Răscumpărarea prin muncă

       Care era agenda fiului? Instinctul de conservare este suficient de persuasiv pentru a-l determina să ia cea mai radicală decizie: întoarcerea. Atât de disperată era situația încât singura soluție era revenirea la origini. Nu e vorba de curaj ci de lașitate – tânărul n-a avut curajul moral de a-și înfrunta soarta, de a găsi o altă soluție. Pentru el, casa, tatăl, familia sunt doar niște mijloace pentru a-și astâmpăra foamea. Decizia n-a fost una rațională ci profund instinctuală. Iar instinctul poate genera orice fel de stratagemă pentru a-și împlini nevoia. Chiar motivații religioase! Stratagema tânărului de a se strecura în familie prin ușa de serviciu este teribilă.

     Se deschide o perspectivă deloc comfortabilă asupra motivațiilor noastre. Omul e dispus la orice pentru a-și asigura supraviețuirea; îL va folosi și pe Dumnezeu în acest scop. De ce ne întoarcem la Dumnezeu? De ce avem nevoie de religie? Câteva posibile explicații: a) comfort psihic/emoțional; b) mântuire; c) evitarea pierzării; d) avantaj social; e) ne naștem așa; f) evadare din cotidian. Acestea pot fi stratagemele prin care ne întoarcem acasă. Diferența între fiu și noi este colosală; el știa de unde a plecat, noi nu știm. La noi se aplică descrierea lui Isaia (53), “rătăceam cu toții ca niște oi”, adică bâjbâiala este ontologică; e mult mai dificilă deoarece noi nu avem niciun reper.

     Întoarcerea fiului aduce în discuție o altă problemă extrem de sensibilă: întoarcerea la sistem. Fiul are nevoie de sistemul de acasă, singurul care-i poate garanta supraviețuirea. Nu de tată are nevoie ci de sistemul generator de subzistență. Fiul vrea să mănânce, în rest n-are alte insomnii. Relația cu tatăl e o chestiune abstractă, relația cu sistemul este una concretă. Noi de fapt nu ne întoarcem la Dumnezeu ci la un sistem religios care se presupune că-L reprezintă și-l furnizează pe Dumnezeu. De aici si marea probabilitate ca să devenim dependenți de sistem, de interfață și nu de sursă. Câtă vreme sistemul poate furniza anumite certitudini și împlini anumite nevoi, de ce am avea nevoie de Dumnezeu?

     Nu cumva Dumnezeu este confundat cu sistemul? Iar confuzia să nu fie chiar întâmplătoare ci eventual întreținută și santificată. Este vorba de ispita originară: șarpele prezintă pomul cunoștinței ca interfață între Dumnezeu și om. Numai prin intermediul pomului îL vor putea cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu, versiunea reală nu cosmetizată, oficială; orice cunoaștere nemijlocită find prin esență, inutilă sau chiar periculoasă. Poți accesa pomul dar nu pe Dumnezeu deoarece nu-l poți înțelege corect. Fiecare religie a fost mușcată de șarpele cel vechi, ispitită să monopolizeze și instituționalizeze pomul cunoștinței și să devină interfață între om și Dumnezeu.

     După ieșirea din Eden religia a devenit o necesitate existențială: omul alesese interfața în locul realității. Din acel moment Dumnezeu nu s-a mai descoperit omului niciodată în mod direct: jertfele, ritualurile, ceremoniile, semnele, viziunile, minunile, legea, religia etc., vor constitui interfața. Tragedia constă în faptul că omul a ajuns să confunde interfața cu realitatea și să creadă că are o relație directă cu Dumnezeu. În Evrei 1,1-3 Hristos este prezentat ca fiind singura iterfață originală și ontologică. De aceea Isus a făcut acea afirmație exclusivistă din Ioan 14,6, “nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Isus este adevărata interfață pentru că prin întruparea Sa a devenit mediatorul perfect.

      Și atunci care este rolul sistemului? Isus a fondat biserica pentru un singur scop, acela de a-L prezenta pe El ca singurul mijloc prin care omul poate veni la Dumnezeu. Biserica este chemată să predice pe Hristos și doar atât; nu trebuie să devină locțiitorul lui Isus pe pământ. Ioan Botezătorul a fost singurul care a reușit această performanță, aceea de a rămâne un simplu indicator. Legătura odată realizată, a avut suficientă umilință să se retragă din ecuație.

     Dacă biserica nu-L promovează pe Isus prin predicare, spirit, lucrare atunci are o altă agendă, străină de planul lui Dumnezeu iar agenda nu-i greu de ghicit: “veți fi ca Dumnezeu”. Orice structură religioasă se luptă cu această ispită, să fie ca Dumnezeu. Și iată cum sistemul devine un alt sinonim pentru divinitate. Singurul care este ca Dumnezeu este doar Hristos; orice altă încercare este calificată de Biblie ca blasfemie. Problema se poate pune și în felul următor: în cine credem, cui ne închinăm și cu cine avem relația? Cu Dumnezeu sau cu un sistem religios?

     Fiul n-avea nevoie de tatăl său în calitate de părinte ci doar de furnizor. Aceeași relație utilitară ne poate caracteriza și pe noi; îL căutăm pe Dumnezeu în calitate de furnizor de bunuri materiale și spirituale. Nu doar atât dar suntem dispuși să plătim prețul pentru acest favor. Fiul și-a precizat clar relația cu tatăl: argat-stăpân; nu sclav, nu fiu. Care este caracteristica argatului, a muncitorului calificat? Este plătit dar și detașat: nu e nici prea alienat ca un sclav dar nici prea apropiat ca un fiu. Tânărul preferă o relație utilitară și  laodiceană cu tatăl său iar la baza acestei relații se află un substantiv comun: munca!

     F. Engels, “Rolul muncii în transformarea maimuței în om” (1896): la început a fost munca iar la un moment dat maimuța a început să lucreze, modificându-și astfel, puțin câte puțin, funcționarea și structura mâinii. Maimuța a devenit om datorită utilizării mâinii, nu creierului. Omul nu era produsul sau expresia creierului său ci a mâinii sale. De aici și suspiciunea patologică a comunismului față de intelectuali, față de gânditori. “Noi muncim, nu gândim” nu e doar o perlă din puțul gândirii ci reflectă declarația de misiune a mitologiei comuniste. Brațul încordat și nu legăturile neuronale a fost ales ca simbol al propagandei.

     Tot la fel, numai prin muncă poate fi produs omul cel nou. Dacă pentru naziști munca era mijloc de exterminare, pentru comuniști era mediul pentru reeducare. Burghezul trebuia tranformat în muncitor iar împăratul în proletar. Bolșevicii au masacrat familia imperială însă chinezii au reușit performanța să transforme un împărat real într-un proletar autentic: tovarășul Pu-i, ultimul împărat al Chinei! Alchimia chineză era mult mai sofosticată și subtilă decât cea bolșevică. În mitologia științifică comunistă munca are valori soteriologice. E vorba de mântuirea seculară, structurală a omului, istoriei și naturii. Prin muncă îți răscumperi trecutul, îți justifici prezentul, îți asiguri viitorul.

     Fiul vrea să-și răscumpere greșeala, să se mântuiască, să-și justifice existența prin muncă: voluntar alege să se transforme din burghez în inginer (mitul inginerului, ca furnizor al noii societăți constituia unul din pilonii de bază în imaginarul comunist). În orice societate, de la sistemele totalitariste la cele democratice, munca a fost și este idealizată și ideologizată: mijlocul prin care te poți mântui – Arbeit macht frei! Pe plan religios, munca a căpătat aceleași valențe, a constituit același mod de răscumpărare a individului dintr-o presupusă dezordine. Mântuirea se acordă prin har dar și individul trebuie să producă ceva.

      Din păcate fiul n-a înțeles adevărata natură a rebeliunii sale, adevăratul sens al păcatului său. El credea că moștenirea pierdută este problema de fond pe care acum este chemat să o rezolve printr-un plan cincinal. Fondul problemei nu constă în pierderea banilor ci în inima frântă a părintelui. Problema nu este o lege călcată ci o relație destrămată. Încercăm să ne rezolvăm problema cu Dumnezeu printr-o ascultare relativă sau scrupuloasă a legii divine însă ratăm sensul. Fiul, cu toată declarația sa muncitoarească de a rezolva problema este încă pierdut, chiar dacă geografic e întors acasă. Se află la poarta cetății însă e la fel de pierdut ca banul sau oaia. Nu se poate întoarce dacă tatăl nu-l găsește. Are nevoie de o revelație.

      Autor: Sorin Petrof