O altfel de biserică

      Asist în ultimul timp la o creștere exponențială a nemulțumirilor de tot felul în sânul bisericii, manifestată preponderent în rândul tinerilor. Deși nu numai tinerii sunt cei care încep în sfârșit să gândească cu creierul lor, ei sunt grupa de vârstă atinsă cel mai „grav” de virusul ăsta „blestemat” al curiozității edenice, virus care îi îndeamnă din când în când să caute soluții alternative out-of-the box în lipsa răspunsurilor serioase la dilemele lor în cadrul bisericii. Acum vreo 7 ani de zile , când mi-am pus primele semne de întrebări în legătură cu doctrina adventistă, nu bănuiam deloc că valul excluderilor sau al retragerilor din biserică, al depresiei religioase, al dilemelor de tot felul, va mătura cu furia din prezent peisajul adventist. Gluma se îngroașă însă de la an la an, iar masa critică a nemulțumiților amenință din ce în ce mai mult să atingă acea cotă de aproximativ 5% din numărul membrilor, cotă de la care scindarea bisericii nu mai este deja o utopie.

     Interesant mi se pare însă spectrul extrem de variat dpdv teologic al persoanelor care sunt devenite peste noapte eretici. M-aș fi așteptat, logic, ca pe lista neagră să ajungă doar persoane care, ca și mine, critică public anumite doctrine caracteristice ale bisericii, precum trinitatea sau sanctuarul. Conform „apărătorilor dreptei credințe”, aceștia nu mai pot fi considerați adventiști dacă nu mai cred în aceste doctrine de bază ale bisericii, așadar excluderea lor este doar un proces automat, administrativ, ei găsindu-se spiritual oricum de facto în afara „staulului”. Surpriza a fost însă să constat în anul care aproape se termină cum sistemul nu mai ține cont de niciun fel de logică în zelul său exacerbat de a suprima voci dizidente cu orice preț.

   Una dintre cele mai mari în acest sens a fost Gili Cârstea. Și asta deoarece Gili se află exact la polul opus față de metoda istorico-critică de studiu a scripturii, metodă modernă împărtășită în predicile sau emisiunile lor nu de puține ori de figuri cunoscute precum Edi Constantinescu sau Sorin Petrof, sau chiar față de abordarea riguros-științifică a textului biblic gen Florin Lăiu, alt „eretic” atunci când vine vorba de viziunea clasică a sanctuarului. Gili constituie aripa reformatoare cea mai blândă a adventismului românesc, fidelă multora dintre interpretările clasice adventiste ( precum , de ex, relevanța profetică a anului 1844  sau spiritului profetic luat ca ansamblu). Cu toate acestea, discrepanța teologică dintre vederile grupului 1888 cu privire la sanctuar și versiunea oficială a sistemului a fost prea mare ca Gili să mai fie „ suportat” în biserică. 

    Ce să mai spun despre personaje precum Edi Constantinescu , evoluționist convins, probabil cel mai mobilat creier al adventismului românesc? Pentru atotștiutoarea biserică, el este persona non-grata chiar din momentul în care deschide gura. Dacă e să te iei după domniile lor , bibliotecile pe care acestea le-a citit nu au făcut decât să-l înnebunească de-a binelea. O spun tocmai dânșii, cei care n-au citit nici măcar lecțiunea de sabat… Or, săptămâna aceasta i-a venit și domniei sale rândul să se înfățișeze la propria judecată de cercetare. Nu, nu la cea a îngerilor din ceruri, ci a celor de pe pământ, cu sediul la Palm Springs, California. 

   Dar de ce să mă mai mir, din moment ce biserica adventistă are o tradiție îndelungată în suprimarea vocilor și creierelor celor mai capabile, mai reformatoare și mai progresiste care i-au trecut pragul? Chiar din copilăria ei personaje ilustre, cu care ar trebui de fapt să se mândrească, și de fapt singurele nume adventiste cunoscute cât de cât în afara bisericii, precum A.T. Jones sau dr. Kellog, au fost trecute pe linie moartă de către sistem? Un sistem care preferă lingușeala cea mai dizgustătoare în detrimentul curajului de a spune lucrurilor pe nume, care preferă ca masele să fie ținute în ignoranță decât să încurajeze cercetarea și analiza serioasă în orice domeniu, care preferă măștile tăcerii și pârghiile birocratismului stufos în defavoarea transparenței și libertății de exprimare. 

    Visul meu, pe care nu știu dacă voi apuca cândva să-l văd cu ochii, este cel al unei biserici progresiste, liberale, moderne, curajoase. O biserică care să renunțe la tabuuri, la limbajul dogmatic, la clișeele expirate, tradiționaliste, care nu-și mai găsesc nicio relevanță pentru tineretul de azi. O biserică care să admită agnosticismul sau chiar ateismul ca înalte provocări intelectuale. O biserică unde știința să fie considerată complementară revelației scripturii, și nu adversara acesteia. Unde eforturile colective să fie dirijate spre aflarea adevărului cu orice preț, și nu ideologizarea acestuia. O biserică proprie secolului 21, formată din oameni ( și nu „sfinți”) și dedicată în primul rând oamenilor ( și nu lui Dumnezeu ). 

   Sâmbăta trecută am avut ca un fel de întrezărire că un asemenea vis ar putea deveni realitate… poate peste 30-50 ani, habar n-am. Un neurochirug neamț, un bioinformatician vietnamez, un cercetător în genetica moleculară indian, o matematiciană dominicană, un avocat, trei asistente medicale și ... din când în când, eu...un nimeni. Media de vârstă: 30 de ani.Așa arată grupa de „școală de sabat” pe care o frecventez uneori. Și sincer să fiu... mai că aduce a școală. Cel puțin a școală. Nu a garderobă de creiere. Incredibil cât de mult poate schimba fața unei biserici niște... creiere bine dotate. Incredibil. Nu tu priviri piezișe pentru opinii contrare, nu tu linii dogmatice care trebuie respectate, nu tu cuvântul ultimei instanțe. Nu încrâncenarea psihotică de „ a rămâne la subiectul discuției” din lecțiune, nu ridiculizarea celuilalt prin citate biblice. Doar discuții libere și captivante. Absolut captivante. Adică exact biserica modernă pe care o visez de ceva ani încoace. O altfel de biserică.

    Una în care ești respectat dacă îți afirmi susținerea pentru anumite segmente ale teoriei evoluției, una în care metoda științifică de studiu a oricărui subiect biblic nu este privită ca o pierdere a credinței, una unde toleranța și respectul reciproc față de opiniile oricărui interlocutor sunt la ele acasă. O biserică în care nu ești privit de sus pentru că ai curajul să gândești altfel. Unde nu ești numit ateu doar pentru că ești sceptic vis-a vis de Geneza 1 și 2,  și nici necredincios pentru că demonstrezi inepțiile așa-numitului „spirit profetic”, acolo unde acestea chiar sunt inepții.  

     Să fie oare doar ptr că e vorba de un orășel de studenți celebru în Europa sau ptr că adventismul german este oricum mai tolerant din fire față de alte -isme medievale? Și în ce măsură depinde toleranța și respectul de capacitatea intelectuală a cuiva? Oricare ar fi răspunsul, în biserica unde merg uneori aici în Germania e mult mai bine decât parodiile de biserici așa-zis creștine pe care le-am colindat până acum timp de 30 de ani. Am mai spus-o de multe ori pe acest blog: dacă se dorește cu adevărat ca tineretul de azi să nu-și piardă definitiv interesul pentru credință, actualul sistem religios, centralizat, birocrat, stufos și ideologizat până-n pânzele albe…trebuie să dispară cu orice preț. Tabuuri precum teoria evoluției sau concepția victoriană despre sex a puritanilor sec. 19 trebuie îndepărtate din discursul oficial. Biserica care a fost confiscată de către cler trebuie redată tinerilor, enoriașilor… în definitiv, celor care plătesc pentru ca ea să existe. Dilemelor lor trebuie să li se vină curajos în întâmpinare. Iar tradiția trebuie abandonată, oricât de sigură și de reconfortantă ar putea părea la prima vedere. 

    Nu știu când și nu știu dacă va răspunde biserica vreodată tuturor dilemelor moderne care survin în urma căutării sincere a adevărului. Dar pot să vă promit cel puțin că pe acest blog căutarea va fi continuă, iar resetarea religioasă un lifestyle consacrat. Deoarece nimic nu este mai vrednic de disprețuit decât să afirmi că știi ceva, când în realitate singurul lucru pe care ar trebui să-l știe cineva e acela că nu știe nimic.