Dragostea, cea mai frumoasă minciună

                     

                 

      Îmbrăcată într-o hăinuță roșie, mergea la pas pe străzile Cracoviei împreună cu alți dezmoșteniți ai soartei. Oriunde te uitai, femei cu părul răvășit își țineau copiii de mână, presimțind disperate că secunda următoare va fi ultima când le vor putea vedea chipul lor gingaș, dar speriat peste măsură. Bărbați cu părul plin de păduchi implorau o bucată de pâine, conștienți că aceasta ar putea fi ultima lor zi de viață. Ici și colo se auzeau ca dintr-o gură de iad lacomă ba sunetul sec al mitralierelor, ba țipetele de groază ale femeilor și copiilor. Numai ea, cu hăinuța ei roșie, mergea aiurea înainte, aruncând inconștientă zâmbete în dreapta și-n stânga. Nu-i păsa de cruzimea cu care soldații împingeau grupuri de tineri în fața zidului pătat de sânge, nici de frigul nopții care se lăsa amenințătoare, nici de gheața din sufletul oamenilor. Înainta sprintenă pe drumul pavat cu cadavre, neînțelegând de ce toți adulții fug speriați unii de alții.

     De fapt nu înțelegea multe lucruri. Părinții o ascunseseră într-o cutie mare de lemn din pivniță, spunându-i să nu scoată niciun cuvânt, după care dispăruseră fără urme. Acolo stătuse nemâncată ore în șir, în întuneric deplin, până când se plictisise și ieșise afară, la soare. Cerșise în zadar atenție, iar toate căutările ei după mama și tata fuseseră un eșec. Acum, înfometată și zgribulită, nu o mai interesa decât un singur lucru: să meargă înainte, pe strada murdară și plină de gropi. Să-i găsească pe mama și tata. Să o bage cineva în seamă. Să-i dea cineva ceva de mâncare.

   De departe, de pe dealul din apropiere, un bărbat din înalta societate o privea uimit și mut de durere. Hăinuța ei roșie contrasta șocant cu cenușiul deprimant din vale sau cu negrul din sufletele soldaților. Era singurul punct roșu, colorat, plin de viață, într-un ocean de uniformitate și abstract. Era singurul detaliu „altfel ” dintr-o lume amorfă, dantescă, kafkiană, o lume dominată de țipete și cântec de mitraliere, de gunoaie și păduchi, de cadavre și sânge. Curios peste măsură, bărbatul încetă să mai urmărească execuțiile în grup sumare sau fuga haotică a celor care mai sperau încă imposibilul și își concentră toată atenția asupra copilei în roșu. Roșu ca sângele, ca viața, ca dragostea. 

    La un moment dat, fetița se îndreptă cu pași lenți spre intrarea unei clădiri cu patru etaje și dispăru în sus pe trepte. Fără să fi fost observată de cineva, se ghemui cuminte sub un pat, așteptând ca nebunia de afară să se termine odată, iar mama și tata să vină să o ia la cină. Bărbatul de pe deal nu mai reuși să adoarmă în noaptea aceea. Gândul că fetița aceea blondă cu părul buclat ar fi sfârșit la fel ca toți ceilalți femei, bărbați și copii din lagărul din Cracovia nu-i mai dădea pace. Pentru el, fetița aceea în roșu nu era numai o ființă umană, la granița dintre vis și realitate. Nu era doar un copil în plus, zâmbind nevinovat celor care îi doresc moartea. Ci era chiar speranța. Era însăși dragostea. Roșie ca un cadou frumos de crăciun, roșie ca sângele, ca speranța. Măcar ea, măcar ea singură… trebuia să trăiască, chiar dacă toți ceilalți ar fi pierit fără urmă! 

     După o săptămână, bărbatul acela important merse la groapa comună de la marginea orașului, acolo unde soldații aruncau în grabă unele peste altele cadavre contorsionate de femei, bărbați și copii. Contorsionate de durere, de lipsuri, de groază. Cu zecile, cu sutele, cu miile. Poate cu milioanele. Dar toate îmbrăcate în negru sau cenușiu, niciunul în roșu. Niciunul în roșu!! „Așadar … doar un vis urât”, își spuse el, făcându-și singur curaj. Un coșmar nesuferit și nimic mai mult. Doar o depresie personală atât timp cât ea, fetița în roșu, lipsea. „Poate că nu suntem chiar atât de sălbatici”, își spuse în gând. „ Poate că mai e loc de speranță, de dragoste”, mai suspină el încă odată în timp ce se urcă în limuzina neagră și porni motorul rece. „ Poate că…”   

   Dar nu apucă să rostească un al treilea „ poate ”. Nu mai apucă. O săgeată înveninată îl lovi chiar în acel moment în inimă. Coborî din mașină, ca să se asigure că era aievea ceea ce vedea. Că nu era doar un vis urât, ci chiar realitatea cruntă. Că nu era doar o depresie personală, ci adevărul dureros… Purtate de către un soldat într-o roabă, se clătinau în convulsii repetate trupurile inerte ale unor copii. Cu capul afară, bălăngănindu-se într-una din cauza drumului pietros, fetița în roșu continua să zâmbească și acum, cu ochii deschiși.  Ca o asigurare că dragostea și speranța existaseră și luptaseră până la ultimă picătură de putere, dar pieriseră în fumul indiferenței și lăcomiei generale. Ca o confirmare că lumea lui se ducea de râpă. Ca un cântec funebru pentru omenire. 

    La 70 de ani de atunci, fetița în roșu mai trăiește doar în cărțile, filmele, predicile și visele oamenilor. Literatura, arta și religia sunt pline până la refuz de dovezi că ea există și e bine mersi. Că speranță e din plin și că dragostea n-a pierit. Numai el, bărbatul elegant de pe deal, cel care a sperat și iubit până în ultima clipă, cel trecut prin viață și prin brațele multor femei … numai el știe foarte bine că fetița aceea e o minciună frumoasă. Că roșul acela este doar eros, și că n-a fost niciodată altceva mai înalt. Că nu e decât amăgire de sine, pierdere de timp, industrie și politică. Doar el știe că dragostea este de fapt egoism și că roșul e de fapt negru. Că adevărul este instinctul de supraviețuire. Și că societatea umană cu cărțile, arta și bisericile ei nu este decât o roabă putrezită în care se bălăngăne inert, înfometată și părăsită, fetița în roșu. Roșu ca sângele, ca viața, ca dragostea. Dragostea, cum dragostea????? Da, dragostea!!!! Cea mai frumoasă dintre minciuni...