Creațiune vs Evoluție: ( Introducere )

  

     Așa cum am promis acum câteva săptămâni, intenționez să  încep un lung serial legat de veșnica controversă dintre știință și credință, controversă care se duce pe mai multe nivele. Unul dintre acestea, cel mai aprig disputat după părerea mea, este cel legat de dezbaterile aprinse pe marginea evoluției/creațiunii. 

   Având în vedere că am crescut „ din fragedă pruncie ” în cadrul paradigmei creaționiste, și ținând cont că interesul meu pentru știință a crescut în mod considerabil în urma dezamăgirilor puternice  venite din partea religiei, consider ca un fel de datorie față de cititorii mei să tratez cât voi putea de exhaustiv acest subiect, deși sunt conștient că subiectul este unul extrem de vast și complicat. Dar este în același timp unul dintre cele mai importante subiecte , care poate determina în mod hotărâtor balanța spre ateism/agnosticism, sau dimpotrivă, bine înțeles, poate întări și mai mult credința într-un Creator extrem de inteligent. În orice caz, subiectul evoluției nu mai poate fi evitat  de creștinul sincer, interesat de adevăr mai mult decât orice, într-un secol în care informația abundă din toate punctele de vedere. Consider că a trecut vremea ascunderii după degete și a indiferenței  față de descoperirile științifice. A-ți astupa urechile în mod voit la glasul savanților, și a-ți închide ochii cu încăpățânare în fața argumentelor copleșitoare venite dinspre știință cu privire la un subiect sau altul, nu mai poate fi considerat în acest secol decât dovada unui spirit sărac, a unui intelect redus, și a unei mândrii religioase monumentale. 

   Constat nu fără un gust amar că foștii prieteni sau „ frați ” de credință, ba chiar unele dintre rudele mele adventist-reformiste, își întorc spatele cu oroare atunci când sunt contruntați din partea mea ( și nu numai a mea ) cu o astfel de perspectivă. Pentru ei nu există alt adevăr decât cel adventist sau reformist, moștenit de la părinți. Și nu numai că își întorc spatele cu dezgust și „ evlavie ” denominațională, dar în zelul lor „ demn de o cauză mai bună ” chiar mă trimit în iadul adventist, fiind absolut siguri că eu sunt condus de un duh rău. Alții aleg să nu-mi răspundă în niciun fel la rarele mele emailuri sau mă roagă să-i șterg din lista de contacte, ca și cum i-aș fi deranjat în mod vădit cu ideile de pe acest blog, nedorind să se „ spurce ” cu aceste „ bucate ” necurate… și temându-se că își vor pierde credința, dacă renunță la prejudecățile religioase cu care au crescut. „ Vorbirea asta e prea de tot , nu mai vrem să avem de-a face cu un nebun ”… este limbajul inimii lor, care se repetă în diferite forme de fiecare dată…

    Țin din nou de aceea să subliniez două lucruri pentru aceia dintre cititori care mi-au rămas alături după doi ani de blogăreală. În primul rând sunt un credincios. Un credincios a-religios, extaziat de puterea, înțelepciunea și dragostea lui Dumnezeu față de creaturile sale. Și am rămas credincios și admirator al unui Creator minunat în ciuda renunțării mele definitive la religie, și aplecării mele preponderente spre domeniile științifice, în ultimul timp. Sunt absolut convins că Dumnezeul căruia eu mă închin nu este nici creștin, nici musulman, nici adventist sau reformist. De aceea, în timp ce evit să mă identific cu toate „ adevărurile ” trâmbițate de la amvoanele denominaționale, tind să mă scufund și mai mult în oceanul de minunăție care este ființa lui Dumnezeu, încercând stângace să-I cunosc planurile și caracterul. Nimeni, niciun „ sfânt ” adventist sau reformist evlavios, niciun blestem sau acatistă religioasă, nicio mântuire sau pierdere a acesteia, nu mă pot opri în foamea mea disperată după Adevăr.  În al doilea rând, urmând stângace exemplul Maestrului meu, nu pot decât să-mi iau adio de la vechii prieteni de credință, care văd deja în mine un pericol de cădere spre ateism, un nebun frustrat, sau un prilej de confuzie și poticnire. Le urez să rămână în continuare la vechile tradiții și la „ vechile hotare ”, cu aceeași determinare de până acum. Nu vreau să fiu pentru nimeni un deranj sau o pricină de poticnire. 

     Pentru cei care doresc însă ca și mine să caute în continuare Adevărul, pentru cei nemulțumiți de rutina și apatia din bisericile lor, pentru cei care au curaj de a merge prin credință mai departe de tradiția părinților lor, serialul despre creațiune versus evoluție pe care îl inaugurez astăzi va reprezenta cu siguranță un motiv de satisfacție. Și sunt sigur de acest lucru din două motive: în primul rând pentru că Dumnezeu este Cel care stă în spatele mesajului biblic, și în al doilea rând pentru că tot Dumnezeu este Cel care stă în spatele eforturilor științifice.  Galileo Galilei spunea că El a scris atât biblia cât și cartea naturii, iar Francis Bacon ( de  mulți văzut ca un tată al științei moderne ) spunea că cine vrea să fie cu adevărat educat, trebuie să le studieze pe amândouă. 

    Din păcate, nu este dificil să constați cum tabără religioasă și cea științifică sunt dușmani declarați pe viață și pe moarte, prima preferând credința oarbă și chiar superstiția, fără argumente, fără inteligență și apărându-și credința într-un mod în care mai mult îi face mai mult defavoare acesteia, iar a doua preferând necredința, fără flexibilitate, fără dispoziția de a accepta măcar posibilitatea unei realități spirituale, dincolo de cea materială. Este convingerea mea că Dumnezeu nu poate fi găsit nici în religie, dar nici în știință. Nu poate fi explicat cu adevărat de nicio dogmă, dar nici de vreo formulă matematică măiastră. Dumnezeu nu este o carte, la fel cum nu este nici ecuație, și nici manual de doctrină. Dumnezeu este transcendentul, misterul, inefabilul. Iar eu mă plec cu reverență în fața unui astfel de Dumnezeu. 

    Revenind la serialul meu despre creațiune versus evoluție, doresc să spun că el va fi structurat în mai multe etape, fiecare având locul și importanța ei . Înainte de a vorbi despre mecanismele propriu-zise ale evoluției ( micro și macroevoluție), despre gene, cromozomi și genomuri, voi aborda mai întâi teme care aparent nu au de-a face cu subiectul în sine. Una dintre ele va fi o investigație  despre datările radiometrice ( sau altfel de tipuri de datări ), folosite în stabilirea vârstei fosilelor și a rocilor, pentru a putea înțelege mai bine dacă perioadele de timp adânc geologic despre care vorbesc evoluționiștii stau sau nu în picioare. De asemenea voi vorbi despre metoda de calcul a vieții de pe Terra pornind de la genealogiile biblice din Geneza, ca să vedem dacă afirmația creștinilor ( cel puțin a adventiștilor ) referitoare la un pământ tânăr ( aproximativ 6000 de ani de la creațiune ) este veridică chiar din punct de vedere biblic sau nu. Surprizele, vă asigur, vor fi multe și copleșitoare. Dar la capătul tuturor acestor investigații, credința noastră, altădată obișnuită să funcționeze numai în cadrul unor paradigme înguste și neverificate, nu numai că va rezulta mai puternică, dar va fi în stare să țină capul sus în fața acuzațiilor triumfătoare ateiste care doresc să o smulgă din rădăcini. 

    Închei spunându-vă că teologia este proiecția minții umane despre biblie, interpretarea omenească a mesajului lui Dumnezeu, și prin urmare prezintă în mod cert deficiențe . Știința este în același timp interpretarea umană a cărții naturii, ca atare prezintă la rândul ei erori de interpretare sau de logică. Adevărul este însă altceva: ceva din toate acestea, dar mult mai mult decât atât. 

    O veche fabulă indiană povestește cum unor șase oameni orbi ( cele 5 simțuri plus rațiunea ) li se cere să explice ce este un elefant. Li se aduce animalul pentru a fi pipăit și cercetat de aceștia în fel și chip. Unul dintre orbi cuprinde cu brațele unul dintre picioarele animalului, și exclamă: „ Elefantul este un copac ”. Altul pipăie trompa și exclamă: „ Ba nu! Elefantul este un șarpe. ” Și tot așa, rând după rând, până când toți cei șase sunt convinși că părerea fiecăruia dintre ei este cea corectă. Singurul adevăr valabil este însă că elefantul există, dar că ei sunt incapabili să-l înțeleagă pe deplin. Conflictul dintre știință și religie este întocmai ca cearta orbilor. Fiecare are dreptate în felul lui. Fiecare greșește. Înțelept este cel care tace… și recunoaște că este orb. Aviz amatorilor.