Ellen White și contrafacerea istoriei

    

       Cu siguranță vă aduceți aminte ( cei care mai sunteți sau nu adventiști ) de avertizarea „părintească” a celor din biserică la adresa celor mai sceptici dintre fiii ei, a căror credință în scrierile „inspirate” ale Ellenei White se vede la un moment dat clătinată: „ mai întâi vă pierdeți credința în scrierile EGW, iar după o vreme vă pierdeți chiar credința în biblie. Cine renunță la Ellen White, va renunța într-un târziu și la biblie”. Ei bine, trebuie să recunosc personal că o astfel de avertizare ( și profeție ) este cât se poate de adevărată. Mi-am pierdut iremediabil credința în inspirația plenară, verbală a așa-numitului spirit profetic și a ineranței bibliei. Dar este această pierdere a credinței doar rezultatul unei simple atitudini rebele, nonconformiste față de „spiritul profetic ” și biblie sau dimpotrivă, ea a venit ca urmare a cercetării serioase a dovezilor? Cu alte cuvinte, poți să mai continui să crezi orbește ceea ce ți se dovedește cu vârf și îndesat a fi … o MINCIUNĂ? Sau scepticismul este rezultatul logic al confruntării dintre mit, legendă și realitatea istorică? Articolul care urmează prezintă argumente puternice, istorice/ biografice care demolează pentru totdeauna ideea ineranței și fidelității față de adevăr ale „spiritului profetic”. Nu voi vorbi aici despre biblie, în primul rând deoarece timpul și spațiul sunt limitate și în al doilea rând deoarece am mai vorbit despre asta pe larg până acum pe acest blog. Din păcate însă, vă pot asigura că aceleași erori, plagieri ale autorilor vremii și scorniri ale imaginației proprii pot fi atribuite și scriitorilor biblici într-o măsură mai mare sau mai mică ca Ellenei White.

YHWH , zeul evreilor vs. Allah, zeul Jihadiștilor Isis. ( variațiuni pe aceeași temă )

    Citeam oripilat astăzi un articol care descrie crimele strigătoare la cer care au loc zilele acestea în Irak. Deși ideea de editorial care m-a bântuit inițial avea de-a face cu neimplicarea mai mult decât evidentă a divinității într-o astfel de dramă copleșitoare umanitară ( se pare că Dumnezeu este ocupat să apere mai degrabă Israelul de rachetele Hamas decât pe creștinii și yasidiții fără apărare care mor de foame prin deșert), ca răspuns la un dialog interesant avut pe această temă cu un oarecare Marius de pe Semnele Timpului, un detaliu din sus-numitul articol mi-a provocat brusc o schimbare de macaz. Și anume…

Dumnezeu în vechiul și noul testament, pedepse utilitare și retributive, islamizarea bibliei

   Cunoașteți deja insistența cu care apărătorii fanatici ai inspirației totale a Scripturii afirmă unitatea ei ideologică, fiind convinși că Dumnezeu este autorul ei principal, începând de la Geneza și până la Apocalips. Am purtat pe acest blog nenumărate discuții cu ei, încercând să le deblochez mințile din acele mantre „sfinte” care vorbesc despre infailibilitatea bibliei, mantre pe care le tot repetă oridecâteori vine ocazia. Am încercat prin numeroase articole să aduc argumente serioase cu privire la faptul că biblia este ( în foarte mare măsură ) doar un produs omenesc, o reflectare a culturii și mentalității arhaice a autorilor ei. Nu ai cu cine să te înțelegi. Eu am devenit ateu, iar ei… sunt vajnicii apărători ai lui Dumnezeu. Eu mi-am pierdut ireversibil credința, iar ei… cunosc gândurile lui Dumnezeu și îi îndeplinesc voia sa cea sfântă. Aici încetează din păcate orice discuție între noi. Pentru că nu-i așa…atunci când îți privești partenerul de dialog ca „unealtă a Satanei” dialogul devine în mod subit imposibil. Cum să stai de vorbă cu oamenii diavolului?!? Brrrrrrrr…..

Un apel către tineri

           

 
     În 1872, din postura de profeteasă a lui Dumnezeu care nega această calitate atunci când era întrebată în mod direct, Ellen White făcea următorul apel către tineri. La 142 ani de atunci, fără a avea nici cea mai mică pretenție că sunt cineva, și cu atât mai puțin pretenția că Dumnezeu îmi vorbește personal, doresc să-i calc pe urme „servei Domnului” și să mă adresez direct acelor cititori ai blogului meu care sunt ( sau încă se mai consideră ) tineri. Nu dintr-un sentiment de parodiere ieftină a spuselor ei. Nu din dorința de a epata prin vorbele mele. Ci dintr-o profundă și sinceră compasiune pentru toți acei tineri reformiști și adventiști pe care îi cunosc de-o viață, începând cu acei din generația mea și terminând cu fetița mea... Nu patetismul gol, și nici dorința de a persifla „credința” voastră mă împing acum să vă scriu, ci speranța că dintre sutele ( măcar ) de creiere tinere care îmi vor citi acest mesaj, măcar câteva vor putea să discearnă corect și rațional greutatea argumentelor mele.

Dumnezeul trăznetului și al sabatului

   

   Într-un articol de săptămâna aceasta, revista adventistă „Semnele timpului ” încearcă să ne convingă subliminal despre binecuvântările uriașe care însoțesc decizia de a nu călători în sabat. Binecuvântări ale unui dumnezeu adventist pentru copiii săi adventiști, se înțelege. Ceilalți oameni, care nu „păzesc” sabatul, sunt carne de tun numai bună pentru trăznete, accidente sau … rachete rusești. Lor Dumnezeu nu le vorbește. Pe ei nu-i avertizează. Adică, mai pe șleau spus: nu-i iubește așa de mult ca pe cei ce „țin sâmbăta” la minut și la secundă. 

Săptămâna creației sau carul înaintea boilor

     

   Creștinii neoprotestanți, în cea mai mare majoritate a lor YEC, susțin cu biblia în mână săptămâna creației în 7 zile literale. Oricâte argumente serioase le-ai aduce că lucrurile stau cu totul altfel, ei nu pot renunța la dumnezeul lor atotputernico-antropomorf care se odihnește în ziua a șaptea sau care creează murdărindu-și mâinile în noroi. Faptul că porunca a patra confirmă creatio ad nihilo în 7 zile și faptul că Isus Hristos a afirmat că „ sabatul a fost dat pentru om ” sunt pentru ei argumente supreme în discuție. Trebuie să renunți cu totul la evanghelii și la credința în Isus Hristos, ca să poți crede în evoluție sau vârsta de milioane de ani a vieții pe Terra. Dar este adevărat acest lucru sau este doar un argument de paie?

Între sentimente, ipoteze și certitudini

   

     

   

     Înfrângerea istoric-scandaloasă de aseară a Braziliei din semifinala C.M. mi-a demonstrat din nou două, ba chiar trei  lucruri importante, dincolo de vorbăria fără sfârșit legată de minunea fotbalistică în sine: imprevizibilitatea psihicului uman și penibilul încredințării totale în mâinile sentimentalismului. Și că unii găsesc teorii ale conspirației până și într-un meci de fotbal. Fiecare cu credința și cu certitudinea lui. Deși… fie vorba între noi… e o distanță uriașă, ca de la Rio la Berlin și înapoi, între cele două. Iar asta mă face să mă duc cu gândul și la lucruri mai „sfinte”. Dar să le luăm pe rând, încetul cu încetul…