False soluții la false probleme ( VII ) : CLIȘEELE TEOLOGICE ȘI INFLUENȚA LOR

Involuntar și inconștient, creștinii, influențați desigur de liderii lor, obișnuiesc să evoce o serie de lozinci religioase, de clișee verbale, fără să-și pună nici măcar un moment problema cu privire la însemnătatea lor și consecințele ce decurg din credința în ele. Obișnuim să spunem că scrierile ce compun Biblia sunt de origine omenească din punct de vedere al redactării, dar ca sursă și conținut sunt de origine divină. Se spune că deși a fost redactată de câteva zeci de autori diferiți, în țări diferite, în limbi diferite și într-un interval de timp de peste 1000 de ani, totuși SCRIPTURA ESTE O OPERĂ UNITARĂ, având o singură temă: ISUS HRISTOS ȘI PLANUL DE MÂNTUIRE. Nimic mai fals!

 Să luăm ca exemplu doar cartea Esterei, în care nu apare nici măcar ideea de Dumnezeu (cu toate că tangent se poate subînțelege), darămite ideea de Isus Hristos ca Mântuitor.  Se mai poate vorbi în acest caz despre o operă unitară și de un fir roșu ce străbate Biblia de la Geneza până la Apocalipsa? Aceasta nu este nimic altceva decât o lozincă, un clișeu împământenit. Consecința propagării acestui clișeu se vede în multitudinea de interpretări, versiuni și păreri pe diverse teme biblice, în ciuda faptului că majoritatea bisericilor creștine (neo-protestante în special) afirmă unitatea Scripturilor. Celor proaspăt convertiți li se inoculează această idee în minte încă din primele ore de studiu, apoi există riscul ca aceștia să își piardă zeci de ani din viață (cazul meu!) pentru a descâlci toate „nodurile teologice” și pentru a rezolva cât de cât toate „piesele de puzzle”, absolut contradictorii între ele de foarte multe ori. Și toate acestea doar pentru că la început ne intră în minte adânc falsa idee de unitate a Bibliei.

„CERCETAȚI SCRIPTURILE PENTRU CĂ ÎN ELE AVEȚI VIAȚA VEȘNICĂ! (Ioan 5:39)” – este un îndemn cu care deja ne-am obișnuit, des utilizat în predici și evanghelizări. Dar este acesta un îndemn sau o constatare? Aici trebuie să menționăm faptul că cea mai răspândită versiune a Bibliei în limba română, versiunea Cornilescu, duce lipsă de cuvântul „voi”! O traducere corectă a versetelor 39 și 40 din Evanghelia după Ioan, capitolul 5, este următoarea: „Voi cercetaţi Scripturile deoarece credeţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Dar tocmai acestea sunt cele care depun mărturie despre Mine! Şi totuşi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţă!”. 

Isus nu ne îndeamnă cu alte cuvinte să cercetăm Scripturile cu speranța de a descoperi modalitatea obținerii vieții veșnice, așa cum procedau fariseii, ci ne spune că El însuși este dătătorul vieții veșnice, nu Scripturile în sine. Există consecințe? Desigur! Ați auzit de „codul bibliei”? Unii evrei (kabaliști) au fost obsedați de fiecare literă din text, fiindcă pentru ei Dumnezeu însuși se pune pe Sine în acele litere, iar mai nou cineva a dezvoltat un soft care pe verticală, orizontală și diagonală caută în Biblie absolut orice. Astfel au „descoperit” noii exegeți ai Bibliei, că aceasta conține numele lui Bill Clinton, Yasser Arafat, Obama sau Putin, sau că relatează în mod criptic evenimentele de pe 11 Septembrie 2001, lucruri care sunt total absurde! Iar exemplele ar putea continua la nesfârșit. După ce am văzut  astfel cât de „ unitară ” este Scriptura și cât de „ multă viață ” conține ea în sine, să trecem acum la al treilea clișeu:

„SOLA SCRIPTURA!” Acesta este principiul după care se crede că Biblia conține toate cunoștințele necesare pentru sfințire și mântuire. „Nu recunoaștem altă sursă de autoritate decât Scriptura”, spun creștinii neo-protestanți. Cu toate acestea, spun ei în continuare, Biblia nu înlătură autoritățile care reglementează viața creștinului, ci și le subordonează (teoretic). Catolicismul și Ortodoxia învață contrariul. Scriptura nu este singura sursă de autoritate. Celelalte surse sunt Sfânta tradiție și episcopatul. Ei cred că biserica are autoritatea de a restrânge sau a lărgi interpretarea Scripturii, dovadă stând faptul că biserica a organizat și definitivat Canonul Bibliei, eliminând sau adăugând cărți. Această afirmație ar trebui să dea de gândit tuturor creștinilor fundamentaliști! 

Protestanții recunosc pasiv acest canon ca și cum ar fi căzut din cer și foarte puțini își pun întrebarea cum a apărut (cum s-a format) el. Trans-substanțierea, purgatoriul, primatul papal, icoanele, sunt câteva doctrine catolice contestate de protestanți și cauze ale apariției dictonului SOLA SCRIPTURA. Ulrich Zwingli (1484-1531 e.n.), reformator elvețian, a fost primul care a formulat ”principiul” SOLA SCRIPTURA. Catolicii nu acceptă acest principiu. În schimb baptiștii și penticostalii, da. Adventiștii pretind că îl acceptă, în realitate acceptându-l cu un anumit adaos propriu: SOLA SCRIPTURA plus SCRIERILE SPIRITULUI PROFETIC. AZȘ cred că cea mai sigură interpretare a Bibliei este comentariul primit prin inspirație din același izvor din care rezultă însăși Biblia, fapt pentru care dau prioritate comentariilor biblice făcute de Ellen G. White, față de orice alt comentariu teologic obișnuit. 

Rolurile text-interpret în acest caz sunt inversate. Omul este doar un spectator păcătos, invitat la a pleca ochii și a se supune. Se spune că astfel se permite Spiritului Sfânt să vorbească. Interpretul devine doar un predicator (reproducător) al textului. Aparent ideea pare plină de sfințenie și pioșenie, dar este lipsită de un suport real, fiindcă în realitate nimeni nu se rezumă doar la a citi și a nu încerca să mai și înțeleagă ceva. Subiectivismul colectiv (autoritatea bisericii) este astfel substituit cu subiectivismul individual (cu cât este fiecare în stare să priceapă). Se precizează însă faptul că toate autoritățile secundare se subordonează autorității Scripturii. Acesta e un mit atunci când vorbim spre exemplu de CADRUL ISTORIC, care este ceva de sine stătător și independent de Biblie! Care sunt consecințele în acest caz? În primul rând oamenii sunt mințiți, fiind făcuți să creadă că Dumnezeu însuși a enunțat aceste principii, pentru ca mai apoi să se lanseze în interminabile certuri de cuvinte cu cei care nu înțeleg problema la fel sau au curajul să gândească altfel.

Protestanții au încercat să facă Scriptura însăși, autoritatea supremă de interpretare prin expresii ca „SCRIPTURA SE EXPLICĂ SINGURĂ” (alt clișeu!). Martin Luther spunea că ”SCRIPTURA SACRA SUI IPSIUS INTERPRES” adică ”Scriptura sfântă este cel mai bun comentariu al ei, este propriul ei interpret”. Dar nici protestanții care susțin acest „principiu” în realitate nu se subordonează lui și cu toate că mai susțin asemenea lui Luther că Biblia este propriul ei interpret, nici un teolog serios nu studiază doar Biblia. Acest argument cade exact atunci când neo-protestanții afirmă că „orice verset se interpretează în funcție de text, context și cadrul istoric”. Dacă versetul însuși (textul) este inclus în Biblie, dacă plus sau minus zece versete înaintea sau după acel verset înseamnă contextul, cadrul istoric însă nu mai face parte din Biblie, ci exact după cum îi spune și numele, din istorie! 

În interpretarea textelor legate de anumite circumstanțe, primează textul original (ebraic și grecesc), istoria perioadei și a țării respective, scopul și împrejurările în care autorul a scris, obiceiurile vremii, informațiile etnografice și geografice. Or, dacă nu putem înțelege Biblia fără să ținem cont și de cadrul istoric, adică de cultura personajelor, de obiceiurile timpurilor respective, de legile de atunci, de limba lor, de mentalități, etc., principiul conform căruia „Biblia se explică singură, pe ea însăși”, cade! Consecința propagării acestui clișeu este probabil una dintre cele mai nefaste: oamenii pe de-o parte riscă să înțeleagă faptul că nu mai trebuie să citească nimic în afară de Biblie și pe de altă parte ei vor căuta în Biblie anumite explicații pentru anumite versete. Negăsindu-le, fie vor ajunge necredincioși, fie vor forța înțelesul altor versete pentru a se potrivi cumva ideii de unitate a Scripturilor și a faptului că Scriptura se explică pe ea însăși.

Altă prejudecată este aceea că BIBLIA ARE RĂSPUNS LA ORICE ÎNTREBARE legată de viața viitoare. Argumentul definitiv împotriva acestui clișeu este divizarea creștinismului. Dacă Biblia ar conține presupusele răspunsuri clare, unitare, lipsite de contradicții, creștinismul ar trebui să fie la fel de unit și de lipsit de contradicții în interpretarea Bibliei. Observați însă că fiecare cult sau sectă creștină interpretează exact aceeași Biblie, dar desigur, în mod diferit. Faptul că există diviziuni de nedescris, faptul că există o puzderie de învățături, de doctrine, care diferă uneori substanțial de la o biserică la alta, cu toate că se invocă exact aceleași versete, dovedește că Biblia nu prezintă deloc unitatea și omogenitatea care i se atribuie (în mod fals și uneori tendențios). Ca să nu mai vorbim de felul în care diverse grupări creștine tratează mântuirea, tot pe baza Bibliei desigur (prin fapte sau fără, doar prin credință sau și prin credință și prin fapte, prin Isus exclusiv, prin Isus și Fecioara Maria, prin Isus și restul sfinților, etc).

„BIBLIA NU SE CONTRAZICE PE SINE”, este o altă lozincă des vehiculată. Dacă este așa, de ce într-o parte se spune că Satana l-a ispitit pe David să numere poporul în timp ce în altă parte se spune că Dumnezeu l-a ispitit? Explicația nu constă în faptul că în Biblie nu există contradicții (decât aparente), ci în faptul că în concepția vremii, de la Dumnezeu venea și binele și răul. Chiar dacă Satana a fost acela care l-a îndemnat pe David să nesocotească porunca lui Dumnezeu de a nu face un recensământ, evreii considerau că Satana nu a făcut de capul lui aceasta, ci a fost oarecum „inspirat” de Dumnezeu să o facă, așa încât în final, tot Dumnezeu rămâne unicul responsabil. 

Apoi, de ce în Deuteronom 34:5-10, Moise vorbește în detaliu despre propria-i moarte și îngropare?? Aici teologii spun că cineva a adăugat pasajul respectiv după moartea lui Moise (probabil Iosua). Dar stilul este același ca în toată cartea și pasajul nu pare a fi adăugat ulterior. Concluzia ultimilor cercetări  este în realitate alta, anume că această carte a Deuteronomului a fost scrisă mult mai târziu după Moise ( foarte probabil după robia babiloniană!! ), nicidecum pe vremea lui Moise! Dar acest lucru va fi greu de acceptat pentru creștinii fundamentaliști, fixați bine în ”crezurile” lor. Dincolo de aceste contradicții mărunte, există însă ceea ce mie mi se pare a fi cea mai grozavă piatră de poticnire: Contradicția dintre iubirea promovată de Isus și comportamentul criminal al Dumnezeului din VT. Să vedem doar două exemple:

Începem cu Psalmii lui David. Limbajul unora este ciudat, detectându-se ușor amprenta umană, nicidecum divină. Mărturie stau versetele în care David își exprimă, în limbaj violent, ura față de dușmanii săi:

Psalm 58:6 - Dumnezeule, zdrobeşte-le dinţii din gură

Psalm 137:8,9 - Fiică a Babilonului, sortită pustiirii! Ferice de acela care-ţi va răsplăti ceea ce tu ne-ai făcut! Ferice de cel ce-i va apuca pe copiii tăi şi-i va zdrobi de stâncă!

J. Patterson Smith în cartea sa ”How God inspired the Bible” spune: ” Obiecția aceasta este greșită, deoarece se presupune că acele cuvinte sunt expresia sentimentelor lui David. Ca agent al lui Dumnezeu, David a revelat indignarea lui Dumnezeu împotriva celor răi.” Se pune astfel totul pe seama unei profeții cu privire la judecata finală a lui Dumnezeu, iar în dreptul lui Dumnezeu se pun astfel sentimente și expresii deosebit de violente, proprii ființelor umane.

Dar ce putem spune despre Deuteronom 20:16,17 unde găsim porunca de exterminare a națiunilor păgâne?

Explicația baptiștilor: Dacă aceste națiuni trăiau mai mult, făceau mai multe păcate, deci oamenii erau pasibili de o pedeapsă mai mare în iad, așa că Dumnezeu le-a făcut un serviciu, omorându-i mai devreme, pentru a nu mai acumula păcate aici pe pământ care să le adâncească și mai mult suferința veșnică.

Explicația adventiștilor: Dumnezeu este suveran, El ia viața omului când vrea și prin ce metode vrea, știind din start că acești oameni nu s-ar mai fi pocăit, oricât de mult i-ar mai fi lăsat să trăiască. Dar au fost acolo copii nevinovați și animale necuvântătoare, obiectează unii pe drept cuvânt.

Baptiștii răspund: Și ce, dacă lui Dumnezeu i-a plăcut să îi ia la cer înainte să ajungă păcătoși ca și părinții lor, care e problema? Iar animalele, nu contează…

Adventiștii: Nu comentăm planurile Domnului, îl vom întreba când vom ajunge pe Noul Pământ, în veșnicie, la „marea de cristal”.

Vă satisfac astfel de explicații? Știți care este marea consecință a contradicțiilor flagrante din Biblie, dar nerecunoscute de creștini? Ateismul! Toți ateii pe care îi cunosc invocă în primul rând aceste contradicții evidente, nicidecum aparente și astfel au motive suficiente pentru a nu pune mâna pe Biblie și pentru a nu se închina Dumnezeului din ea.

Inspirația verbală și plenară spune că fiecare cuvânt este inspirat de Dumnezeu, Spiritul Sfânt vorbind prin profeți și astfel, Biblia însăși devine Cuvânt divin. Ideea că BIBLIA ESTE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU (alt clișeu!) a apărut în mărturisirea de la Augsburg scrisă de Philipp Melanchton în 1530, ca răspuns al luteranismului față de catolicism. Fiecare enunț (declarație) biblică, cere acceptare necondiționată și fără rezerve. Fiecare idee biblică este învățătura lui Dumnezeu pentru oameni și prin urmare implică un acord deplin. Problemele însă apar când începi să vezi că învățăturile Bibliei se contrazic. Ideea „BIBLIA ESTE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU” nu are suport. Este doar o lozincă introdusă în mințile celor ce sunt la început de drum în creștinism, urmând ca toate celelalte argumente să fie clădite pe această fundație. Teologii conservatori sar în sus dacă cineva le spune că „BIBLIA NU ESTE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU” dar „CONȚINE CUVINTELE LUI DUMNEZEU”, punând această idee în contul metodei istorico-critice de interpretare a Scripturii. 

Între anii 1600-1660 e.n. a fost „era protestantismului ortodox”. În această perioadă se dezvoltă ideea INSPIRAȚIEI VERBALE. Tot atunci se afirmă că totul, chiar și punctuația Bibliei (care între noi fie vorba, nu exista în limba greacă sau ebraică, ci eventual în limba engleză a bibliei King James), a fost inspirată de Spiritul Sfânt și că autorii ei au fost doar ”calami viventes et scribentes” adică ”pene vii și scriitoare”. Astăzi FUNDAMENTALISMUL CREȘTIN (neo-ortodoxism) este un curent teologic al protestantismului american, ce continuă ortodoxia protestantă europeană. Consecințele se văd de la o poștă! Creștinismul fundamentalist a ajuns extrem de irelevant și cu impact aproape de zero în societate. Evident, fundamentaliștii nu își vor vedea „bârna din ochi” ci vor spune că lumea s-a secularizat, că Satana îi orbește pe toți ca să nu creadă nimic, etc. În realitate lumea nu vede nimic spectaculos în tot felul de speculații teologice, lumea este sătulă de lozinci și de clișee, lumea vrea fapte concrete, nu teorii.

Dar se rezumă inspirația doar la cuvinte (inspirație verbală) sau și la idei și concepte (doctrine – inspirație plenară)? Doctrina INSPIRAȚIEI VERBALE este un fals răspuns la o falsă problemă. A inspirat Dumnezeu fiecare cuvânt, de la Geneza la Apocalipsa? Doctrina aceasta este necesară pentru cei care cred în dictonul SOLA SCRIPTURA și chiar are pe undeva logica ei. În definitiv, dacă anumite cuvinte nu sunt inspirate, cum putem ști care sunt inspirate? Dacă deschidem ușa unor astfel de îndoieli, curând întregul text al Scripturii devine nesigur. Neavând o altă autoritate în afara Scripturii, nu vom putea niciodată deosebi textele valabile și divine de simplele opinii și legende omenești, argumentează creștinii fundamentaliști. Credința ni se prăbușește dacă nu avem un punct fix la care să ne raportăm. Dar oare stă în picioare acest lucru?

 Concepția aceasta este de obicei temperată de către fundamentaliști, prin adăugarea unor amendamente care o fac mai rezonabilă. Prima este că Spiritul Sfânt a ținut cont de personalitatea scriitorilor. Pavel nu putea cu alte cuvinte să scrie psalmi și David nu era un bun teolog. A doua precizare (care se dovedește a fi fatală) este că doar cuvintele originale ale Bibliei au fost inspirate, dar copiile și mai ales traducerile pot conține erori. Ce afirmă cu alte cuvinte ideea INSPIRAȚIEI VERBALE PLENARE? O siguranță absolută despre un text pe care nu îl avem! Problema ce se încearcă a fi rezolvată este o falsă problemă, deoarece noi nu mai dispunem astăzi de textele originale! Nici măcar de unul! Protestantismul a dorit separarea Scripturii de Biserică, ca și cum Biblia ar fi căzut din cer. Dar când biserica a stabilit canonul biblic s-a ținut în primul rând cont de întrebarea: „Reflectă această carte credința pe care am primit-o pe cale orală de la înaintașii noștri”? Scriptura a fost astfel subordonată din start subiectivismului bisericii, nefiindu-i superioară, așa cum se pretinde astăzi de către neo-protestanții superstițioși și cu studii puține. Cărțile canonice confirmă doar ceea ce biserica accepta la un moment dat ca fiind doctrină divină, dar ele nu generează doctrine așa cum se crede astăzi. Din această cauză, catolicii și ortodocșii nu au probleme de credință, ei mizând pe credința tradițională, moștenită. „Dacă Scriptura este în concordanță cu tradiția, este bine, dacă nu, iarăși este bine și nu este nici o problemă”, spun ei. 

Profesorul și teologul român Florin Lăiu afirmă: „ Necredința în Biblie, fie compensată cu superstiții tradiționale, fie susținută științific ori filosofic, este o catastrofă culturală. Textul biblic a devenit un pretext, pentru tot felul de interpretări, inclusiv pentru evitarea sau ignorarea totală a Bibliei ”. 

Mă întreb însă dacă nu cumva este mai sănătos să cercetezi totul fără prejudecăți și să păstrezi ce este bun (exact așa cum ne învață chiar apostolul Pavel) decât să iei totul ca fiind inspirat, inclusiv scrierile  Ellenei White sau chiar manualul cu punctele de doctrină, și să fii omul unei singure cărți ( surse de informare) ?

Iată-ne ajunși aproape de final. În capitolul ce urmează, pe lângă concluzii, vom răspunde la o întrebare cel puțin interesantă: Cum au ajuns adventiștii să creadă în teoria inspirației gândurilor?

( va urma )

Autor: Ovidiu Iovanel.