Problema lui Dumnezeu

     

   Tema de astăzi nu mi-a fost inspirată doar de cartea cu același nume al cărei autor este Bart Ehrman și pe care o citesc în prezent, ci și de o experiență personală trăită acum vreo lună, precum și de știrile înfiorătoare care ne parvin zilnic despre atrocitățile islamiștilor ISIS săvârșite prin Siria și Irakul anului 2014. Tema de astăzi este despre suferința umană și Dumnezeu, adică cea mai grea și mai misterioasă temă despre care poate să vorbească un muritor, după cea a originii vieții. Să le luăm pe rând.

Pocăința- între mit și realitate

   

            

     Privind în urmă la parcursul meu intelectual și spiritual din ultimii ani, printre altele îmi revin în amintire discuțiile purtate cu creștinii conservatori.  Un numitor comun al acestor conversații este acela că stoicismul și încăpățânarea cu care aceștia țin încă la „vechile cărări” sau „ vechile hotare ” dogmatice sunt echivalate cu o … virtute. Chiar dacă informația menită să zguduie din temelii vechile concepții religioase abundă astăzi pretutindeni, acești soi de creștini consideră însă lipsa schimbării mentale drept calea cea dreaptă și bună de urmat. Schimbarea - de orice natură - este privită de creștinii conservatori drept un pericol de moarte. 

Legea a doua a termodinamicii ca argument împotriva evoluției?

  

     

     De curând am avut ocazia să discut pe Facebook câteva vorbe despre evoluție cu un prieten mai vechi, doctor rezident, practicant al credinței adventist-reformiste, ca atare al credinței creaționiste. Printre argumentele mai „tari” pe care el le-a furnizat în defavoarea evoluției a fost cel al entropiei, adică o caracteristică specială a termodinamicii care ar lucra sine-die pentru contracararea oricărui salt evolutiv în complexitate la nivel molecular. Având în vedere că acesta este un argument adesea folosit de creaționiști cu un IQ mai ridicat decât media generală, am considerat de cuviință să fac cunoscut și pe blog răspunsul meu în acest sens. Este așadar entropia un argument serios și puternic în defavoarea evoluției? Iată mai jos, pe rând, întrebarea lui și răspunsul meu:

Papa catolic, papa adventist și evoluția

   

      

     Săptămâna aceasta mass-media mondială a vuit de uimire în urma unor declarații ale papei Francisc, care se pronunța categoric în favoarea teoriei Big-Bang-ului și a teoriei evoluției. Tot de curând, liderul adventist mondial Ted Wilson făcea aproape un apel disperat la frățietatea adventistă de pretutindeni ca viziunea din secolul 19 a fondatoarei bisericii, Ellen White, precum și interpretarea strict literalistă a Genezei despre origini să fie păstrată și încurajată în biserică, în defavoarea interpretărilor științifice moderne. Ce explicație poate fi găsită pentru această enormă diferență de paradigmă în ceea ce privește originile, dintre biserica adventistă și cea catolică? Care sunt dedesubturile apelului public al lui Wilson la neîncredere vis-a-vis de evoluție, iar în același timp, de ce se distanțează liderul bisericii catolice de interpretarea literalistă a Genezei? 

Basme evreiești ( concluzii după 4 ani de blogărit )

      

      Astăzi se împlinesc 4 ani de la lansarea blogului meu. S-au întâmplat foarte multe transformări cu mine în acești ultimi ani și aș vrea să fac o succintă restrospectivă a temelor abordate pe blog, precum și un bilanț sub formă de concluzii după 4 ani de blogărit. Mai întâi…

Despre ce fel de creștinism vreți să îmi vorbiți?!?

       

 O parafrazare după un articol de Andrei Pleșu. 

    Mi se spune, mereu, pe multiple glasuri, că trebuie să fiu mîndru că sunt creștin ( adică de faptul că cred într-un Dumnezeu și în Isus Hristos ). Încerc. Sunt unii creștini pentru care am o sinceră şi statornică preţuire. Sunt alţii care mă fac să vomit. Şi oricum - am mai spus-o - nu mă pot mobiliza să fiu mîndru pentru o „calificare“ venită asupra mea din senin, fără merit, fără opţiune personală. Faptul că sunt creștin e, totuşi, o pură întîmplare...

„ De mult mă lupt s-ajung mai sus ”...

   

     Deunăzi urmăream la TV un documentar realizat împreună cu fizicianul teoretician japonez Michio Kaku, despre colonizarea planetei Marte sau chiar a altor planete locuibile din galaxie. Mi-am adus aminte în același timp de un cântec fredonat prin bisericile adventiste și reformiste, cântec care este în sintonie cu demersul SF al colonizatorilor galactici: „ De mult mă lupt s-ajung mai sus”… Și unii și alții au același vis: depășirea condiției umane, restricționată timp de milioane de ani doar la planeta Terra. Dar în timp ce entuziaștii SF se bazează în exclusivitate pe descoperirile științifice amețitoare din ultimul sfert de secol ( cum ar fi de pildă nanotehnologia sau viitoarele computere cuantice ), ceilalți visători religioși sunt entuziaști și nu prea. Din melodia respectivă reiese mai degrabă un soi de resemnare pasivă decât un entuziasm debordant. Dar de ce stau lucrurile așa? Și cum se face că adoratorii științei sunt siguri pe ei atunci când vine vorba despre colonizarea spațiului, în timp ce adoratorii bibliei, luați personal la bani mărunți, nu sunt siguri de mântuirea lor, chiar având evanghelia în față?