„ Fiul străzii ”

       

    ..... „ Crăciunul acela îl demoralizase cumplit. Stătea ore întregi în casă, preferând să se plictisească la televizor decât să fie ispitit de lumea mincinoasă de afară. Toată bucuria celorlalți i se părea un afront personal. Și toate reclamele publicitare de Crăciun, toate cadourile și toată atmosfera aceea de basm i se păreau cea mai mare minciună posibilă, iar uneori chiar cea mai mare tortură.

   ...  În aceeași zi, o altă scrisoare de la casa de asigurări de sănătate îi sosi acasă, prin care i se cerea să înapoieze cardul de asigurare medicală, deoarece șeful lui nu mai plătea nimic pentru el. Așa că merse și acolo, ca să evite penalizările de rigoare în cazul în care ar fi păstrat în continuare cardul pentru el.

– Și acum... ce faceți?, îl întrebă curioasă funcționara.
     Nu erau deloc prea dese astfel de cazuri când trebuia să rețină carduri de asigurare...
– O să supraviețuiesc eu, răspunse Andrei zâmbind.
– Bine, bine... continuă ea. Asta mi-e clar... Dar cine o să vă
asigure medical în continuare?
     Andrei arătă cu degetul spre tavan fără să scoată un cuvânt, ceea ce provocă și mai mult curiozitatea femeii.
– ... Adică vreți să spuneți că nu aveți dreptul la șomaj?
– Nu.
– Nu aveți pe nimeni care să preia pentru dumneavoastră
costurile de asigurare, nicio rudă, niciun prieten? insistă ea uimită. 
– Nu, nu am pe nimeni.
– Și din ce-o să trăiți?!?
– Din... speranță! Începând de azi sunt ... fiul străzii, zâmbi el din nou, spre uimirea femeii.
     Funcționara vru parcă să mai întrebe ceva, dar își dădu seama că fusese deja suficient ce aflase. Andrei salută de rămas-bun și ieși afară în ploaia nesuferită de decembrie. „Ce știți voi ce e viața grea?...“ își spuse el în minte. „Pentru voi viață grea înseamnă să nu vă puteți face concediile unde doriți, sau să nu vă puteți cumpăra mașina pe care o doriți... sau să nu aveți salariul pe care-l doriți. Asta e viață grea pentru voi”... 

 

     Turcul care avea kebap-ul de la parter observase tristețea de pe fața lui și fusese impresionat de povestea vieții sale. Iar acum, deși în religia lui nu sărbătorea niciun Crăciun, îi promisese lui Andrei că îl va înțelege cu chiria până ce avea să găsească ceva de muncă. În plus, îi adusese în cameră de mâncare. Mâncare caldă, făcută la el în magazin.
– Dacă ți-e foame, vino la mine jos să mănânci, îl invită el cu căldură. Nu o să sărăcesc eu acum dacă mănânci o supă caldă la mine...
     Impresionat de amabilitatea turcului, lui Andrei i se puse un nod în gât. Nu se putu abține și-i spuse:
– Dumneata, deși ești musulman, ești de fapt mai creștin astăzi decât mulți creștini...
– Ah, religiile... Știi ceva? Allah, sau Dumnezeu cum îi spuneți voi... ne-a dat viața asta nu ca să fim creștini sau musulmani, ci ca să fim oameni. Cum să merităm noi o viață viitoare, dacă aici nu am știut să ne-o trăim pe-asta? Doar cei care vor trece testul acestei vieți, vor avea parte și de alta mai bună. Trebuie întâi și întâi să înveți să fii om, nu creștin sau musulman. Pe mine nu mă interesează nici Crăciunul, nici Ramadanul... nici nimic. Pe mine mă interesează doar să fac bine în jurul meu. Ce-o fi după aia, om vedea...
– Precum am spus, repetă Andrei și mai uimit, dumneata ești de o mie de ori mai creștin ca mulți creștini declarați...Pentru Iisus, un simplu pahar de apă oferit la vreme potrivită cuiva în nevoie, era mai prețios decât toate doctrinele și dogmele luate la un loc. 
       Acea discuție cu turcul fusese o altă lecție de viață nemai- pomenită. Își petrecuse viața în cel mai religios mod cu putință, ca să înțeleagă acum că tot acel timp fusese cumva pierdut. Dacă exista vreo religie adevărată, aceea nu era religia formelor, a regulilor, a tradițiilor sau a doctrinelor. Nu avea vreun nume și nu însemna vreo ideologie oarecare. Ci era aceea a facerii de bine fără ca să te știe nimeni. Era aceea a ajutorării dezinteresate a celui necunoscut de lângă tine. 
       Cu greu și extrem de rar reușise să-l întrevadă pe Dumnezeu prin bisericile în care umblase. Îl descoperise însă acum în cele mai bizare moduri cu putință în perechea aceea necunoscută de români care îi oferise masă și pat pentru o săptămână, în colegul lui Marius, căruia îi cam plăcea băutura, și acum în turcul acesta musulman care habar nu avea probabil de Iisus, dar care îi călca acestuia în mod magistral pe urme.
     Toți prietenii lui și toți „frații“ lui de credință de altădată, ba până și toate rudele lui, îl uitaseră definitiv acum, când se găsea în abisul existenței sale. Nu era nimeni dintre cei cunoscuți care să-i dea un telefon, care să-i spună o vorbă de încurajare, care să-i ofere cumva alinare în aceste clipe de coșmar. Doar necunoscuții, de cea mai neașteptată proveniență sau cu cea mai nefericită înfățișare fizică posibilă, necunoscuți pe care de altfel nu ar fi dat nici măcar doi bani în alte circumstanțe... tocmai ei erau acum vocea sau mâna lui Dumnezeu. Și în mod cât se poate de ciudat, Dumnezeul acesta alegea de fiecare dată să-l salveze numai când Andrei ajungea la limita puterilor, pe marginea prăpastiei invizibile dintre disperare și speranță, dintre moarte și viață. În rest, tăcea în mod asurzitor, chinuindu-i speranțele și prelungindu-i așteptările. De fapt, îi devenise tot mai clar că Dumnezeul acesta multicolor și ciudat nu era dispus să-i ia crucea din spate, ci doar să-l ajute să se ridice, atunci când cădea obosit sub povara acesteia... Dar mai merita oare tot acest chin?!?... Mai merita purtatul crucii?... Sau trebuia mai degrabă să renunțe la luptă pentru totdeauna?!?... ”