Introducere
Așa cum am mai spus în repetate rânduri, tema despre evoluție-creație este una foarte importantă, dat fiind faptul că de înțelegerea sa corectă sau incorectă decurg decizii morale esențiale pentru noi toți. Deoarece acest subiect implică o cunoaștere aprofundată atât a termenilor și mecanismelor genetice legate de evoluția vieții, a metodelor de datare actuale, precum și o stăpânire de ordin lingvistic și o hermeneutică corectă legată de primele capitole din Geneza, o cercetare cât de cât serioasă și exhaustivă a subiectului cere timp. Tocmai de aceea am hotărât să dedic acestei teme pe blog timp suficient ( poate un an sau mai mult ) pentru ca analiza să fie suficient de critică și imparțială, cu atât mai mult cu cât observ că ea a devenit o serioasă piatră de poticnire, atât pentru tinerii cu un IQ ridicat ( care părăsesc nu numai biserica, dar refuză să mai creadă într-un Creator al vieții ) cât și pentru bigoții religioși care se tem de orice fel de investigație, și care din păcate alcătuiesc marea masă a creștinismului instituționalizat.
În primul rând, ca unul care am fost educat peste 30 de ani în spiritul acceptării literaliste a raportului creațiunii din Geneza, este inevitabil să nu constat existența unei anume preferințe personale atunci când vine vorba despre argumentele în discuție. Același lucru este însă valabil și pentru cineva care a fost educat să creadă „ din pruncie ” teoria evoluției, fără ca să pună sub semnul întrebării măcar unele aspecte esențiale ale ei. Consider de aceea că este nevoie în mod imperios de o anume detașare mentală de paradigmele în care cineva a crescut sau a fost educat, și o analizare la rece, rațională și deschisă a argumentelor aduse de ambele părți, cea teistă și cea naturalistă. Din păcate… nu oricine este dispus să se detașeze curajos de ideologia care i-a marcat o viață întreagă, fie că este vorba despre creaționiștii biblici ad-literam, fie că este vorba despre neodarwiniștii convinși de dogma lor materialist-deterministă. Primii au în vedere în mod laș posibilitatea pierderii mântuirii în urma unei astfel de cercetări, demonstrând prin aceasta că nu adevărul îi interesează, ci salvarea propriei persoane mai mult ca orice, iar evoluționiștii convinși zeifică știința la fel de mult, nelăsîndu-se abătuți din dogmatica lor de niciun fel de argument serios care le-ar putea sta împotriva convingerilor lor.
În cele trei luni scurse din acest an, am încercat să arăt - prin traducerea unor materiale de pe siteuri apologetice creștine - că ideea de a calcula vârsta vieții de pe Terra pornind de la o bază biblică este un non-sens intelectual. James Ussher, episcopul care a făcut acest calcul pentru prima dată în secolul 17, a influențat (prin viziunea sa denaturată cu privire la vârsta vieții de pe Terra ) întreaga teologie modernă și postmodernă, incluzându-l aici nu numai pe Thomas Burnet și Isaac Newton, ci și evanghelismul „ born-again ” actual, unde la loc de frunte se situează adventismul prin scrierile lui Ellen White. O analiză lingvistică serioasă și imparțială a cronologiilor biblice făcută de teologi creștini, așa cum apare în serialul de cinci episoade din lunile ianuarie-februarie, denotă evidența faptului că metoda lui Ussher a fost extrem de naivă. Ceea ce uită sau habar nu au partizanii unei creațiuni recente este faptul că cronologiile Genezei nu au fost scrise cu scopul de a calcula vârsta Terrei sau a universului, ci cu mult mai simplul motiv de a da o legitimitate și identitate națională tribului de evrei proaspăt ieșit din Egipt. De fapt, întreg Pentateucul lui Moise este doar o Carta Magna a Israelului amenințat din toate punctele cardinale de diferite primejdii, de natură spirituală sau pur și simplu existențială. Cele cinci cărți ale lui Moise ( rămâne însă extrem de îndoielnic însuși faptul dacă a fost Moise cel care a scris ÎNTREG textul Pentateucului sau nu…) nu sunt altceva decât o simplă narațiune, un testament de ordin spiritual pentru urmașii din același neam și limbă. Faptul că astăzi bisericile „creștine” sunt organizate după modul vechi-testamentar, că biblia este luată drept un atlas științific , sau credința larg răspândită a enoriașilor că textul ei a fost conceput în aceeași măsură pentru omul secolului XX ca și pentru contemporanii textului original, toate acestea demonstrează naivitatea nemăsurată a „ creștinismului ” oficial(izat) din zilele noastre.
Al doilea pas pe care l-am făcut și care este încă în plină desfășurare, a fost să descriu metodele diferite ale datărilor radiometrice, ce înseamnă acestea, cât de fiabile sunt și ce concluzii pot fi trase de aici despre vârsta vieții pe Terra. Sunt perfect conștient că serialul s-ar putea să nu se bucure de interesul multora datorită greutății de ordin tehnic care apare în mod intrinsec, dar tocmai acest lucru îmi provoacă uimirea. Cum de sunt „ creștinii ” gata să disprețuiască în mod laș munca asiduă de ani de zile a savanților din laboratoare, în timp ce mulți dintre ei au un coeficient de inteligență care de-abia dacă le permite să citească cu chiu cu vai propria lor literatură religioasă, darămite să se aplece în mod serios asupra izotopilor radioactivi, chimiei organice sau a temelor dificile din genetică sau biologie? Nu cumva teoria evoluției este falsă din start deoarece capacitatea lor mentală este atât de redusă încât sunt incapabili să înțeleagă măcar o iotă din ea? Dacă ai fost învățat toată viața să înghiți ceea ce vine de la amvon fără ca să treci prin filtrul gândirii critice, nu este de mirare deloc opoziția înverșunată a creaționiștilor conservatori față de argumentele puternice care vin din cealaltă tabără. Pentru ei, doar a asculta relaxat aceste argumente este similar cu dispariția lumii lor, aidoma unui balon de săpun.
Aceeași atitudine încăpățânată o observ însă și în tabăra ateilor. Aici capacitatea intelectuală este ca un Everest în comparație cu munții Măcin din „Dobrogea” creștină, dar indisponibilitatea ateilor de a recunoaște deschis fisurile teoriei evoluției, implicațiile filozofice adânci care decurg din existența informației atât din ADN-ul oricărei ființe vii, cât și din spatele materiei în sine ( vezi de ex. informația de la marginea găurilor negre despre orice obiect care a fost înghițit de aceastea ), precum și greutatea argumentelor de tip teleologic precum principiul antropic, valoarea constantei cosmologice sau fine-tuning al universului, nemaivorbind despre negarea ridicolă a existenței istorice a lui Isus din Nazaret și/sau a învierii lui… toate acestea mă determină să adopt o poziție echilibrată vis-a vis de teoria evoluției. Nici cuvintele Genezei nu sunt exact cuvintele lui Dumnezeu, dar nici teoria evoluției nu este supremul adevăr. Și oricum, am renunțat demult să mai formulez postulate atunci când vine vorba despre viață, moarte sau Dumnezeu. Se impune , cred eu, un agnosticism sănătos marca Descartes, care, departe de a-l scoate pe Dumnezeu din ecuație, dorește să Îi pună întrebări, ca o revanșă intelectuală peste milenii de la „dialogul” Iov-Dumnezeu, unde de data asta omul să întrebe și Dumnezeu să răspundă.
Deocamdată însă … Dumnezeu tace. Tace asurzitor și apăsător. Și asta în timp ce apologeții ambelor tabere ( evoluționistă și creaționistă ) își ascut săbiile tot mai mult unii contra altora, iar vocile lor devin tot mai stridente și reciproc- zeflemitoare. Adevărata înțelepciune, consider, nu este dată de aceea nici de acuratețea datelor care vin din cele două tabere, nici de greutatea argumentelor și contraargumentelor, ci de capacitatea mentală de a te ridica deasupra acestui conflict intelectual-moral și a privi lucrurile dintr-o altă perspectivă, ne-umană, dincolo de religie, dincolo de știință, poate din perspectiva lui Dumnezeu, dacă exista vreuna… în loc de tăcerea-I binecunoscută. Dar sunt extrem de puțini cei capabili să adopte o astfel de poziție. Majoritatea preferă să creadă orbește ce stă scris, fie biblia, fie teoria evoluției.
Față de Iov-ul antic, trebuie însă să fim conștienți că omul modern știe foarte multe. Nu le știe pe toate, dar știe suficient de multe lucruri pentru a pretinde răspunsuri clare și edificatoare din partea lui Dumnezeu, la nivelul intelectual al omului din sec XXI. Știința modernă ( cu a sa teorie a evoluției cu tot ) este provocarea de tip șah-mat la rege pe care omul de știință i-o dă supremului Șahist. Pe de altă parte, departe de a-l fi îngropat pe Dumnezeu, așa cum le place ateilor să spună, știința rămâne doar o ustensilă insuficientă în demersul epistemologic, dacă ținem seama măcar de faimoasa teorie a incompletitudinii lui Kurt Gödel, și nu ne convine biblia. Teoria evoluției, chiar acceptată literal și fără obiecții teiste, este incapabilă să ne spună CUM a apărut viața din nimic, și mai ales DE CE există viață în loc să existe nimicul. Cosmologia modernă , deși extrem de avansată în linii generale de cunoaștere, este insuficientă totuși dacă nu ne spune ce origine și scop are informația care se găsește în spatele energiei și materiei. Iar genetica actuală, cu tot cu ale ei progrese incontestabile în descifrarea genomului uman, de pildă, este doar o cenușăreasă la poarta cerului cunoașterii dacă este incapabilă să ne spună ce este viața în mod concret, în fine și la urma urmei.
Deocamdată, indiferent că suntem partizani înfocați ai ideologiei de tip religios sau de tip naturalist-determinist-științific, continuăm să ne învârtim în cercul închis al enigmelor. Cine crede că știe ceva despre viață sau Dumnezeu, este un naiv și un ignorant. „ Ce (ne )rămâne?” se întreabă binecunoscutul teolog german Hans Küng în ultima sa carte, devenit în ultimul timp unul dintre filozofii mei favoriți. Ne rămâne credința. Credința într-un Dumnezeu înconjurat de mister, care refuză în mod vădit să ne răspundă la întrebări de această parte a existenței. Poate dincolo, vorba lui Pavel, atunci când vom cunoaște așa cum suntem noi cunoscuți de El. Deocamdată însă, în acest univers… nu cunoaștem. Doar credem. Sau mă rog… credem că cunoaștem.
( va urma )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu