Sabatul și evoluția

     

     

    Unul dintre cititorii mei ( educat în adventism ) își exprima deunăzi îngrijorarea în legătură cu acceptarea teoriei evoluției. Dacă evoluția este adevărată, înseamnă că observarea sabatului ( monument al creațiunii ) nu mai are niciun sens, și ca atare întreg adventismul este o eroare imensă, spunea el. Recunosc că această dilemă m-a impactat și pe mine acum trei ani, atunci când am acceptat pentru prima dată veridicitatea datărilor radiometrice. Însă, în timp ce întrebarea este pertinentă la prima vedere, avem de-a face în realitate cu o falsă dilemă. Voi încerca să arăt în acest articol în ce constă această falsă dilemă și că îngrijorarea este în realitate neîndreptățită.

Proști, da' mulți...

 

   
   
      Sunt impresionat pe zi ce trece tot mai mult de disprețul și aroganța uluitoare a celor din biserică față de știință. Și asta în plin secol 21. Sunt peste măsură de uluit și scârbit de atotsuficiența intelectuală a creștinului de rând, care de la înălțimea amețitoare a adevărurilor sale „prezente”  privește în jos sfidător spre savantul ( sau laicul ) care nu-i împărtășește convingerile religioase. Atitudini sau replici de genul „ Degeaba vă străduiți să studiați, degeaba vă aflați în căutări... Isus nu-și va termina lucrarea cu oameni intelectuali ,ci din contră cu oameni simpli,ca niște pescari...."; "Dumnezeu este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, nu al filozofilor "... Sau: “întelepciunea lumii acesteia este un gunoi" șamd… sunt leit-motivul gândirii neoprotestante în special, și al creștinismului dogmatic-instituționalizat în general. Pentru asemenea indivizi este cât se poate de clar faptul că Dumnezeu nu se identifică cu cei bogați intelectual, ci cu ei, cei inculți, analfabeți și „săraci cu duhul”. A lor, nu-i așa… este împărăția cerurilor…

Ellen White și contrafacerea istoriei

    

       Cu siguranță vă aduceți aminte ( cei care mai sunteți sau nu adventiști ) de avertizarea „părintească” a celor din biserică la adresa celor mai sceptici dintre fiii ei, a căror credință în scrierile „inspirate” ale Ellenei White se vede la un moment dat clătinată: „ mai întâi vă pierdeți credința în scrierile EGW, iar după o vreme vă pierdeți chiar credința în biblie. Cine renunță la Ellen White, va renunța într-un târziu și la biblie”. Ei bine, trebuie să recunosc personal că o astfel de avertizare ( și profeție ) este cât se poate de adevărată. Mi-am pierdut iremediabil credința în inspirația plenară, verbală a așa-numitului spirit profetic și a ineranței bibliei. Dar este această pierdere a credinței doar rezultatul unei simple atitudini rebele, nonconformiste față de „spiritul profetic ” și biblie sau dimpotrivă, ea a venit ca urmare a cercetării serioase a dovezilor? Cu alte cuvinte, poți să mai continui să crezi orbește ceea ce ți se dovedește cu vârf și îndesat a fi … o MINCIUNĂ? Sau scepticismul este rezultatul logic al confruntării dintre mit, legendă și realitatea istorică? Articolul care urmează prezintă argumente puternice, istorice/ biografice care demolează pentru totdeauna ideea ineranței și fidelității față de adevăr ale „spiritului profetic”. Nu voi vorbi aici despre biblie, în primul rând deoarece timpul și spațiul sunt limitate și în al doilea rând deoarece am mai vorbit despre asta pe larg până acum pe acest blog. Din păcate însă, vă pot asigura că aceleași erori, plagieri ale autorilor vremii și scorniri ale imaginației proprii pot fi atribuite și scriitorilor biblici într-o măsură mai mare sau mai mică ca Ellenei White.

YHWH , zeul evreilor vs. Allah, zeul Jihadiștilor Isis. ( variațiuni pe aceeași temă )

    Citeam oripilat astăzi un articol care descrie crimele strigătoare la cer care au loc zilele acestea în Irak. Deși ideea de editorial care m-a bântuit inițial avea de-a face cu neimplicarea mai mult decât evidentă a divinității într-o astfel de dramă copleșitoare umanitară ( se pare că Dumnezeu este ocupat să apere mai degrabă Israelul de rachetele Hamas decât pe creștinii și yasidiții fără apărare care mor de foame prin deșert), ca răspuns la un dialog interesant avut pe această temă cu un oarecare Marius de pe Semnele Timpului, un detaliu din sus-numitul articol mi-a provocat brusc o schimbare de macaz. Și anume…

Dumnezeu în vechiul și noul testament, pedepse utilitare și retributive, islamizarea bibliei

   Cunoașteți deja insistența cu care apărătorii fanatici ai inspirației totale a Scripturii afirmă unitatea ei ideologică, fiind convinși că Dumnezeu este autorul ei principal, începând de la Geneza și până la Apocalips. Am purtat pe acest blog nenumărate discuții cu ei, încercând să le deblochez mințile din acele mantre „sfinte” care vorbesc despre infailibilitatea bibliei, mantre pe care le tot repetă oridecâteori vine ocazia. Am încercat prin numeroase articole să aduc argumente serioase cu privire la faptul că biblia este ( în foarte mare măsură ) doar un produs omenesc, o reflectare a culturii și mentalității arhaice a autorilor ei. Nu ai cu cine să te înțelegi. Eu am devenit ateu, iar ei… sunt vajnicii apărători ai lui Dumnezeu. Eu mi-am pierdut ireversibil credința, iar ei… cunosc gândurile lui Dumnezeu și îi îndeplinesc voia sa cea sfântă. Aici încetează din păcate orice discuție între noi. Pentru că nu-i așa…atunci când îți privești partenerul de dialog ca „unealtă a Satanei” dialogul devine în mod subit imposibil. Cum să stai de vorbă cu oamenii diavolului?!? Brrrrrrrr…..

Un apel către tineri

           

 
     În 1872, din postura de profeteasă a lui Dumnezeu care nega această calitate atunci când era întrebată în mod direct, Ellen White făcea următorul apel către tineri. La 142 ani de atunci, fără a avea nici cea mai mică pretenție că sunt cineva, și cu atât mai puțin pretenția că Dumnezeu îmi vorbește personal, doresc să-i calc pe urme „servei Domnului” și să mă adresez direct acelor cititori ai blogului meu care sunt ( sau încă se mai consideră ) tineri. Nu dintr-un sentiment de parodiere ieftină a spuselor ei. Nu din dorința de a epata prin vorbele mele. Ci dintr-o profundă și sinceră compasiune pentru toți acei tineri reformiști și adventiști pe care îi cunosc de-o viață, începând cu acei din generația mea și terminând cu fetița mea... Nu patetismul gol, și nici dorința de a persifla „credința” voastră mă împing acum să vă scriu, ci speranța că dintre sutele ( măcar ) de creiere tinere care îmi vor citi acest mesaj, măcar câteva vor putea să discearnă corect și rațional greutatea argumentelor mele.

Dumnezeul trăznetului și al sabatului

   

   Într-un articol de săptămâna aceasta, revista adventistă „Semnele timpului ” încearcă să ne convingă subliminal despre binecuvântările uriașe care însoțesc decizia de a nu călători în sabat. Binecuvântări ale unui dumnezeu adventist pentru copiii săi adventiști, se înțelege. Ceilalți oameni, care nu „păzesc” sabatul, sunt carne de tun numai bună pentru trăznete, accidente sau … rachete rusești. Lor Dumnezeu nu le vorbește. Pe ei nu-i avertizează. Adică, mai pe șleau spus: nu-i iubește așa de mult ca pe cei ce „țin sâmbăta” la minut și la secundă.