Basme evreiești ( concluzii după 4 ani de blogărit )

      

      Astăzi se împlinesc 4 ani de la lansarea blogului meu. S-au întâmplat foarte multe transformări cu mine în acești ultimi ani și aș vrea să fac o succintă restrospectivă a temelor abordate pe blog, precum și un bilanț sub formă de concluzii după 4 ani de blogărit. Mai întâi…

Despre ce fel de creștinism vreți să îmi vorbiți?!?

       

 O parafrazare după un articol de Andrei Pleșu. 

    Mi se spune, mereu, pe multiple glasuri, că trebuie să fiu mîndru că sunt creștin ( adică de faptul că cred într-un Dumnezeu și în Isus Hristos ). Încerc. Sunt unii creștini pentru care am o sinceră şi statornică preţuire. Sunt alţii care mă fac să vomit. Şi oricum - am mai spus-o - nu mă pot mobiliza să fiu mîndru pentru o „calificare“ venită asupra mea din senin, fără merit, fără opţiune personală. Faptul că sunt creștin e, totuşi, o pură întîmplare...

„ De mult mă lupt s-ajung mai sus ”...

   

     Deunăzi urmăream la TV un documentar realizat împreună cu fizicianul teoretician japonez Michio Kaku, despre colonizarea planetei Marte sau chiar a altor planete locuibile din galaxie. Mi-am adus aminte în același timp de un cântec fredonat prin bisericile adventiste și reformiste, cântec care este în sintonie cu demersul SF al colonizatorilor galactici: „ De mult mă lupt s-ajung mai sus”… Și unii și alții au același vis: depășirea condiției umane, restricționată timp de milioane de ani doar la planeta Terra. Dar în timp ce entuziaștii SF se bazează în exclusivitate pe descoperirile științifice amețitoare din ultimul sfert de secol ( cum ar fi de pildă nanotehnologia sau viitoarele computere cuantice ), ceilalți visători religioși sunt entuziaști și nu prea. Din melodia respectivă reiese mai degrabă un soi de resemnare pasivă decât un entuziasm debordant. Dar de ce stau lucrurile așa? Și cum se face că adoratorii științei sunt siguri pe ei atunci când vine vorba despre colonizarea spațiului, în timp ce adoratorii bibliei, luați personal la bani mărunți, nu sunt siguri de mântuirea lor, chiar având evanghelia în față? 

Sabatul și evoluția

     

     

    Unul dintre cititorii mei ( educat în adventism ) își exprima deunăzi îngrijorarea în legătură cu acceptarea teoriei evoluției. Dacă evoluția este adevărată, înseamnă că observarea sabatului ( monument al creațiunii ) nu mai are niciun sens, și ca atare întreg adventismul este o eroare imensă, spunea el. Recunosc că această dilemă m-a impactat și pe mine acum trei ani, atunci când am acceptat pentru prima dată veridicitatea datărilor radiometrice. Însă, în timp ce întrebarea este pertinentă la prima vedere, avem de-a face în realitate cu o falsă dilemă. Voi încerca să arăt în acest articol în ce constă această falsă dilemă și că îngrijorarea este în realitate neîndreptățită.

Proști, da' mulți...

 

   
   
      Sunt impresionat pe zi ce trece tot mai mult de disprețul și aroganța uluitoare a celor din biserică față de știință. Și asta în plin secol 21. Sunt peste măsură de uluit și scârbit de atotsuficiența intelectuală a creștinului de rând, care de la înălțimea amețitoare a adevărurilor sale „prezente”  privește în jos sfidător spre savantul ( sau laicul ) care nu-i împărtășește convingerile religioase. Atitudini sau replici de genul „ Degeaba vă străduiți să studiați, degeaba vă aflați în căutări... Isus nu-și va termina lucrarea cu oameni intelectuali ,ci din contră cu oameni simpli,ca niște pescari...."; "Dumnezeu este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, nu al filozofilor "... Sau: “întelepciunea lumii acesteia este un gunoi" șamd… sunt leit-motivul gândirii neoprotestante în special, și al creștinismului dogmatic-instituționalizat în general. Pentru asemenea indivizi este cât se poate de clar faptul că Dumnezeu nu se identifică cu cei bogați intelectual, ci cu ei, cei inculți, analfabeți și „săraci cu duhul”. A lor, nu-i așa… este împărăția cerurilor…

Ellen White și contrafacerea istoriei

    

       Cu siguranță vă aduceți aminte ( cei care mai sunteți sau nu adventiști ) de avertizarea „părintească” a celor din biserică la adresa celor mai sceptici dintre fiii ei, a căror credință în scrierile „inspirate” ale Ellenei White se vede la un moment dat clătinată: „ mai întâi vă pierdeți credința în scrierile EGW, iar după o vreme vă pierdeți chiar credința în biblie. Cine renunță la Ellen White, va renunța într-un târziu și la biblie”. Ei bine, trebuie să recunosc personal că o astfel de avertizare ( și profeție ) este cât se poate de adevărată. Mi-am pierdut iremediabil credința în inspirația plenară, verbală a așa-numitului spirit profetic și a ineranței bibliei. Dar este această pierdere a credinței doar rezultatul unei simple atitudini rebele, nonconformiste față de „spiritul profetic ” și biblie sau dimpotrivă, ea a venit ca urmare a cercetării serioase a dovezilor? Cu alte cuvinte, poți să mai continui să crezi orbește ceea ce ți se dovedește cu vârf și îndesat a fi … o MINCIUNĂ? Sau scepticismul este rezultatul logic al confruntării dintre mit, legendă și realitatea istorică? Articolul care urmează prezintă argumente puternice, istorice/ biografice care demolează pentru totdeauna ideea ineranței și fidelității față de adevăr ale „spiritului profetic”. Nu voi vorbi aici despre biblie, în primul rând deoarece timpul și spațiul sunt limitate și în al doilea rând deoarece am mai vorbit despre asta pe larg până acum pe acest blog. Din păcate însă, vă pot asigura că aceleași erori, plagieri ale autorilor vremii și scorniri ale imaginației proprii pot fi atribuite și scriitorilor biblici într-o măsură mai mare sau mai mică ca Ellenei White.

YHWH , zeul evreilor vs. Allah, zeul Jihadiștilor Isis. ( variațiuni pe aceeași temă )

    Citeam oripilat astăzi un articol care descrie crimele strigătoare la cer care au loc zilele acestea în Irak. Deși ideea de editorial care m-a bântuit inițial avea de-a face cu neimplicarea mai mult decât evidentă a divinității într-o astfel de dramă copleșitoare umanitară ( se pare că Dumnezeu este ocupat să apere mai degrabă Israelul de rachetele Hamas decât pe creștinii și yasidiții fără apărare care mor de foame prin deșert), ca răspuns la un dialog interesant avut pe această temă cu un oarecare Marius de pe Semnele Timpului, un detaliu din sus-numitul articol mi-a provocat brusc o schimbare de macaz. Și anume…