Lacrimosa

                       

     
       Povestea biblică a lui Iov relatează drama unui „neprihănit” confruntat cu suferința cea mai cumplită, care crește în intensitate exponențial o dată cu trecerea orelor, pornind de la pierderea unor turme de oi sau măgari, continuând cu tragedia mult mai mare a pierderii copiilor și atingându-și paroxismul odată cu boala care îi macină carnea și îi mâhnește duhul. Ea este emblematică pentru problema teodiceei , atribuită sub acest nume matematicianului și filozofului german Gottfried Leibnitz, și analizată în fel și chip de-a lungul timpului de toți marii filozofi sau teologi din toate religiile lumii. Nu intenționez să comentez însă nici cartea lui Iov, și nici să-mi dau cu părerea despre monadologia lui Leibnitz, cu a lui masochistă părere că lumea noastră este „ cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Au făcut-o alții destul. Vreau să propun cititorului doar un nou exercițiu de imaginație: un altfel de suferință, un altfel de Iov, o altfel de bogăție/sărăcie.

      Iovul meu se naște oriunde pe planeta asta minunată și duce o viață și mai minunată decât planeta. Poate fi catolic, protestant, hindus, musulman sau tot ce doriți dvs. Desigur că este „ neprihănit” în religia în care s-a născut, înfăptuindu-și riturile cu o conștiinciozitate de invidiat. Discursul său despre Dumnezeu nu iese din tiparele religiei sale, și atât timp cât toate lucrurile îi merg bine acesta este un discurs pozitiv, reconfortant psihic atât pentru el, cât și pentru cei din jur. Imaginea care o are despre Dumnezeu este clară, iar bogăția sa este de ordin spiritual: din prea plinul său dă și altora, fie sub formă de teleevanghelizări dacă e protestant, fie sub formă de ofrande și rugăciuni specifice, dacă e călugăr budist.  

     Nu are dileme filozofice, iar existența sa decurge la nivel spiritual într-o singură direcție: să-și laude (D)umnezeul său cu osanale și psalmi dacă e creștin, ṣalāh-uri dacă e musulman, sau mantre, dacă e hindus. Și o face cu cel mai mare devotament… până într-o zi, când începe furtuna. În ce constă furtuna? 

     Păi vine diavolul, ascuns sub masca bunelor intenții și cu avantaje imediate, dar gata să-i tulbure liniștea și bucuria pentru totdeauna. Dacă e creștin devotat bisericii, faptul că fiii și fiicele sale aleg să creadă în facultate mai degrabă în teoria evoluției speciilor decât în povestea antică a Genezei constituie o sabie mai nemiloasă decât cea a sabeenilor. Ateismul sau agnosticismul lor reprezintă pentru Iovul meu surparea casei peste odrasle. Pentru el, dintr-o dată… copiii săi au murit. Sau cum se mai zice… și-au pierdut mântuirea. 

   Pentru musulman , diavolul vine sub forma unei biblii care, citită pe furiș de către nevastă, e de natură să-i transforme consoarta peste noapte într-un dușman de moarte. Familia lui liniștită și numeroasă începe să-i fie vizitată din ce în ce mai des de imam, amenințările de tot felul curgând una după alta. Iar rușinea provocată de nevasta care cochetează cu Jesus, e pentru el, musulmanul, de zece ori mai amară decât sabia haldeenilor. 

   Pentru hindusul nostru devotat dumnezeului lui în formă de Shiva, Vishnu sau Krishna diavolul e personificat de misionarii englezi care tocmai au înființat la marginea satului o clinică și cheamă localnicii, (printre care se numără și propriul său copil) o dată pe săptămână, la întrunirile lor religioase. 

   Dar asta nu e tot. „Diavolul” nu vrea să-i distrugă doar familia, să-i sucească mințile soției și să frângă mântuirea copiilor pe băncile facultăților. Ci vrea să-l aducă chiar pe el, pe Iovul nostru modern, față în față cu disperarea. Cuprins de virusul hain al curiozității, începe să se scarpine cu cioburile cunoașterii. Fie că sunt cărți de popularizare a științei, broșurele creștine strecurate în casă de nevastă sau participări nevinovate la întrunirile misionarilor, cioburile acestea „ colorate” taie în carne vie. Mai precis, în spirit. Și cu cât cunoaște mai mult, cu atât spiritul îi sângerează mai rău. El își iubește (D)umnezeul său, nu pe cel al lui Darwin, sau pe Jesus, sau pe cel al misionarilor. Cărțile pe care le citește, căutările pe care le face, predicile pe care le aude… toate sunt de natură să-l îmbolnăvească și mai tare. Și el… care credea că se vindecă…

   Oh, și cum aș putea să-i uit pe cei mai buni prieteni ai săi, tovarăși de credință… dar nu și de suferință?!? Desigur că fac și ei parte din povestea mea. Cu mina unor „frați” care doresc să-l întărească în aceste momente delicate, ușurându-i povara cât de cât, discursul lor este, știți bine, o continuă acuză: „ Dacă nu ai fi început să-ți bagi nasul în cărțile alea (de știință, biblia aia blestemată a creștinilor, etc) nu ai fi ajuns aici, să nu mai știi ce să crezi… Cunoașterea e periculoasă. Nu te mira acum dacă ți se întâmplă ceea ce ți se întâmplă. Ai plecat din staulul sigur al bisericii/moscheii/templului nostru și te-ai avântat de unul singur în savana plină cu ierburile amare ale cunoașterii, unde pândesc pericole la tot pasul. Asta-ți trebuie acum. Culegi roadele nebuniei tale. O meriți pe deplin”. 

   Degeaba își va susține Iovul meu nevinovăția : „ Măi oameni buni… tot ce am vrut a fost să DEMONSTREZ că știința/biblia/Jesus e o minciună. Am vrut să arăt copiilor și nevestei, englezilor și misionarilor … că noi avem adevărul. Că Dumnezeu e doar al nostru, și noi doar ai lui. Da… e adevărat că nu mai cred ceea ce credeam înainte. E adevărat că nu mai caut pe Dumnezeu/Allah/Vishna cum îl căutam înainte. Dar chiar dacă nu mai știu ce să mai cred, chiar dacă sunt confuz, chiar dacă nu îl mai simt aproape pe Creator, la fel de adevărat e că adevărul despre el mă interesează mai mult ca oricând. Sunt nevinovat. Adică de ce aș fi vinovat pentru că cercetez să văd ce fel de Dumnezeu este Dumnezeu? Mi se pare stupid ca să avem rațiune, curiozitate, inteligență iar Dumnezeu să ne interzică să le folosim. Nu el ni le-a dat? Dacă da, de ce atunci să nu ieșim din propria noastră plăsmuire despre el? De ce să nu ascultăm și altă variantă de adevăr? De ce să nu căutăm, preferând în schimb blazarea? 

    Cunoașteți cum se desfășoară mai departe dialogul dintre Iovul modern și „ prietenii” lui… Fie că ați citit evanghelia biblică a suferinței lui Iov, fie că ați făcut cunoștință cu ea pe propria piele, parcursul este mereu același: există un singur vinovat, mereu unul singur: Iov. „Prietenii” lui cei mai buni, cei care nu gustă din durerea lui, cei care nu îl pot înțelege pentru că nu au cum defel, cei ai căror copii n-au „murit” și ale căror neveste nu îi blesteamă, ei au întotdeauna dreptate. Argumentele lor sunt logice. Iar logica lor este puternică: Iov o ducea bine atunci când era prieten cu Dumnezeu. Acum s-a îndepărtat de Dumnezeu, iar Dumnezeu s-a îndepărtat de el. Sărăcia lui spirituală, confuzia lui, singurătatea lui în suferință, dilemele lui...toate se datorează renunțării la credința oficială a grupului. Când credea mai mult și știa mai puțin, era fericit. Dar acum, când crede mai puțin și știe mai mult, a devenit un paria. Un renegat. O umbră a celui care era cândva…

    Cioburile-cărți pe care și le-a adunat în ultimul timp ca să-și potolească setea de cunoaștere, să-și aline durerea despărțirii de familia naturală și familia spirituală (biserică/moschee/templu) nu sunt bune decât la scărpinat, atunci când usturimea devine de nesuportat. Dar din scărpinat iese și mai mult sânge, și mai multe întrebări fără răspuns, și mai multe dureri de cap. Iar în tot acest timp al întrebărilor-spini și ai cărților-cioburi, Dumnezeu… desigur… tace. Permite „diavolului” ca „neprihănitul” Iov să se confrunte cu toate amarurile deodată. Îi permite lui Iov ca să ridice pumnii spre cer, într-un semn de nedumerire vecină cu disperarea. Le permite „prietenilor” săi să-l acuze continuu, într-o siguranță de sine dogmatică vecină cu nebunia. Permite reproșuri, nedreptate, suferință. Dar cel mai rău dintre toate… Dumnezeu permite tăcerea. 

      Poate că Dumnezeu nu s-a schimbat, însă între Iovul antic și Iovul modern există o deosebire majoră. Și asta pentru că între timp, Iovul zilelor noastre are răspunsul la toate întrebările Dumnezeului antic. Știe „pe ce sunt sprijinite temeliile pământului”. Știe „locul zorilor”, „ a pătruns până la izvoarele mărilor” și „ s-a plimbat prin fundurile adâncului”.  Știe „ pe ce cale se împarte lumina” și „ cine dă naștere picăturilor de rouă”. Știe când își fac caprele sălbatice puii și vede exact momentul când fată cerboaicele. Iovul de azi știe multe… și poate de aceea Dumnezeu tace. 

     Să fie oare cunoștința sursa tuturor durerilor sale? Să fie oare sinceritatea în cercetare cauza singurătății sale? Nu era mai bine dacă nu ar fi dorit să știe, și s-ar fi limitat doar la a crede? Nu era mai bine dacă nu se năștea, decât o existență lipsită de viață? Nu era mai bună siguranța nimicului, decât îngrijorarea ceva-ului? Cu ce este de vină el, o za ruginită la mijlocul lanțului acestuia perfid dintre cauzalitate și efect? De ce trebuie să se simtă musai vinovat, când conștiința nu-l condamnă cu nimic? De ce atât de multe întrebări? De ce atât de puține răspunsuri? 

    Parcă îl aud și azi pe Iov, la fel de confuz ca atunci, la fel de neînțeles ca oricând, la fel de condamnat ca întotdeauna de către prieteni, ridicând întrebările sale spre un cer de unde vine ca răspuns doar…  tăcerea: 

„ Unde ești ? Ai știut? Ce suntem noi pentru Tine? Răspunde-mi!! … Lumina vieții mele… te caut! Speranța mea… Copilul meu… Sufletul meu…Răspunde-mi: unde ești?!?”