Datările radiometrice și sabatul - implicații

    

    Fie că este vorba despre închinarea în ziua sâmbetei sau a duminicii, creștinii de orice confesiune sunt ferm convinși în majoritatea lor că raportul din Geneza 1 și 2 este unul literal, despre o creațiune care a durat 7 zile , iar ca atare, conform poruncii a patra, există o zi pe săptămână în care trebuie să dedice din timpul lor lui … Dumnezeu. Orice om informat cât de cât și care a citit și altceva în afară de literatura religiei sale,  știe însă foarte bine că o creațiune literală de 7 zile nu stă în picioare, cum de asemenea nu stă în picioare o creațiune de gen Hocus-pocus „ a zis și s-a făcut ”. Oamenii se împart în acest moment în două tabere ireconciliabile, și anume a creștinilor conservatori care iau ad-literam povestea creației din Geneza și a celor care înghit pe nemestecate ideologia neodarwinistă unde orice implicare divină în procesul apariției vieții este exclusă. Cine are dreptate?

        
   Ca unul care mi-am dedicat căutările de pe acest blog descoperirii adevărului despre acest important subiect, intuiția ( și nu numai) îmi spune că ambele tabere sunt greșite. Dar nu despre aceasta vreau să vorbesc acum și aici, ci despre implicațiile spirituale ale faptului că viața nu a apărut în 7 zile literale, ci într-adevăr pe parcursul a sute de milioane de ani. Cu alte cuvinte, ce relevanță mai are porunca a patra, unde se spune clar că lumea, cu tot ce este pe ea, a fost creată în 7 zile, când de fapt adevărul științific vorbește indubitabil despre miliarde de ani de existență a universului, a sistemului solar sau chiar a vieții pe Terra? Ce importanță mai are sabatul zilei a șaptea, care spune cum Dumnezeu s-a odihnit și a sfințit această zi, punând-o deoparte ca un semn veșnic de identificare a copiilor Săi, din moment ce ajungi la concluzia că acesta este un limbaj eminamente simbolic? Ce rost mai are observarea sabatului, dacă ajungi clar la concluzia că foarte multe din mecanismele descrise de teoria evoluției corespund  purului adevăr științific? Iar atunci când realizezi că mecanismul selecției naturale este în mod hotărâtor responsabil pentru diversitatea uluitoare a vieții pe Terra, întrebarea extrem de delicată care se naște imediat este : de ce a fost nevoie de milioane de ani pentru apariția formelor inteligente de viață, când de fapt biblia prezintă un Dumnezeu creator care este atotputernic? Când a intervenit Dumnezeu ( dacă a intervenit vreodată ) în acest lung și dureros proces al selecției naturale? De ce a ales calea evoluției, greoaie și disconfortantă din punct de vedere etic , unde supraviețuirea individului celui mai puternic este cheia perpetuării speciei respective, în detrimentul unei creații instantanee, desăvârșite și complete?

   Repet, pentru un om cu adevărat informat, care a reușit să-și depășească prejudecățile și conservatorismul religiei sale, datările radiometrice, lacunele lingvistice din cronologiile Genezei, extrema flexibilitate semantică a substantivelor ebraicii vechi, cunoștințele minimale de genetică, astronomie sau pur și simplu acceptarea curajoasă a contrazicerilor de facto dintre Geneza 1 și 2 ( unde sunt descrise separat două imagini total diferite despre creațiune ), toate acestea și multe altele îl determină să gândească altfel despre ziua de odihnă a poruncii a patra. Isus spunea deja „adventiștilor” timpului său că sabatul a fost dat pentru om, și nu omul pentru sabat. Aceasta este o afirmație extrem de profundă pe care, din păcate, nici iudeii timpului său, nici „iudeii” sabatarieni din zilele noastre n-au înțeles-o. Ea vrea să ne spună că omul are mult mai mare valoare decât sabatul, și că sabatul nu este nimic în sine însuși fără om. A șaptea zi a săptămânii este doar o simplă zi ca toate celelalte, în care Terra se rotește în jurul propriei axe. O zi în care soarele apune și răsare la fel ca în celelalte, în care legile fizicii rămân aceleași ca întotdeauna, iar pe cer nu apar doi sori în loc de unul. A crede că sabatul este o zi sfântă și deosebită deoarece îngerii din cer se opresc din activitățile lor împreună cu Dumnezeu este folclor iudaic în cel mai pur sens, preluat de adventiști mai mult sau mai puțin via Ellen White.

   Adevărul este însă mult mai complex, așa cum îl înțeleg eu la momentul de față: 

   1. La originea vieții pe Terra și apariției universului se află fără urmă de îndoială o superinteligență cosmică. Această inteligență s-a folosit de legile fizicii, inginerie genetică, chimie și matematică pentru a crea tot ceea ce se vede.

   2. Apariția universului și a vieții nu a fost un proces spontan, rapid și complet, ci unul lent, capabil de îmbunătățire și autocorectare, și gândit asemenea unui software ultraperformant. 

   3. Apariția vieții pe Terra a urmat aceeași linie evolutivă, dar cu clare intervenții divine de-a lungul erelor lungi de milioane de ani, una dintre acestea fiind crearea omului în Eden. În mod hotărât, nu poate sta în picioare în mod serios vechea credință a unei creațiuni în 7 zile literale.

   4. Scopul fundamental al zilei de odihnă este să ne aducă aminte că există un Creator a tot ceea ce se vede. 

   Pentru cercetătorul sincer după adevăr, linkurile următoare conțin suficiente argumente în acest sens, demn de remarcat fiind faptul că ele sunt întărite cu lux de amănunte științifice de către niște savanți apologeți ai creștinismului. Pentru cei care țin însă musai să se raporteze în continuare la literatura adventistă sau creștină YEC, conform căreia tot ceea ce se vede a fost creat în 7 zile literale, trebuie să le spun cu părere de rău că Moș Crăciun și berzele care aduc copiii pe lume într-adevăr există…în desenele animate. Keep dreaming. 

   Cu toate acestea, revenind la afirmația genială a lui Isus Hristos, sabatul continuă să fie important. Sau altfel spus, omul nu este important fără sabat. Într-o generație seculară în care mainstreamul savanților și studenților acceptă fără rezerve versiunea hard a teoriei evoluției, una în care Dumnezeu nu are absolut nimic ce căuta, într-un timp în care biblia este profund desconsiderată datorită lacunelor și erorilor sale evidente, cel puțin din punct de vedere științific, omul fără sabat a devenit o mașinărie biologică fără suflet, fără stăpân și fără speranță. A renunța să acorzi atenție zilei de odihnă înseamnă a renunța de fapt la Creator. Tocmai sabatul este acela care îi conferă omului demnitatea pe care o merită, și care îl ridică deasupra regnului animal. De ce? Pentru că sabatul zilei a șaptea vorbește despre un Creator, totuși. Să trecem acum inteligent peste formularea propriu-zisă a poruncii în sine, rostită evident pe înțelesul unor sălbatici care nu știau să deosebească bine între nevastă și copile adolescente, darămite să priceapă ceva despre radiometrie, astronomie sau genetică, și să ne concetrăm asupra faptului că ea vorbește despre om ca fiu de Dumnezeu și nu doar praf de stele. Ea afirmă în mod clar participarea divină în procesul apariției vieții inteligente și mai ales al omului. Ea conferă speranță acolo unde Darwin oferă numai dileme. 

   Nimeni nu știe în mod absolut când și mai ales cum a apărut viața pe Terra. Nici măcar cei mai inteligenți dintre savanți. În schimb, orice om simplu și neînvățat care crede că „ sabatul a fost dat pentru om ” își va pune automat întrebarea „ de ce? ” și mai ales ” de către cine? ” Trecând peste nenumăratele variante teologice de răspuns ale fiecărei biserici creștine în dreptul primei întrebări, este evident faptul că a doua întrebare are un răspuns simplu și unic, care indică spre un Creator al omului. Numai un creator al omului știa ce este bine pentru om, așa cum numai un proiectant auto știe ce combustibil e bun pentru mașina construită de el, sau cum numai un inginer știe ce intervale de revizie tehnică sunt binevenite pentru mecanismul inventat de el. Refuzând pe Dumnezeul poruncii a patra, oamenii încearcă din răsputeri să-și soluționeze conflictele globale sau personale tot mai acute tot la fel de bine precum o instalație automată și-ar soluționa problemele tehnice fără inginer sau precum o navă spațială ar decola, cupla cu ISS și ateriza din nou pe pământ fără centrul de comandă uman de la Houston. 

   Din acest punct de vedere, ziua de odihnă nu este altceva decât un indicator, un îndrumător spre Dumnezeu, ceva care să ne dea speranță și pace în suflet în agitațiile cumplite ale acestei vieți. Ea este doar mijlocul către scop, nu scopul în sine (credința). Este doar o amintire, o conștientizare că nu suntem singuri în Univers, lăsați de izbeliște. Este o încurajare, un sprijin pentru momentele în care pare că viața noastră nu mai are niciun sens. A ține sabatul în mod iudaizant, cu ochii pe ceas la apusul soarelui, cu teama că trebuie să fii foarte atent și scrupulos la ceea ce faci sau nu trebuie să faci în ziua asta, este ca și cum un robot ar putea gândi că poate fi reparat de la sine numai pentru că se oprește automat în timpii de revizie prevăzuți, sau la fel cum o mașină de spălat ar spera că nu se va defecta niciodată doar pentru că respectă instrucțiunile de folosire. În realitate, numai prezența Creatorului în viața omului dă un sens sabatului, tot așa cum numai prezența inginerului asigură reparația capitală a mașinăriei. Pot fi miliarde de roboți opriți din activitate la termenul prevăzut dar care continuă să fie defecți dacă nu intervine depanatorul, și pot exista milioane de iudei, adventiști sau creștini care să respecte la minut și literă ziua de odihnă, dar care n-au nicio treabă cu Creatorul. Și nici El cu ei...

    Dar ce înseamnă mai concret prezența Creatorului în viața omului în ziua a șaptea? Și de ce trebuie să fie prezent Creatorul-inginer în această zi neapărat?  Reprezintă această prezență mersul mecanic la biserică? Sau înfăptuirea conștiincioasă a unor reguli/jertfe/rituri? Am ascultat nenumărate predici și seminarii de-a lungul vieții despre acest subiect, dar acum răspunsul mi se pare extrem de simplu: Creatorul a dat ziua a șaptea omului ca SĂ SE BUCURE DE EA. Orice lucru sănătos care produce bucurie omului în această zi, care îi aduce odihnă pentru suflet și corp, care îl face să uite de grijile și stresul săptămânal, constituie o picătură din bucuria infinită pe care cineva o poate experimenta în prezența lui Dumnezeu. Tragedia este că în timp ce Dumnezeu a dat această zi omului pentru a se bucura în fel și chip, religia ( fie iudaică, fie adventistă ) a dat omului șaptesprezece mii nouă sute douăzeci și patru de reguli cu privire la cum trebuie să te bucuri și cum să nu te bucuri în sabat…Vă aduceți aminte de încruntarea fariseilor sabatiști atunci când ucenicii au cules spice sâmbăta? Sau de comentariile lor atunci când vedeau că Isus conferă o lejeritate periculoasă învățăturilor sale cu privire la porunca a patra? Și n-ați întâlnit aceeași atitudine replicată până la absurd printre adventiștii de ziua a șaptea care îți înșiră imediat o listă interminabilă de acțiuni/lucruri pe care ai voie/n-ai voie să le faci în sabat? 

   E o sâmbătă superbă de vară și ai chef să mergi la piscină sau la un lac cu familia ca să te răcorești, sau la plajă? E păcat! Ai chef să mănânci o înghețată sau să te plimbi cu barca pe lac cu iubita? E păcat! Dorești să cumperi un buchet de flori soției pentru că vineri efectiv nu ai avut timp pentru asta? E păcat! Ai viziona un film bun, un documentar sau o carte nereligioasă bună în ziua sabatului deoarece atunci ești liber? E păcat! Te-ai juca cu copilul tău în fel și chip în parcul din spatele casei, fie cu cercul zburător, fie cu mingea? E păcat! Ai vizita un muzeu cu familia sau o grădină zoologică/botanică? E păcat! A te bucura inocent și sincer în ziua sabatului de lucruri pe care de altfel nu le-ai considera deloc nocive intelectual și spiritual este … interzis! Dumnezeul adventist îți bagă sub nas lista neagră de „ to do or not to do ” și trebuie să-ți pleci capul ca un pipirig, luând acea atitudine sobră de sfânt îmbrăcat la patru ace. Bucuria naturală este interzisă în ziua a șaptea de dumnezeul iudeo-AZS, în timp ce Dumnezeul adevărat ți-a oferit această zi tocmai ca să te bucuri din ea din plin! Fără prejudecăți, fără limite, fără prescripții omenești! 

   Am pus în practică în viața mea ambele stiluri de viață în ceea ce privește ziua de odihnă. Am experimentat sabatul timp de 30 de ani în acea atmosferă sobră, catolică, cu aparență de evlavie din biserică, unde trebuie să cânți la comandă, să stai la repetiții epuizante de cor sau la programe de tineret/predici care nu se mai sfârșesc. Dar nu l-am găsit pe Creator în ele. Inginerul acela care m-a programat să mă bucur pe deplin, copilărește, în ziua sabatului, nu era prezent în toate acele „ servicii divine ” lungi și obositoare. De 6 ani de zile experimentez un cu totul altfel  de sabat, luându-mi cărțile în parcul din spatele casei, plimbându-mă cu bicicleta prin pădure, dând de mâncare lebedelor și rățuștelor cu copiii vecinului și jucându-mă cu ei în fel și chip, fotografiind natura, profitând de piscina publică din pădure într-o zi toridă de vară. Și da, aici L-am găsit pe Dumnezeu, deoarece bucuria mea este autentică, naturală, deplină, neîncorsetată de reguli și prejudecăți. Am timp pentru mine, am timp pentru alții, iar prin asta… am timp pentru Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu nu e prezent în slujbele cărturarilor și fariseilor de azi și de ieri, ci într-un râset de copil. Nu e prezent între pereții vreunei sinagogi de ieri sau de azi, ci într-o barcă pe un lac sau pe câmp cu prietenii culegând … mure coapte. Nu are nimic de-a face cu școala de sabat unde oricum se repetă la nesfârșit aceleași lucruri vechi, ci îl găsești într-o carte de astronomie sau de Dostoyevski. 

   Da, e nevoie imperioasă de o întâlnire cu Creatorul în ziua a șaptea, pentru că doar atunci această zi își capătă sensul. Doar atunci această viață scurtă este … din belșug. Fără această zi trăită la adevărata ei intensitate, viața este un lung șir de forme și o rutină obositoare. Fără Dumnezeul adevărat al sabatului, care se oglindește în semenii tăi ( fie și de alte convingeri religioase decât ale tale ), ești singur. Nu El are nevoie de timpul tău în această zi, ci tu însuți și aproapele tău. Nu-ți poți iubi aproapele în mod autentic dacă n-ai învățat mai întâi să te iubești pe tine. 

    Încearcă să te bucuri cu adevărat în această zi, să acorzi atenție și timp altora, să petreci mult timp cu familia. Învață-te să te bucuri de acele lucruri mici de care nu poți profita în cursul săptămânii din cauza lipsei timpului liber. Doar atunci ziua de odihnă va avea valoare. Doar atunci tu, ca om, ai valoare. Și doar atunci, într-un astfel de sabat, dilemele legate de datări radiometrice, milioane de ani de evoluție a a vieții sau dispariția hominizilor se risipesc ca un fum făcând loc speranței. Speranței că deasupra tuturor lucrurilor, a tuturor teoriilor științifice și religiilor umane se află un Creator care le știe pe toate, care are grijă de toate, și mai presus de orice, are grijă de tine! Și nu uita: sabatul nu este în primul rând o zi din calendar, ci o atitudine zilnică de viață! Poți fi un iudeu sau adventist legalist, dar care nu te-ai întâlnit niciodată cu Dumnezeu în ziua de odihnă, sau poți fi doar un simplu Homo sapiens nereligios de o planetă minusculă din univers, dar care discută cu însuși Creatorul la marginea unei fântâni, ascunși de privirile muritorilor. În timpul unei astfel de conversații, orice teorie sau adevăr uman despre Dumnezeu devine gunoi, pe măsură ce descoperi singur, direct de pe buzele Lui, unde se află acel izvor care țâșnește în viața veșnică. Un astfel de sabat îți doresc, cititorule!