FALSE SOLUȚII LA FALSE PROBLEME - CONCLUZII ( VIII )

  

Se spune că inspirația a fost limitată la autorii Scripturii. Ce facem însă cu restul de câteva zeci de cărți ne-canonice? Se cunosc peste 50 de evanghelii apocrife plus câteva apocalipse. Pe ce criterii dovedim că nu au fost și ele inspirate? Aici se spune că tot Spiritul Sfânt i-a inspirat pe rabini sau pe creștini să selecteze cărțile care trebuie să formeze canonul și să elimine pe cele care nu erau inspirate. Vă dați seama că ne aflăm de fapt pe tărâmul superstițios al unei credințe oarbe într-o idee aparent solidă, fără a avea nici cea mai mică dovadă că a fost așa? Substratul acestei idei este însă acela de a conferi autoritate preoților, episcopilor și pastorilor care sunt urmașii acestor părinți bisericești, confecționeri de canoane și nu în ultimul rând, cramponarea cu tot dinadinsul de ideea că Biblia este inspirată verbal, de la Geneza la Apocalipsa.

Se mai spune că Dumnezeu i-a ferit pe autorii Bibliei de orice eroare și de orice omisiune. Cum se face atunci că a fost atât de neglijent și nu s-a îngrijit și de păstrarea intactă a scrierilor originale, permițând să ajungă la noi doar copii discutabile? Atâta muncă timp de 1400 de ani, pierdută apoi cu aceeași ”desăvârșire” cu care a fost și concepută? Răspunsul la obiecția aceasta este următorul: „Este mai bine să ai o copie imperfectă a unui manuscris original perfect, decât să ai o copie perfectă a unui original imperfect.” Ideea vehiculată este că deși nu avem la dispoziție originalele, copiile sunt totuși fidele deoarece scribii s-au străduit să le copieze perfect. Dar de unde știm că a fost așa? Nu știm, dar pentru că așa ne-ar plăcea să fie, emitem scenarii, în ciuda dovezilor. 

Cum se face atunci că numai în manuscrisele NT, numărul total de cuvinte care diferă de la un manuscris la altul, este de peste 200.000? Se mai spune că nici o doctrină nu este afectată, în ciuda diferențelor considerate minore, deși numărul diferențelor este destul de mărișor (după alții, situându-se chiar între 300.000 și 400.000). Nu cred că este tot una dacă citim că „Isus a avut milă de gloată” sau că ”Isus s-a mâniat pe gloată”, sau dacă citim „Ferice de cei ce își spală hainele…” sau „Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui…”. Ce putem spune și despre numărul fiarei din Apocalipsa 13, care este 666 în manuscrisele mai noi, dar este 616 în manuscrisele mai vechi? Cum mai calculează în acest caz unii presupusul număr satanic din inscripția aflată pe chipurile de pe tiara papei? Contează diferențele? Nu schimbă ele chiar nimic?!?

În cartea lui Iov avem o afirmație făcută de Satana însuși. El spune că Dumnezeu găsește greșeli chiar și la îngerii Săi (buni). Se spune că deși această idee apare pe paginile Bibliei, nu este totuși inspirată de Dumnezeu, ea fiind o minciună. Ea apare acolo doar pentru a arăta cum gândește și adversarul. Întrebarea este dacă nu pot pe același principiu ca să existe în Biblie și alte afirmații de acest gen. Sau cu alte cuvinte dacă acest verset este neinspirat, nu pot exista și alte versete neinspirate? Dacă da (și desigur că ele există din abundență), atunci nu tot noi, cititorii, suntem cei care trebuie să facem diferența între ce este și ce nu este inspirat? Dar despre Apocalipsa ce putem spune? Sunt patru școli de interpretare în creștinism, fiecare trăgând alte concluzii în urma exegezei. Cuvintele rămân inspirate, dar sensul lor este răstâlmăcit în mod diferit iar interpretările sunt cu zecile, diferind de la o biserică la alta! Îți trebuie cu adevărat o mare credință ca să susții că interpretarea ta este cea corectă!

Cărțile FAPTELE APOSTOLILOR și EVREI sunt scrise de autori necunoscuți. Se speculează doar că ar fi vorba de Luca și Pavel, dar nu sunt dovezi clare în sensul acesta. Totuși ele s-au inclus în canon. Cum știm că sunt inspirate din moment ce autorul nu se cunoaște? Sunt și cărțile cu autori necunoscuți Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu? Am citit de zeci de ori că epistola către Evrei a fost scrisă de Pavel, dar niciodată nu a explicat nimeni cum s-a ajuns la această concluzie. Cine a analizat epistola și cine a comparat-o cu celelalte epistole pauline ca să-și poată da seama de stil? Mai degrabă avem de-a face cu o tradiție bisericească împământenită. Epistola este a lui Pavel fiindcă așa ni s-a spus. Așa știam noi din moși strămoși și cine suntem noi acum să punem la îndoială acest fapt? Oare chiar așa să fie? Teologii ar trebui să mediteze serios la această întrebare. Suntem exact în aceeași situație în care astăzi, la televizor sau în ziare se declară: ”Specialiștii noștri vă recomandă…sau afirmă cutare lucru….”, dar niciodată nu se știe cine sunt acești specialiști și în ce sunt ei specializați. Este doar un fel de-a spune, manipulativ evident, pentru a conferi ”autoritate” celor spuse. O falsă autoritate…În mod asemănător, vehiculăm astăzi tot felul de superstiții și legende tradiționale, aparent creștine, doar fiindcă „așa am apucat” și așa ni s-a spus, fără ca cineva să își mai bată apoi capul cu cercetarea.

În logică există un principiu numit „legea mijlocului exclus”, adică „ori e albă, ori e neagră”. Nu poți să spui despre o femeie că este puțin gravidă. Ori este, ori nu este gravidă. Creștinii fundamentaliști caută să ne convingă că așa stau lucrurile și în ceea ce privește Biblia. Ori este inspirată în totalitate, ori nu este deloc. Ideea că Biblia ar putea fi parțial inspirată sau că ar conține idei de origine divină, combinate însă cu puncte de vedere și opinii omenești, nu încape în mintea teologilor conservatori, care se tem că dacă ar admite o asemenea ipoteză, ar submina din start autoritatea Scripturii. Teologii nu își dau însă seama de ridicolul situației la care se expun tocmai când susțin inspirația globală și necondiționată a Bibliei, chiar în ciuda unor dovezi foarte simple și de bun simț. De ce se întâmplă aceasta? Pentru că oamenii vor REPERE, vor PUNCTE FIXE, vor STAS-uri (standarde), vor CERTITUDINI, vor SIGURANȚA (mântuirii). Altfel cum s-ar explica dogmatismul ermetic al majorității bisericilor și apariția catehismelor sau a manualelor de doctrină? 

La ora actuală însă, după părerea mea, cercetătorii Bibliei care nu aparțin în mod „îndârjit” de o anumită confesiune, sunt mult mai cinstiți în studiul Scripturii decât mulți teologi creștini care susțin cu fanatism inspirația verbală, în ciuda oricăror dovezi. De ce nu vor creștinii fundamentaliști să accepte calea de mijloc? De ce nu ar fi posibil ca în Biblie să existe laolaltă ideile inspirate cu cele neinspirate? Apropo de PUNCTE FIXE, întrebarea care frământă pe creștinii studioși este următoarea: ”Cum pot fi sigur că o interpretare este corectă”? Spre exemplu, APOCALIPSEI i se dau cel puțin patru interpretări diferite: istoricistă, preteristă, simbolistă și viitoristă. Dacă ar fi să le analizăm în detaliu ne-am da seama că nici una nu este pe deplin corectă și nici una nu este în totalitate greșită, dar asta nu pentru că ar exista o a 5-a interpretare corectă, ci pentru că fiecare interpretare are limitele ei, iar un standard al interpretării pur și simplu nu există. În interpretarea Bibliei unii apelează la autoritățile eclesiastice (la papă, la teologi), iar alții ca de exemplu AZȘ, apelează la Ellen G. White și la publicațiile oficiale ale Conferinței Generale. Pe ce ne bazăm deci în problema inspirației? Pe dorința de a avea un punct fix și pe credința că versetul lui Pavel despre inspirația Bibliei spune ceea ce vrem noi să spună. Am demonstrat că nu este așa…

Totuși, se întreabă creștinii, cum ar fi putut niște oameni neinspirați să scrie o asemenea carte? Oare omit intenționat creștinii faptul că Biblia nu are doar un singur autor, ci peste 40? Dacă Biblia este cuvânt cu cuvânt inspirată, inspirația garantează înregistrarea exactă a unor spuse, dar nu și veridicitatea conținutului lor? Se spune că Spiritul Sfânt a făcut astfel încât textul original să nu conțină greșeli. Tot El a supravegheat și selectarea cărților în canon, inspirându-i pe rabini sau părinții bisericești ce cărți să aleagă. De unde știm? Nu știm, doar emitem idei și le credem necondiționat. Ideea că Dumnezeu a ales această variantă absolut complicată, lucrând cu oameni diferiți pe o perioadă de mai bine de 1000 de ani, pe trei continente și în trei limbi, pentru a transmite un mesaj fundamental omenirii, este ca și cum ai spune: „Deși putem să facem lucrurile să fie simple, hai mai bine să le complicăm foarte mult”. Tema inspirației Bibliei în ansamblul ei nu se susține cu nimic. Este doar o idee pusă în seama lui Dumnezeu și a procedeelor Sale în raport cu omenirea.

Apoi, ce rost are să vorbim despre o inspirație perfectă, din moment ce ea a fost dată prin oameni imperfecți? Nu era mai simplu să cadă o epistolă din cer, scrisă direct ”cu degetul lui Dumnezeu”? La acest capitol musulmanii au mai puțin de dezbătut și argumentat. Pentru ei, Coranul a fost scris de un profet, Dumnezeu fiind cel care a dictat. Aceasta este un exemplu clar de inspirație verbală plenară și infailibilă! Cărțile Bibliei sunt considerate sfinte și canonice, adică inspirate, infailibile și normative. Ideea de inspirație verbală a Scripturii pleacă așa cum am arătat, de la argumente circulare. Unii au pretins că sunt inspirați și alții i-au crezut și le-au făcut reclamă, doar pe baza acestor simple pretenții, fără cercetări, fără dovezi. Pe de altă parte, ideea inspirației Bibliei pleacă de la nevoia omului de a avea puncte fixe, repere la care să se raporteze, căci „unde nu e lege, nu este nici călcare de lege…”

Fundamentaliștii invocă AUTORITATEA BIBLIEI: ”Dumnezeu a spus, eu cred! Dumnezeu a poruncit, eu fac, nu pun întrebări”. În concluzie, dacă Biblia este INSPIRATĂ, REVELATĂ, ILUMINATOARE și plină de AUTORITATE, atunci este și INFAILIBILĂ. Dacă Scriptura este inspirată înseamnă că este fără erori. Dacă este fără erori, înseamnă că este singura sursă absolut credibilă de autoritate. Dacă este singura sursă de autoritate, înseamnă că este și suficientă, iar dacă este suficientă înseamnă că nu avem nevoie de alte cărți. Aceasta este din câte se pare optica multor creștini neo-protestanți care se declară născuți din nou. În anul 636 e.n., după cucerirea Alexandriei, Omar, cel de-al treilea calif al Islamului, a ars sute de mii (după unii milioane) de suluri (cărți) din biblioteca din Alexandria, încălzind cu ele băile publice ale orașului. Se spune că proviziile de cărți i-au ajuns șase luni. „Aceste cărți ori se potrivesc cu Coranul, ori nu se potrivesc. Dacă se potrivesc, atunci Coranul ne ajunge și dacă nu este așa, atunci cărțile sunt inutile” ar fi spus califul. Cât de trist este că foarte mulți creștini au ajuns atât de fundamentaliști în înțelegerea Bibliei încât nu doar că susțin cu tărie, fără să fi cercetat, inspirația de necontestat a Bibliei, dar o socotesc ca fiind și atotsuficientă, necitind altceva.

Scriptura trebuie demitologizată, spun exegeții moderni. Împotriva acestei concepții, adepții teoriei INSPIRAȚIEI VERBALE obiectează, acuzând de subiectivism total. Cum vom ști ce să dăm la o parte și ce nu? Astfel Biblia ajunge să spună un lucru unei persoane și alt lucrul alteia. Dar parcă nu exact asta se întâmplă în realitate chiar printre cei care cred în inspirația verbală!? Oare toți adepții teoriei inspirației verbale coincid în crezul lor? După ce demitologizăm Biblia, ce mai rămâne cert, se întreabă fundamentaliștii? Iarăși se observă că totul e legat de dorința omului de a avea certitudini.

Cum au ajuns adventiștii să adopte teoria inspirației gândurilor, o teorie foarte asemănătoare cu cea a inspirației verbale? Simplu, tocmai din dorința de a contesta teoria inspirației verbale! Dându-și seama de implicațiile unei asemenea teorii în viața de biserică, adventiștii au spus că Dumnezeu a sugerat doar ideile, dar a lăsat în seama omului exprimarea revelației în cuvinte. Adventiștii în realitate promovează teoria dictării, chiar dacă în manualele lor de doctrină scrie altceva. De ce afirm eu asta? Vă aduceți aminte de citatul  Ellenei White? Ea spunea că autorii Bibliei au fost scribii sau secretarii lui Dumnezeu, nu pana Sa de scris. Dar oare un secretar sau un scrib nu scrie exact ce i se spune? Avem de-a face cu o contradicție clară între acest citat și ceea ce susțin manualele de doctrină. De aici și până la a afirma că stilul și gramatica sunt ale Spiritului Sfânt, nu mai este decât un pas. Până la urmă, teoria INSPIRAȚIEI VERBALE, deși insuficientă, este mai bună decât restul teoriilor. 

Totuși INSPIRAȚIA este inexplicabilă, spun creștinii. Nu știm exact cum i-a inspirat Spiritul Sfânt pe profeți, nu avem date concrete, dar credem că a făcut-o. Ideea potrivit căreia „scriitorii biblici au fost secretarii lui Dumnezeu și nu condeiele Lui”, pare că anulează la prima vedere teoria dictării sau a inspirației verbale. Se spune astfel că Dumnezeu a ținut cont de personalitatea și pregătirea fiecărui profet căruia i-a vorbit și deși nu a dictat cuvintele, totuși acestea erau cumva ale Lui. Este ca și cum noi am face diferența între a scrie la computer sau a scrie la mașina de scris, fiecare având capacități și caracteristici diferite, dar indiferent că folosim fontul unic al mașinii de scris sau miile de fonturi ale softului editor de text de pe computer, ca idee produsul finit este același, nu-i așa? Au fost profeții cu adevărat doar secretarii lui Dumnezeu, adică ceva mai mult decât niște unelte (mașini de scris) sau simpli scribi? AZȘ răspund afirmativ. Dar gândiți-vă un moment! Care secretar atunci când șeful îi spune să scrie ceva foarte important, își ia libertatea să scrie cum îi trece prin cap fără a-și consulta șeful?

Să luăm un exemplu: Directorul unei companii își roagă secretarul (sau secretara) să scrie unor clienți rău platnici un e-mail și să îi roage frumos ca până pe data cutare să își achite datoriile (un fel de a le spune să se pocăiască), altfel fiind nevoit să apeleze la instanțele judecătorești, conform contractului. Secretara trimite acest mesaj clienților formulându-l astfel: „Ia aminte client rău platnic (nepocăit adică) nemernic, arogant (tare de cerbice adică) și nesimțit! Așa vorbește șeful: Dacă nu îți vei achita datoriile, dacă vei continua să ignori termenii scadenței, dacă vei disprețui în continuare stipulările contractului (legământului adică), atunci vei avea de suferit nu doar consecințele legale ce decurg dintr-un comportament financiar imoral, (consecințele imediate adică) ci mai mult decât atât, șeful însuși va veni la tine în ceasul în care nici nu te aștepți, fără a apela în vreun fel la recuperatorii de credite, te va juca în picioare, îți va da foc, apoi te va tăia în bucăți și va filma scena, apoi o va posta pe internet și te va da drept pildă tuturor clienților și partenerilor lui de afaceri (adică lumilor necăzute în păcat), ca să știe tot pământul ce pățește cel care abuzează de îndelunga lui răbdare…(cu alte cuvinte îți vei pierde mântuirea)!”

Cu siguranță că în urma unei astfel de amenințări unii probabil se vor grăbi să achite sumele datorate (adică se vor pocăi de frică). Iată cu alte cuvinte o reflectare cu niște cuvinte neinspirate a unui mesaj inspirat, a unor gânduri inspirate. Gândul bun și inspirat al șefului a fost „îmbrăcat” în cuvintele neinspirate ale secretarei. Este oare posibil ca în cazul în care Dumnezeu a inspirat doar gândurile profeților, fără a dicta cuvintele, mesajele Sale pline de dragoste, chemătoare la pocăință din iubire, să fi fost răstălmăcite de către profeți și prezentate într-o formă înfricoșătoare? Este astfel posibil ca Dumnezeu să fi vrut ca mesajul lui să fie transmis sub o anumită formă și profetul să îl fi transmis altfel? Tot ce se poate, căci dacă doar gândul este inspirat, nu și cuvintele, există riscul ca tocmai prin acele cuvinte neinspirate, mesajul divin să fie deformat. Iar întrebarea capitală care se pune aici este „de ce a permis Dumnezeu așa ceva, când putea să rezolve problema foarte simplu, prin dictarea cuvintelor (inspirația verbală)?”

 Or, tocmai aici se încurcă adventiștii. Baptiștii cel puțin iau ca inspirată toată Biblia, fără a recurge la tertipuri de genul „ideile sunt inspirate, dar cuvintele nu”. Adventiștii în schimb, dorind să rezolve problema, mai mult o complică. Acest fapt este ușor observabil în bâlbâielile teologice pe care puteți să le constatați atunci când vorbiți cu ei pe acest subiect. Tocmai din cauza faptului că acest subiect este tratat superstițios și superficial, există atâta lipsă de omogenitate în explicațiile teologilor adventiști pe această temă, deși la prima vedere nu pare a fi așa. Și pentru a sublinia din nou, cu riscul de a mă repeta, întreb: Pot gândurile inspirate să fie exprimate fidel prin cuvinte omenești neinspirate? Ce garanție avem că nu s-au pierdut astfel părți însemnate din mesajul divin? Ce garanție avem că mesajul a rămas nealterat? Și mai ales, în atotștiința Sa, de ce a lăsat Dumnezeu ca aceste lucruri provocatoare de încurcături ce nu s-au rezolvat de 2000 de ani încoace, să se întâmple tocmai când a fost vorba de mesajul său vital pentru lume? 

Răspunsul este pe cât de simplu pe atât de lipsit de confort: Aceste contradicții se găsesc în Biblie pentru că pur și simplu Biblia nu este de origine divină, ci exprimă în limbaj absolut omenesc viziunile, concepțiile și părerile omului cu privire la Dumnezeu. Asta nu înseamnă că Biblia conține numai minciuni! Nici pe departe! Înseamnă doar că ar fi cazul să o privim cu alți ochi, cu ochii cercetătorului și al specialistului, nu cu ochii superstițiosului. Înseamnă pur și simplu că a discuta despre inspirația ei este o problemă pusă greșit, deci o problemă falsă, la care se dau diverse soluții la fel de greșite. Aceste soluții se reflectă începând cu manualele de doctrină, care „bat în cuie” învățăturile Bibliei, excluzând din biserică pe cei care nu gândesc conform doctrinei oficiale și până la banalele predici în care se despică firul în patru, tocmai din cauza faptului că se consideră toate cuvintele Bibliei ca fiind inspirate. Or, dacă este așa, trebuie analizat totul ținând cont de limbile originale, fiindcă nu de puține ori, traducerile lasă de dorit. Nu este de mirare că evreii tocmai din această cauză au ajuns să considere ca sfântă nu doar Biblia (VT) ci limba ebraică însăși. 

Observați acum neajunsurile acestei teorii a inspirației gândurilor, afirmată în scrierile AZȘ? Spun „în scrieri”, pentru că în realitate, dacă veți chestiona membrii de rând, mult prea puțin instruiți într-ale teologiei, veți observa cu surprindere că de fapt majoritatea adventiștilor cred asemenea celorlalți neo-protestanți în teoria inspirației verbale, neavând habar de ceea ce spun propriile lor cărți de teologie. Ei iau toată Biblia ca fiind inspirată cuvânt cu cuvânt, și apoi sunt dispuși să excludă din biserică pe oricine îndrăznește să interpreteze altfel cine știe ce pasaj. Căci altfel cum s-ar explica miile de cazuri de excludere din comunitate, a unor creștini care au îndrăznit să citească și să interpreteze Biblia altfel decât cei care au elaborat manualele oficiale de doctrină, în ciuda faptului că manualul comunității are prevederi clare în ceea ce privește motivele solide pentru care cineva poate fi exclus? Rămâne ca unică explicație pentru aceste fapte un singur lucru și anume credința în inspirația verbală a Scripturii. Și dacă stăm să analizăm și mai în profunzime, ajungem la concluzia că și cruciadele sau crimele inchiziției au avut loc tot fiindcă oamenii au vrut să fie „foarte biblici” în credința lor și s-au grăbit astfel să împlinească ad-literam cuvintele lui Isus privitoare la „sabie” și „foc”. Atenție așadar, prieteni! Între credința îndârjită în inspirația verbală a bibliei și spiritul inchiziției este doar un singur pas!!!...

Dar să mergem un pas mai departe, căci dacă nu sunt inspirate cuvintele Bibliei, ci doar gândurile inițiale generatoare de mesaje scrise, conceptul însuși al inspirației nu are sens! Ce avantaj avem dacă Dumnezeu transmite cuiva un gând inspirat dar acel cineva așterne pe hârtie acel gând folosind cuvinte după bunul plac? Ce garanție mai putem avea că citim ceva ce vine din partea lui Dumnezeu, dacă profeții au scris în funcție de vocabularul și pregătirea lor? Ce garanție avem că au înțeles și redat corect gândul inspirat? Ce garanție avem că nu au scăpat fără să vrea ceva, punând astfel în pericol tocmai esența mesajului? Și ce garanție avem că nu au adăugat cuvinte neinspirate, cu de la sine putere, gândurilor divin-inspirate, pentru a face mesajul chipurile mai credibil, mai urgent și mai terifiant, ca în exemplul secretarei de mai sus? Să înțelegem atunci că profeții au scris cu propriile lor cuvinte descriind o idee sau o imagine mentală și apoi i-au cerut lui Dumnezeu să o revizuiască, să o corecteze? Nu avem nici o dovadă în acest sens. Iar dacă admitem că profeții au auzit glasul lui Dumnezeu (în gând sau aievea, cu creierul sau cu urechea) și apoi au scris exact ce au auzit, fără să omită nimic, nu vorbim în acest caz și de cuvinte inspirate, nu doar de gânduri inspirate, adică tocmai de inspirația verbală de care ne-am ferit atât de tare? Nu era în acest caz mai simplu pentru Dumnezeu să dicteze direct? Și chiar se pare că a făcut-o în anumite cazuri, spunând profetului exact ce mesaj să transmită. 

În cazul unei vedenii care conținea imagini, cu siguranță că profetul a utilizat limbajul său limitat pentru a descrie anumite fenomene sau arătări inexplicabile și nemaivăzute. Nu este de mirare atunci că astăzi foarte mulți văd în capitolul 1 din Ezechiel descrierea fidelă a unui vehicul spațial. Aceasta înseamnă că putem socoti ca inspirate sau cel puțin ca foarte posibil de a fi inspirate, acele pasaje care încep cu  cuvintele ”așa vorbește Domnul”, dar trebuie să privim cu rezerve ce țin de limbaj și de cultura epocii restul Scripturii? Putem studia astfel cu atenție mesajele atribuite direct lui Dumnezeu sau cuvintele lui Isus, dar trebuie să manifestăm rezerve în ceea ce privește descrierea unor cifre exacte când este vorba, spre exemplu, de prepelițe? Răspunsul onest și lipsit de frica pierderii mântuirii, ar trebui să fie afirmativ! Numai că majoritatea creștinilor nu se mulțumesc să considere inspirate doar anumite părți din Biblie, în care cuvântul Domnului vorbește lămurit și de o manieră directă, ci extind problema inspirației la întreaga Biblie, de teamă ca nu cumva, apucându-se ei să gândească, să facă cercetări și să selecteze ce este și ce nu este cuvânt dumnezeiesc, să lase ceva pe din afară. Este mult mai simplu să afirmi că totul este inspirat și astfel să nu îți mai pui mintea la contribuție, decât să admiți că în Biblie sunt erori, că sunt multe păreri omenești, că sunt multe reguli circumstanțiale, locale sau culturale, etc., și apoi să te apuci să selectezi cu răbdare ce este vrednic de urmat și astăzi și ce nu este. Desigur, creștinii au și o justificare pentru aceste temeri și anume interdicția de pe ultima pagină a cărții Apocalipsa, de a adăuga sau scoate ceva din cuvintele cărții. Tendențioși fiind în majoritatea cazurilor, creștinii omit faptul că această interdicție se referă exclusiv la Apocalipsa lui Ioan și nu asupra întregii Scripturi. Ei extind astfel la întreaga Biblie această poruncă, din comoditate aș zice, dar mai cu seamă din frică.

Un alt aspect ce vizează neajunsurile teoriei inspirației gândurilor, este faptul că în Biblie sunt relatate nenumărate fapte de corupție (păcate) întreprinse de oamenii care se pretindeau a fi copiii lui Dumnezeu. David este un caz arhi-cunoscut. Dar chiar și apostolul Petru este mustrat pentru comportamentul său duplicitar de către Pavel (vezi Galateni 2:11-13) și exemplele ar putea continua. Puteau greși acești oameni în comportament, procedând cu totul neinspirat de nenumărate ori, dar nu puteau greși în scris în cazul în care Scripturile nu au fost dictate? Apoi, Isus și apostolii au citat din Septuaginta (versiunea în limba greacă a VT) și chiar din apocrifa lui Enoh. Septuaginta[1] a fost alcătuită de un comitet de 70 de rabini, care au selectat o serie de scrieri socotite pe atunci a fi inspirate, în secolul al treilea î.e.n., sub Ptolemeu al II-lea (285-247 î.e.n.). Scopul traducerii acestor scrieri ebraice în limba greacă a fost probabil acela de a suplini uitarea limbii ebraice de către evreii din diaspora. În nici un caz evreii nu aveau ca scop să îi „evanghelizeze” pe greci, traducând VT în limba lor, așa cum poate încă mai cred astăzi unii creștini. Apostolii nu au citat așadar cuvintele ebraice originale, ci traducerea greacă, apoi au vorbit în aramaică. Aceasta înseamnă că nu au fost așa de interesați de exactitatea termenilor precum exegeții moderni, cât mai degrabă de idee, de mesajul general al textului respectiv. Nu cumva ar trebui și noi creștinii să fim mai interesați de aplicațiile și consecințele morale și etice ale anumitor versete, fără a ne concentra atât de mult pe literalismul lor?

Și pentru că ne apropiem de încheiere, doresc să mai răspund la o întrebare ce mi-a fost adresată de mai multe ori, pe măsură ce acest serial era publicat pe blog: „Unde vrei să ajungi cu toate astea? Ce vrei tu de fapt să demonstrezi?” Întrebarea este cât se poate de legitimă, mai ales pentru faptul că provine de la creștinii sinceri și obișnuiți de ani de zile să creadă necondiționat nu numai spusele Bibliei ci chiar și ce li se servește săptămânal de la amvoane. Nu vreau decât să dau la o parte maldărul de moloz doctrinar cu care am fost intoxicați atâția ani. Nu vreau decât să fiu cinstit în abordarea unor texte antice, fără a căuta „să trag jar pe turta mea” doar pentru simplul motiv că ele vorbesc într-un anume fel despre Dumnezeu. Nu vreau să le răpesc oamenilor credința în Dumnezeu, dar cu siguranță că-mi doresc ca această credință să nu se bazeze pe frică și superstiție. Dacă însă este vorba de a le zdruncina cititorilor mei falsele prejudecăți denominaționale și doctrinare, atunci da, doresc aceasta. Mi-am propus prin acest material să deschid pe cât este posibil ochii celor ce sunt orbiți de interpretări omenești, crezându-le mesaje divin inspirate. Mi-am dorit să spulber teama legată de pierderea mântuirii atunci când e vorba de a citi și a gândi cu propria minte, punând uneori la îndoială părerile „marilor teologi”. Mi-am dorit să spulber prejudecata larg răspândită conform căreia „noi avem tot adevărul”. Dacă am reușit, mă bucur. Dacă nu, le doresc tuturor celor ce nu m-au înțeles, să fie fericiți în credința „lor”. În final pluralismul apare ca unică opțiune, neputându-se trasa un sistem bine definit și infailibil de interpretare a textelor antice ce compun VT și NT, tocmai din cauza numeroaselor diferențe și contradicții între manuscrisele antice precum și între părerile teologilor creștini. Iar în încheiere doresc să invoc câteva versete biblice interesante din acest punct de vedere.

Scriitorii biblici au spus că Spiritul Sfânt este sursa spuselor (scrierilor) lor. Era aceasta doar un fel de-a spune sau se bazau ei pe ceva anume? Unii au avut vedenii, au avut un „așa vorbește Domnul”. Alții însă au avut doar pretenții, invocând același „așa vorbește Domnul”, cu toate că nu erau trimișii lui Dumnezeu. Ieremia 23:31-39 ne spune că vorbirea în numele lui Dumnezeu fără mandat era o practică uzuală printre israeliți:

„ Iată, zice Domnul, am necaz pe prorocii care iau cuvântul lor şi-l dau drept cuvânt al Meu. Iată, zice Domnul, am necaz pe cei ce prorocesc vise neadevărate, care le istorisesc şi rătăcesc pe poporul Meu cu minciunile şi cu îndrăzneala lor; nu i-am trimis Eu, nu Eu le-am dat poruncă şi nu sunt de niciun folos poporului acestuia, zice Domnul. Dacă poporul acesta sau un proroc, sau un preot te va întreba: „Care este ameninţarea Domnului?”, să le spui care este această ameninţare: „Vă voi lepăda, zice Domnul.” Şi pe prorocul, pe preotul sau pe acela din popor care va zice: „O ameninţare a Domnului” îl voi pedepsi, pe el şi casa lui! Aşa să spuneţi însă fiecare aproapelui său, fiecare, fratelui său: „Ce a răspuns Domnul?” sau: „Ce a zis Domnul?” Dar să nu mai ziceţi: „O ameninţare a Domnului”, căci cuvântul fiecăruia va fi o ameninţare pentru el, dacă veţi suci astfel cuvintele Dumnezeului celui Viu, cuvintele Domnului oştirilor, Dumnezeului nostru! Aşa să zici prorocului: „Ce ţi-a răspuns Domnul?” sau: „Ce a zis Domnul?” Dar dacă veţi mai zice: „O ameninţare a Domnului”, atunci aşa vorbeşte Domnul: „Pentru că spuneţi cuvintele acestea: „O ameninţare a Domnului”, măcar că am trimis să vă spună: „Să nu mai ziceţi: „O ameninţare a Domnului”, din pricina aceasta, iată, vă voi uita şi vă voi lepăda, pe voi şi cetatea pe care v-o dădusem vouă şi părinţilor voştri, vă voi arunca dinaintea Mea…”

Ieremia 29:8,9: „Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: „Nu vă lăsaţi amăgiţi de prorocii voştri care sunt în mijlocul vostru, nici de ghicitorii voştri; n-ascultaţi nici de visătorii voştri, ale căror vise voi le pricinuiţi! Căci ei vă prorocesc minciuni în Numele Meu. Eu nu i-am trimis, zice Domnul.”

Observați așadar că Israelul nu ducea lipsă de mesaje mincinoase, chiar dacă erau rostite sub formula „așa vorbește Domnul”. Întrebarea legitimă este atunci următoarea: Dacă pe paginile Bibliei întâlnim profeți veritabili vorbind împotriva mult mai multor profeți falși, ce garanție avem că în Biblie nu s-au strecurat cumva și mesaje virusate ale unor falși profeți? Răspuns: ABSOLUT NICI UNA! O asemenea viziune ar explica poate mult mai bine de ce în unele locuri Dumnezeu se prezintă ca iubirea întruchipată iar în alte locuri comandă genocide (și nu doar omenești). Să fie oare vorba despre mesaje denaturate, despre păreri omenești, puse pe seama lui Dumnezeu? Dar poate cel mai interesant text în acest sens este cel din Ieremia 8:8, în care tocmai pe paginile Bibliei se recunoaște faptul că textele așa zis inspirate, au fost prelucrate și falsificate de către cărturari și scribi. Merită să studiați serios acest verset și să (vă ) gândiți!

„ Cum puteţi spune: ‘Suntem înţelepţi, căci avem Legea Domnului!’, când, de fapt, „ pana mincinoasă a scribilor  a transformat-o într-o minciună ” ? ( NTR )

                       *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *

[1] Uneori veți întâlni abrevierea LXX pentru Septuaginta, LXX însemnând în limba latină cifra 70. Numele acestei traduceri a fost luat de la cuvintele latine "interpretatio septuaginta virorum", care înseamnă "interpretarea celor șaptezeci de bărbați", potrivit tradiției alcătuirii lucrării de către 70 de rabini. 

Autor: Ovidiu Iovanel