialogul ( recunosc, uneori extrem de dificil de purtat din cauza premizelor total diferite de la care pleacă fiecare ) este menit mai degrabă ca să prezinte celuilalt dovezi sau argumente în sprijinul credințelor/afirmațiilor fiecăruia. 

Paștele - între tradiție și adevăr istoric

   Milioane de oameni mai mult sau mai puțin devotați sărbătoresc o dată pe an paștele, evenimentul din calendarul creștin cel mai important alături de crăciun. Paștele reprezintă comemorarea morții și învierii unui om, dar nu a oricărui om, ci a unui om-Dumnezeu care se jerftește pentru omenire. Ce este adevăr și ce este legendă în toată această poveste?

Liberul arbitru - un răspuns penibil la problema suferinței

   

    Atunci când în lume au loc tragedii majore, răspunsul creștinilor cu privire la cauza existenței răului este de fiecare dată același: „liberul arbitru”. De ce a permis Dumnezeu genocide înspăimântătoare și războaie lungi și cumplite? De ce a permis ororile holocaustului pentru 4 ani de zile, timp în care au murit milioane de ființe nevinovate? De ce permite ca o fetiță să fie violată și ucisă cu bestialitate de un monstru sadic cu chip de om? Răspunsul halucinant al prietenilor creștini este de fiecare dată același: „pentru că Dumnezeu este iubire, și încă iubire desăvârșită”.

„ Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca homosexualul acesta ”

   

      Ultima campanie inițiată de BOR pentru strângerea masivă de semnături în vederea schimbării constituției României cu privire la „ garantarea”  și conservarea familiei heterosexuale tradiționale, este un precedent extrem de periculos pentru un stat democratic și laic, actul în sine presupunând de departe nu doar o atitudine vădit homofobă, improprie timpurilor moderne, dar și o imixtiune de neconceput a bisericii în treburile statului laic. Puțini creștini care sprijină din tot sufletul inițiativa BOR sunt cu adevărat conștienți de pericolul imens care derivă din amestecul politicii cu religia. Căci, nu-i așa, dacă acțiunea ar avea succes, iar căsătoriile între homosexuali ar fi interzise prin lege în România, ce ar mai putea împiedica biserica majoritară să ceară și alte schimbări legislative, contrare drepturilor și libertăților cetățenești garantate de un stat laic? 

Ce te faci dacă NU există Dumnezeu?!?

  Recent, fostul pastor adventist Cornel Dărvășan a susținut la Centrul creștin Sapienția o serie de predici intitulată „ Ce te faci dacă există Dumnezeu ”? ( aici și aici ). Desigur, întrebarea este adresată scepticilor, fie atei, agnostici sau oameni seculari, care nu mai pot crede în secolul 21 într-un Dumnezeu atotputernic sau interesat de rasa umană. Și cu atât mai puțin în Dumnezeul „creștin”. Articolul de față constituie o replică la ideile sale, din punctul de vedere al unui sceptic. 

„Iminența” revenirii lui Hristos

  

   

    Dintre toate cultele neoprotestante, cel puțin la nivel teoretic, adventiștii trăiesc din fragedă pruncie și până la moarte, în modul cel mai intens, în paradigma „iminenței ” celei de-a doua reveniri a lui Hristos pe norii cerului. Deși orice alt cult sau religie creștină afirmă speranța în acest eveniment mondial - climax al propovăduirii evangheliei - adventiștii se deosebesc de toți chiar prin numele pe care îl poartă: așteptători ai venirii iminente a lui Isus Hristos. Nimeni nu poate nega că adânc înscris în ADN-ul spiritual al fiecărui adventist există concepția iminenței sfârșitului lumii. 

In memoriam Georg Elser- Gânduri de 9 mai

  

     Pe 9 mai s-au împlinit 70 de ani de la terminarea ultimului război mondial. Posturile de televiziune germane emit zilele acestea sute de ore de documentare despre ororile acestui război, parcă dintr-o dorință inconștientă de a spăla cumva păcatele strămoșilor lor. De curând am vizionat la cinematograf filmul „ Elser ”, povestea omului care „ ar fi putut schimba lumea ” în noiembrie 1939. 

Sexualitatea în adventism ( IV ): concluzii

    Pornind de la concepția puritană potrivit căreia masturbarea este un viciu păcătos care ruinează mintea și trupul, Ellen White a început să caute după cauzele care provoacă acest viciu. Așa se face că, într-o epocă în care nu se știa absolut nimic despre acțiunea genelor și a hormonilor asupra corpului omenesc, a fost stabilit imediat principalul vinovat pentru hiperactivitatea sexuală: dieta necorespunzătoare, respectiv condimentele, murăturile și … mai ales carnea. Iată ce spunea ea în acest sens:

Sexualitatea în adventism ( III ) : Masturbarea

   

 Viziunea care avea să formeze mai târziu principiile reformei sănătății adventiste i-a fost dată Ellenei White în 6 iunie 1863. Atunci, se pretinde de către stafful Ellen White Estate, Dumnezeu i-a arătat în viziune, timp de 45 minute, avansuri și principii medicale moderne ale viitorului, principii care aveau să salveze mii și mii de vieți ( vezi de ex Ellen G. White: Prophet of Destiny, Rene Noorbergen, p. 98). Când cineva din secolul 21 aude o astfel de pretenție, merge cu gândul imediat la unele astfel de avansuri medicale care au revoluționat într-adevăr medicina și starea de sănătate generală a populației americane la sfârșitul secolului 19. Haideți să luăm în considerație câteva dintre cele mai importante:

Sexualitatea în adventism ( II ): energia vitală și excesul marital

    

       Înainte de a enumera ciudățeniile „spiritului profetic” despre sexualitate și a le supune unei analize raționale care să stabilească gradul lor de „inspirație” ( a se citi „ adevăr” ), permiteți-mi relatarea pe scurt a unei ultime amintiri personale. În vara anului 2008, în cadrul unor seminarii despre logodnă și căsătorie organizate de biserica reformistă, ascultam uluit cum pastorul încerca să convingă tinerii din sală că un băiat care încearcă „ să flirteze cu o fată sărutând-o pe obraz înainte de logodnă este emisarul direct al Satanei”( citat EGW redat din memorie )… Dincolo de revolta mea momentană contra unei astfel de inepții și a tragi-comicului unei astfel de situații, am realizat însă că problema era mult mai complexă. O astfel de mentalitate ( și sfaturi ) era(u) direct produsul spiritului profetic din sec 19. Mai pot fi însă aceste sfaturi luate în serios astăzi, în secolul 21? 

Sexualitatea în adventism ( I )

      Atunci când eram un adolescent curios ca să aflu cât mai multe despre sexul opus, la vârsta la care hormonii joacă feste teribile oricărui tânăr normal din punct de vedere fizic și psihic, singurele informații despre sex, curtenie sau căsătorie pe care le aveam personal la dispoziție erau într-o măsură prepoderentă cele religioase, mai concret scrierile și sfaturile Ellenei White pentru tineri. Nu exista informație alternativă de calitate în acest sens nicăieri. Nu exista internetul, nu aveai acces la cărți de informare a tineretului în acest sens. În biserică, școală sau familie nu se făcea niciun fel de educație sexuală, iar televiziunea de la începutul anilor 90 nu oferea de asemenea nimic serios în ceea ce privește informarea cu privire la sex și relații sexuale. Singura variantă „neortodoxă” pe care o aveai la dispoziție pentru a te informa despre sexul opus era gașca de prieteni sau colegii de la școală ( îmi aduc aminte cum pe la 14-15 ani ne îngrămădeam în pauză toți băieții din clasă să vedem primele reviste pornografice aduse din occident după revoluție ). 

Problema lui Dumnezeu

     

   Tema de astăzi nu mi-a fost inspirată doar de cartea cu același nume al cărei autor este Bart Ehrman și pe care o citesc în prezent, ci și de o experiență personală trăită acum vreo lună, precum și de știrile înfiorătoare care ne parvin zilnic despre atrocitățile islamiștilor ISIS săvârșite prin Siria și Irakul anului 2014. Tema de astăzi este despre suferința umană și Dumnezeu, adică cea mai grea și mai misterioasă temă despre care poate să vorbească un muritor, după cea a originii vieții. Să le luăm pe rând.

Pocăința- între mit și realitate

   

            

     Privind în urmă la parcursul meu intelectual și spiritual din ultimii ani, printre altele îmi revin în amintire discuțiile purtate cu creștinii conservatori.  Un numitor comun al acestor conversații este acela că stoicismul și încăpățânarea cu care aceștia țin încă la „vechile cărări” sau „ vechile hotare ” dogmatice sunt echivalate cu o … virtute. Chiar dacă informația menită să zguduie din temelii vechile concepții religioase abundă astăzi pretutindeni, acești soi de creștini consideră însă lipsa schimbării mentale drept calea cea dreaptă și bună de urmat. Schimbarea - de orice natură - este privită de creștinii conservatori drept un pericol de moarte. 

„ De mult mă lupt s-ajung mai sus ”...

   

     Deunăzi urmăream la TV un documentar realizat împreună cu fizicianul teoretician japonez Michio Kaku, despre colonizarea planetei Marte sau chiar a altor planete locuibile din galaxie. Mi-am adus aminte în același timp de un cântec fredonat prin bisericile adventiste și reformiste, cântec care este în sintonie cu demersul SF al colonizatorilor galactici: „ De mult mă lupt s-ajung mai sus”… Și unii și alții au același vis: depășirea condiției umane, restricționată timp de milioane de ani doar la planeta Terra. Dar în timp ce entuziaștii SF se bazează în exclusivitate pe descoperirile științifice amețitoare din ultimul sfert de secol ( cum ar fi de pildă nanotehnologia sau viitoarele computere cuantice ), ceilalți visători religioși sunt entuziaști și nu prea. Din melodia respectivă reiese mai degrabă un soi de resemnare pasivă decât un entuziasm debordant. Dar de ce stau lucrurile așa? Și cum se face că adoratorii științei sunt siguri pe ei atunci când vine vorba despre colonizarea spațiului, în timp ce adoratorii bibliei, luați personal la bani mărunți, nu sunt siguri de mântuirea lor, chiar având evanghelia în față? 

Sabatul și evoluția

     

     

    Unul dintre cititorii mei ( educat în adventism ) își exprima deunăzi îngrijorarea în legătură cu acceptarea teoriei evoluției. Dacă evoluția este adevărată, înseamnă că observarea sabatului ( monument al creațiunii ) nu mai are niciun sens, și ca atare întreg adventismul este o eroare imensă, spunea el. Recunosc că această dilemă m-a impactat și pe mine acum trei ani, atunci când am acceptat pentru prima dată veridicitatea datărilor radiometrice. Însă, în timp ce întrebarea este pertinentă la prima vedere, avem de-a face în realitate cu o falsă dilemă. Voi încerca să arăt în acest articol în ce constă această falsă dilemă și că îngrijorarea este în realitate neîndreptățită.

Ellen White și contrafacerea istoriei

    

       Cu siguranță vă aduceți aminte ( cei care mai sunteți sau nu adventiști ) de avertizarea „părintească” a celor din biserică la adresa celor mai sceptici dintre fiii ei, a căror credință în scrierile „inspirate” ale Ellenei White se vede la un moment dat clătinată: „ mai întâi vă pierdeți credința în scrierile EGW, iar după o vreme vă pierdeți chiar credința în biblie. Cine renunță la Ellen White, va renunța într-un târziu și la biblie”. Ei bine, trebuie să recunosc personal că o astfel de avertizare ( și profeție ) este cât se poate de adevărată. Mi-am pierdut iremediabil credința în inspirația plenară, verbală a așa-numitului spirit profetic și a ineranței bibliei. Dar este această pierdere a credinței doar rezultatul unei simple atitudini rebele, nonconformiste față de „spiritul profetic ” și biblie sau dimpotrivă, ea a venit ca urmare a cercetării serioase a dovezilor? Cu alte cuvinte, poți să mai continui să crezi orbește ceea ce ți se dovedește cu vârf și îndesat a fi … o MINCIUNĂ? Sau scepticismul este rezultatul logic al confruntării dintre mit, legendă și realitatea istorică? Articolul care urmează prezintă argumente puternice, istorice/ biografice care demolează pentru totdeauna ideea ineranței și fidelității față de adevăr ale „spiritului profetic”. Nu voi vorbi aici despre biblie, în primul rând deoarece timpul și spațiul sunt limitate și în al doilea rând deoarece am mai vorbit despre asta pe larg până acum pe acest blog. Din păcate însă, vă pot asigura că aceleași erori, plagieri ale autorilor vremii și scorniri ale imaginației proprii pot fi atribuite și scriitorilor biblici într-o măsură mai mare sau mai mică ca Ellenei White.

Un apel către tineri

           

 
     În 1872, din postura de profeteasă a lui Dumnezeu care nega această calitate atunci când era întrebată în mod direct, Ellen White făcea următorul apel către tineri. La 142 ani de atunci, fără a avea nici cea mai mică pretenție că sunt cineva, și cu atât mai puțin pretenția că Dumnezeu îmi vorbește personal, doresc să-i calc pe urme „servei Domnului” și să mă adresez direct acelor cititori ai blogului meu care sunt ( sau încă se mai consideră ) tineri. Nu dintr-un sentiment de parodiere ieftină a spuselor ei. Nu din dorința de a epata prin vorbele mele. Ci dintr-o profundă și sinceră compasiune pentru toți acei tineri reformiști și adventiști pe care îi cunosc de-o viață, începând cu acei din generația mea și terminând cu fetița mea... Nu patetismul gol, și nici dorința de a persifla „credința” voastră mă împing acum să vă scriu, ci speranța că dintre sutele ( măcar ) de creiere tinere care îmi vor citi acest mesaj, măcar câteva vor putea să discearnă corect și rațional greutatea argumentelor mele.

Săptămâna creației sau carul înaintea boilor

     

   Creștinii neoprotestanți, în cea mai mare majoritate a lor YEC, susțin cu biblia în mână săptămâna creației în 7 zile literale. Oricâte argumente serioase le-ai aduce că lucrurile stau cu totul altfel, ei nu pot renunța la dumnezeul lor atotputernico-antropomorf care se odihnește în ziua a șaptea sau care creează murdărindu-și mâinile în noroi. Faptul că porunca a patra confirmă creatio ad nihilo în 7 zile și faptul că Isus Hristos a afirmat că „ sabatul a fost dat pentru om ” sunt pentru ei argumente supreme în discuție. Trebuie să renunți cu totul la evanghelii și la credința în Isus Hristos, ca să poți crede în evoluție sau vârsta de milioane de ani a vieții pe Terra. Dar este adevărat acest lucru sau este doar un argument de paie?