Scrisoare deschisă către Gili Cârstea

      

    Grupul de studii Minneapolis 1888 a constituit pentru mine punctul de cotitură către o revoluție spirituală și intelectuală care a început acum aproximativ 10 ani. Felul nonconformist cu viziunea oficială a bisericii despre caracterul lui Dumnezeu și originalitatea cu care erau interpretate de Gili episoadele întunecate ale vechiului testament ( gen potopul, Core, Datan și Abiram, Uza, etc ) m-au atras într-un mod irezistibil, cu siguranță și pentru faptul că aceste puncte de vedere rezonau cu setea mea de cunoaștere și noutate și nonconformismul meu înnăscut.

   
     Datorită acestui grup și altor prieteni reformiști nemulțumiți la rândul lor de teologia oficială a bisericii, am început curând după aceea să intru pur și simplu într-o altă sferă de înțelegere a bibliei și mai ales a adventismului, devorând cu pasiune de exemplu aproape toate cărțile lui A. T. Jones și Waggoner și rămânând uimit de tăcerea oficială strașnică a bisericii despre episodul 1888. Nu pot așadar decât să-i fiu recunoscător lui Gili pentru că mi-a ridicat ochii din podeaua plină de murdării ( inclusiv teologice ) a bisericii adventiste și reformiste către un orizont mai înalt, a cărui linie de demarcație între real și imaginar, cred, nu poate fi ajunsă niciodată, nici măcar în veșnicie.

    Am participat activ începând de atunci la tot felul de întruniri de foști adventiști sau reformiști, deveniți între timp mai mult sau mai puțin independenți de sistem, fiind cucerit de mesajul îndreptățirii prin credința în neprihănirea lui Hristos, exprimat într-un mod care se deosebea fundamental de cel oficial, explicat și-așa extrem de rar de la amvoanele bisericii. Am rămas uimit de bezna cumplită în care zac inconștient milioane de adventiști sau reformiști de pe glob, chinuindu-se absurd „să biruie înclinațiile rele moștenite”, „să se lupte cu păcatul” și „să păzească legea” .  Totodată, vestea că toată această muncă sisifică pentru atingerea condiției desăvârșirii a fost făcută deja de Hristos, și că tot ceea ce ni se cere astăzi este exclusiv credința în neprihănirea lui, neprihănire care ne este acordată în dar de Dumnezeu , „fără faptele Legii” ( Romani 3, 28) … a constituit pentru mine vestea cea bună a evangheliei așa cum nu am înțeles-o niciodată atât timp cât fusesem adventist sau reformist. Viața mea a cunoscut o întorsătură majoră începând din momentul în care am înțeles că eu chiar nu trebuie să fac nimic pentru obținerea victoriei asupra păcatului, fiind suficientă doar credința în meritele și neprihănirea lui Hristos. 

    Exact ca un copil care nu se îngrijorează pentru ce va mânca a doua zi, sau dacă părinții vor fi în stare să plătească la timp facturile de electricitate și întreținere pentru ca el să aibă un adăpost deasupra capului, tot la fel grijile legate de mântuirea mea, de judecata de cercetare a cazului meu sau de biruința asupra „ păcatelor ” din viața mea au fost definitiv îngropate și înlocuite de admirația pentru caracterul lui Dumnezeu. Dintr-o dată, acceptând și înțelegând mesajul celor doi delegați controversați din 1888, frica a fost înlocuită de liniște interioară, iar lupta personală cu firea a fost înlocuită de siguranță și bucurie. Nu cred că exagerez deloc spunând că toată această transformare interioară a venit în momentul cel mai potrivit posibil, și anume când viața mea a fost măturată de cel mai cumplit uragan în plan personal. O mână nevăzută mi-a purtat de grijă în mod neînțeles de mine și astăzi. 

    Urmările acestui uragan în plan personal din ultimii ani nu pot fi însă trecute cu vederea. Chiar dacă furtuna a trecut de mult, ravagiile făcute de ea m-au determinat să caut răspunsuri serioase la dileme pe care le consideram îngropate, la întrebări care nu credeam că vor apare vreodată. Altfel spus, căutarea mea de Dumnezeu a devenit în ultimii patru ani una multilaterală, din diferite domenii de cercetare, în care cel științific a jucat și joacă încă un rol preponderent. Cuvintele lui Galileo Galilei, conform cărora „Creatorul a scris nu numai biblia, ci și cartea naturii, și că cineva care dorește să fie educat trebuie să le cunoască pe amândouă”, au constituit până azi imboldul de a nu mă mulțumi doar cu literatura religioasă adventistă, pe care și-așa o cunoșteam deja din copilărie, ci de a investiga (A)adevărul inclusiv cu ajutorul științei. Știu că o astfel de perspectivă ți se pare complet inoportună din punct de vedere spiritual, însă trebuie știut faptul că dacă există ceva care m-a ferit indubitabil de ateism în momentele de furtună cele mai groaznice, acel ceva este tocmai știința, argumentele ontologice și cosmologice despre Creator, și nu literatura religioasă. Am descoperit în acești ani nu numai superstiția înfloritoare și ignoranța strigătoare la cer care există prin biserici atunci când vine vorba de a prezenta argumente serioase în favoarea existenței unui Dumnezeu, și mai ales a unuia benevolent, ci și creștini înțelepți ( extrem de puțini, ce-i drept…) pentru care concordismul ( încercarea de a împăca biblia cu știința ) este un scop în viață tocmai pentru a demonstra șubrezenia filozofiei ateiste. 

    Așa că am făcut următorul pas în cunoaștere, nerămânând ancorat doar în literatura adventistă neoficială marca Jones, Waggoner și Ellen White, la care tu și grupul 1888 încă vă mai raportați în exclusivitate, ci căutând să înțeleg în ce măsură înțelegerea despre Dumnezeu a acestor bravi pionieri mai poate fi în secolul 21 suficientă sau demnă de încredere. Am intrat astfel într-un teren al cunoștinței care mi-a pricinuit nu numai satisfacții intelectuale imense ( atunci când am înțeles felul în care a avut loc creația universului sau felul în care funcționează acesta, de pildă ) ci și dileme majore. Inevitabil, puținele cunoștințe generale de ordin științific din genetică sau astronomie dobândite într-un mod mai mult sau mai puțin amator, mi-au întărit convingerea că „ multă știință aduce și mult necaz și durere ” ( Eclesiast 1, 16- 18 ) și că dacă este ceva de care pot fi sigur este că „știu că nu știu nimic” ( Socrate). Cu toate acestea, ar fi acum o renegare față de mine însumi să regret calea aleasă sau să renunț la metoda științifică de investigare a mesajului biblic. Consider că ar fi suprema lașitate ca să renunț la o astfel de cercetare amănunțită a (A)adevărului, doar pentru faptul că cunoștința multă aduce cu ea și dileme sau frământări dureroase. Nu pot decât deplânge situația acelora care se dau speriați înapoi atunci când întrezăresc realitatea altfel decât așa cum și-au închipuit-o, și că și-au închipuit-o așa datorită literaturii religioase cu care s-au obișnuit de o viață. Chiar dacă nu îi pot învinovăți cu totul pentru refuzul lor de a se adânci într-un studiu serios și multilateral al unor teme profunde cum ar fi creație/evoluție, vârsta vieții pe Terra, fosilele , șamd , continui să afirm și să cred că sunt doar frica ( la nivel spiritual ) și lenea ( la nivel intelectual ) cele care constituie cauzele pentru superficialitatea în care aceste persoane trăiesc. 

    Motivul care m-a determinat să-ți scriu această scrisoare deschisă este legat de dilemele mele cu privire la veridicitatea și viabilitatea punctului de vedere a grupului 1888 despre un subiect de mare importanță: biruința asupra păcatului și obținerea desăvârșirii veșnice. Desigur, am putea filozofa extrem de mult despre noțiunea de „păcat” sau „desăvârșire” , dar nu este aceasta intenția mea acum. Dorința mea este să te întâmpin pe propriul tău teren, cel religios, și să te confrunt cu niște evidențe de ordin științific de care nu ai cum să nu ții seamă, dacă ești onest până la capăt. Repet, nu e vorba aici și acum de a intra în amănunte științifice complexe care au mare legătură cu mesajul de la 1888, dar măcar permite-mi zgârierea la suprafață a unor argumente din neuropsihiatrie sau genetică care sunt de natură a ridica întrebări, și anume în ce măsură declarații ale „spiritului profetic” cu privire la biruința asupra păcatului mai pot fi considerate relevante sau nu astăzi. Ca să fiu cât se poate de concret, unul dintre citatele EGW pe care le folosești extrem de des pe site-ul tău atunci când faci apologia unei ultime generații de oameni fără păcat, și pe care l-aș folosi ca bază a discuției noastre sună astfel: 

„ Isus Hristos a venit ca să ne facă părtași de natură divină, iar viața Lui declară că omenescul unit cu divinul nu comite păcat ” ( MH pag 180). 

    Dincolo de controversele nenumărate din ultimii ani din adventism despre natura divină (trinitate), natură despre care știm în realitate doar să speculăm de pe timpul grecilor și nimic mai mult, vei fi, sper, de acord cu mine că știința modernă a făcut progrese uluitoare în ceea ce privește cunoașterea naturii umane. Neuropsihiatria, neurologia comportamentală și neuroștiințele în general au făcut în ultimii ani o avalanșă de descoperiri care scot de sub orice îndoială faptul că omul este o mașină biologică reglată mai mult sau mai puțin perfect, în care un rol absolut hotărâtor pentru dezvoltarea sa spirituală, fizică și intelectuală este jucat de hormoni. Hormonii determină felul în care creierul uman ia decizii în viața de zi cu zi, începând de la ce anume voi mânca astăzi și până la alegerea unei partener de viață. Ei au scopul de a sprijini, întări și dezvolta comportamentul social, sexual, parental, de apărare sau de agresiune al unui individ. Hormonii contribuie la funcționarea delicată a mașinăriei umane, fie că este vorba de melatonină, hormonul responsabil pentru inducerea somnului la o anumită oră, fie că vorbim despre mult mai cunoscutul testosteron, responsabil pentru activitatea sexuală și agresivitatea unui individ. Ne place sau nu, ne convine sau nu, suntem conștienți sau nu, adevărul este că hormonii determină într-o măsură uriașă parcursul vieții noastre. 

    Chiar și biblia confirmă acest lucru, dacă ne gândim la declarația lui Isus din grădina Ghetsimani: „ Duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios” sau cea la fel de cunoscută a lui Pavel: „ Oh, nenorocitul de mine, cine mă va scăpa de acest trup de moarte?” (Romani 7,24 ). Omul nu poate să fie altfel decât este, adică supus păcatului, dacă folosim limbajul religios. Folosindu-l pe cel științific, omul este robul inconștient al testosteronului, al vasopresinei, al oxitocinei, al prolactinei, al cortizonului, al melatoninei, al serotoninei, al adrenalinei, al dopaminei, al ostrogenului, dacă ar fi să enumăr numai câțiva dintre cei mai importanți hormoni. Indiferent cât de mult te-ai ruga pentru Petru de exemplu, nivelul său de testosteron în sânge nu poate scădea atât de mult încât să nu-i taie plin de agresivitate urechea robului marelui preot , și oricât de mult te-ai ruga de ucenicii tăi să nu adoarmă în grădină, atunci când ceasul lor biologic cere vărsarea melatoninei în sânge, inevitabilul se va întâmpla. Cum la fel sunt ineficiente rugăciunile pentru cineva aflat în depresie, unde nivelul de serotonină este la cote minime, sau pentru cineva extrem de violent, în al cărui sânge testosteronul ajunge la cote de zeci de ori mai mari decât cele normale.  Iar exemplele ar putea continua cu duiumul. 

    Și acum vine marea supriză, care aduce cu ea dileme serioase pentru cine este onest până la capăt în tratarea subiectului 1888. Ceea ce Isus nu a reușit în grădină cu ucenicii, ceea ce David sau Solomon nu au reușit toată viața în ciuda sincerității lor ( controlul asupra comportamentului sexual exacerbat ), ceea ce Pavel sau Petru nu au reușit în ciuda dedicării lor spirituale ( mânia sau nerăbdarea de exemplu, cu siguranță însă și alte „defecte” numai de ei cunoscute), a reușit pe deplin știința în secolul 21. Despre ce este vorba în mod concret? Despre terapii cu hormoni! Terapii în cadrul cărora un bărbat agresiv devine ca prin farmec liniștit , o femeie cu libido extrem de scăzut își salvează căsnicia, un bărbat cu dorințe sexuale extrem de puternice către diferite femei devine dintr-o dată monogam și foarte loial familiei, adolescenți foarte rebeli care se cumințesc peste noapte, sau persoane aflate în pragul sinuciderii care capătă subit o nouă și fericită perspectivă despre viață ( vezi în acest sens cărțile „ Creierul feminin și masculin” de Louanne Brizandine). 

     Aș putea scrie multe despre mecanismele biologice și/sau genetice implicate în rezolvarea „magică” a acestor cazuri disperate, dar nu este cazul. Important de reținut este faptul copleșitor și incontestabil că acolo unde rugi, implorări, cadouri și alte „arme” de convingere bazate pe sentimente au eșuat în reabilitarea unui individ din diferite puncte de vedere ( emoțional, sexual, comportamental, etc) a reușit cu vârf și îndesat, repet, știința. Trebuie doar ca să citești cărți de specialitate sau să deschizi internetul ca să vezi că ceea ce spun nu este o fantasmagorie personală, ci purul adevăr.

   Având aceste evidențe sub ochi și revenind la citate de genul celui de mai sus în care este afirmată victoria asupra „păcatului” prin unirea dintre natura divină și cea umană, se nasc o suită de întrebări interesante, dar presante pentru mine, la care te invit să răspunzi, dacă dorești:

 1. Dacă știința a reușit deja în secolul 21 să inhibe comportamente nedorite, aducând liniște, sănătate( sexuală și nu numai ) sau siguranță ( psihică și nu numai ) acolo unde fără tratament medicamentos agresivitatea, depresia și frica erau la ele acasă, ce rol mai au rugăciunile în acest sens, din moment ce se poate documenta din păcate cu nenumărate cazuri faptul că o viață de rugăciune intensă și sinceră nu a scăpat cupluri de la divorț și nici nu a scos persoane din depresie, violență domestică, adicții de tot felul sau promiscuitate?

 2. De ce a reușit știința să rezolve acest lucru înaintea lui Dumnezeu? Sau oare faptul că neuropsihiatrii au găsit în mare parte soluția la problemele umane comportamentale este un indiciu serios că Dumnezeu lucrează astăzi mai mult prin laboratoarele savanților decât prin biserici și seminarii religioase?

 3. Ce înseamnă în mod concret, dincolo de limbajul religios, expresia „unirea dintre divin și uman” ? Cumva echilibrarea nivelului hormonului deficitar în sânge la un moment dat, operațiune realizată de Duhul Sfânt în mod misterios? Dacă da, ce așteaptă Dumnezeu de mii și mii de ani ( ca să nu mai spun că adevărul științific prezintă o viață foarte veche pe Terra, anulând pentru totdeauna mitul celor 6000 de ani de la creațiune) ca să aducă la îndeplinire acest echilibru? 

Cumva progresul uluitor al cuno(științei)- vezi Daniel 12, 4? 

 4. Oricum am învârti subiectul, este evidentă nevoia de o intervenție din afară ( a medicilor, a psihiatrilor, a Duhului Sfânt ) pentru rezolvarea problemei, iar rezolvarea problemei are de-a face nu numai cu acordul omului, ci și cu disponibilitatea medicului de a interveni. Sunt pacienți care vor să se supună tratamentului medicamentos, dar sunt și pacienți care nu pot să se supună. De exemplu, nu-i poți cere lui Petru în grădină să nu doarmă când știi bine că melatonina își va face efectul la o anumită oră, și nici nu poți cere unui om depresiv să privească lucrurile în roz fără să-i echilibrezi nivelul de serotonină din creier. Trebuie mai întâi ca medicul/psihiatrul/ Dumnezeu să facă ceva, ca după aceea să poată pretindă ceva de la pacient. În acest context, cum interpretezi tăcerea/inactivitatea/lipsa intervenției divine în treburile omenirii de peste 2000 de ani coroborate cu pretenția sau dorința lui Dumnezeu ca omul să se schimbe în bine? Este corect ca să pretinzi omului perfecțiunea, deși ești conștient că el este incapabil să se debaraseze de bagajul genetic-hormonal care îl însoțește zilnic? 

 5.  Prezența Legii Duhului de viață în om,  la care faci atât de des referință pe siteul tău, implică printre altele și o schimbare fundamentală în biologia omului. Cred că am fost suficient de clar în acest sens și nu mai e cazul să arunc cu bibliografii. Privind lucrurile biblic, știm că transformarea fizică are loc ca urmare a transformării spirituale, însă practic vorbind aceasta mi se pare un cerc închis sau o stradă înfundată. Și mi se pare închis deoarece spiritul omului (locul de interacțiune dintre om și spiritul lui Dumnezeu) este strict dependent de platforma fizică ( creierul ) unde iau naștere gândurile, deciziile și emoțiile. Nimeni nu poate explica încă corect modul în care iau naștere gândurile sau emoțiile, dar este cunoscut faptul că ele iau naștere în creierul uman, și că sunt produse ale creierului uman. Având în vedere însă că creierul este influențat în mod covârșitor de hormonii despre care am vorbit mai devreme, cum poate atunci un creier deficitar și bolnav să servească ca platformă ideală pentru un spirit uman sănătos, cu care Duhul sfânt să se unească și de la care să aibă eventuale pretenții spirituale? Nu este mai logic ca întâi creierul să fie însănătoșit, nivelul hormonal în sânge să fie echilibrat la toate capitolele și de-abia apoi să ai pretenții de la individul respectiv? 

   Nu încerc să diminuez cumva aportul spiritual și chiar intelectual adus de Jones și Wagooner la sfârșitul secolului 19 în adventism. Doar încerc să spun că tema este prea puțin analizată în coroborare cu informațiile științifice de care dispunem astăzi despre natura umană, informații pe care ne putem baza cu încredere. Tu nu acorzi niciun fel de atenție temei 1888 din acest punct de vedere, rămânând exclusiv la înțelegerea veche a pionierilor despre „nunta” dintre uman și divin. Dar așa cum o nuntă fizică nu poate avea loc  decât între două persoane de sex opus mature din punct de vedere fizic, tot așa nunta la care te referi tu nu poate avea loc decât între două entități mature din punct de vedere spiritual. Din păcate, nu văd ( și nu vezi nici tu ) nici măcar biserica adventistă matură spiritual, capabilă de înțelegerea unor lucruri mai profunde despre Dumnezeu, cu atât mai puțin creștinismul organizat de duzină de astăzi, ca să nu mai vorbesc de omenire în ansamblul ei. Și, oricât te-ai împotrivi , această lipsă de maturitate spirituală merge mână în mână cu cea intelectuală, pe când un spirit înțelept este produsul unui creier inteligent. Spiritualitatea și înțelepciunea fac casă comună, și nu se exclud una pe alta, așa cum din păcate mulți creștini înțeleg greșit din scrierile lui Pavel. 

   Pentru tine și grupul 1888, spiritualitatea cuiva este strict dependentă de voința acelui individ de a accepta tratamentul Medicului ceresc pentru a-i vindeca creierul și implicit spiritul. Dar cum poate avea acel individ o voință puternică, cum poate accepta o soluție de vindecare, cum poate să creadă pur și simplu într-o soluție divină, atât timp cât creierul acelui individ, adică sediul tuturor deciziilor și emoțiilor lui este afectat? Este normal să ceri rațiune din partea unui schizofrenic, fără ca să recurgi la tratament serios? Este normal ca să pretinzi schimbare de la un om depresiv fără ca să-l ajuți mai întâi cu pastile de somn, printre altele? Este suficient ca să pretinzi unui dependent de heroină să renunțe la drog, fără ca să-l internezi într-o clinică de specialitate? Toți acești indivizi nu pot să renunțe la felul lor de-a fi, deși probabil ar accepta la nivel declarativ că sunt bolnavi. Acceptul și credința că sunt bolnavi nu poate schimba în sine nimic, dacă rudele apropiate nu-l conduc pe pacient efectiv la medic. Pacientul în sine este însă prea slab ca să mai ia decizii importante pentru viața lui.  Tot la fel, tind să cred că simpla credință și/sau acceptul cuiva că Dumnezeu și doar Dumnezeu are soluția pentru problemele noastre spirituale nu este suficient(ă), dacă cerul nu se implică efectiv în vindecarea omenirii. 

    Deocamdată, cu excepția remarcabilă a lui Isus Hristos acum 2000 de ani și controversate intervenții ale lui Dumnezeu din vechiul testament, văd doar efortul științific din ultimele două secole ca o posibilă implicare a divinității în vindecarea omenirii. Interesant este faptul că atât ateii se vor supăra pe mine dacă atribui divinității progresele uluitoare făcute de savanți în medicină, ușurarea nașterilor, planingurile familiale, tehnologizarea agriculturii, etc, etc… cât și creștinii , care în marea lor majoritate refuză să creadă că Dumnezeu chiar are ceva de-a face cu eforturile oamenilor de știință întru îmbunătățirea standardului de viață al omenirii în general. 

     

    Dar să luăm lucrurile altfel. Care a fost ordinea evenimentelor din Eden? Mai întâi i-a fost asigurat omului un mediu  prielnic în care să se dezvolte, apoi a fost înzestrat cu un creier remarcabil de adult, după care i-a fost pus în față testul ascultării, după ce în prealabil acel creier a fost umplut cu toate informațiile necesare și/sau riscurile care decurgeau din acel test. Într-o stare fizică de sănătate perfectă, creierul lui Adam a luat decizia pe care a luat-o, iar Dumnezeu a procedat în consecință, supunând perechea umană legilor entropiei și-așa existente în afara grădinii . Analizând cu atenție acești pași, consider în mod logic că drumul spre vindecarea omului trebuie să parcurgă exact aceleași etape, dar în sens invers, avându-l ca actor în momentele principale pe Dumnezeu, și nu pe om:

 1. Dumnezeu să anuleze legile fizice/genetice actuale, astfel încât spiritul uman să nu fie influențat de un creier contaminat de „păcat” ( deranjamentele hormonale despre care vorbeam mai devreme ), etapă pe care aș numi-o internarea în clinica de recuperare.

 2. Omul să aleagă în această stare de maturitate spirituală/intelectuală  dacă alege să asculte de varianta de existență propusă de Dumnezeu sau dorește să fie independent de El în continuare, etapă pe care o numesc acceptarea de către pacient a tratamentului divin. 

 3. În cazul acceptării tratamentului, să aibe loc desfășurarea lui propriu-zisă într-un mediu schimbat, așa cum este relatată biblic în Apoc 22, 2. 

   Din versetul biblic de mai sus reiese în mod interesant că oamenii vor continua tratamentul cu pomul vieții chiar după ce vor fi spiritual într-o nouă condiție decât cea anterioară, a „păcatului”. Din ceea ce propune grupul vostru însă, reiese că vindecarea este definitivă și irevocabilă în momentul „nunții”, care reprezintă venirea Duhului Sfânt în mintea omului. Că acest lucru nu este chiar așa, o stă dovadă ziua cincizecimii. Apostolii au fost atunci umpluți pe deplin cu Duhul Sfânt, iar natura umană era capabilă de lucruri uimitoare, printre altele să vorbească în limbi necunoscute pentru apostoli. Dar aceasta nu a fost nici pe departe vindecarea totală la care mă refer eu și pe care o așteptăm cu toții. Aceiași apostoli care au fost umpluți de Duhul Sfânt în ziua cincizecimii, s-au certat destul de zdravăn mai târziu din cauza unor controverse teologice, au fost încăpățânați ( atitudinea lui Pavel față de Marcu, vezi Fapte 15:39) sau încă discriminau neamurile ( vezi visul lui Petru cu mâncarea necurată). Azi suntem la 2000 de ani de atunci, iar vindecarea mult așteptată se lasă… îndelung așteptată, de ce nu… poate pentru încă 2000 sau 200.000 de ani. 

   Când spun că sunt în dilemă cu privire la subiectul neprihănirii prin credință, mă refer la faptul că noi oamenii nu avem cum să luăm nici cea mai mică decizie favorabilă pentru noi în lipsa oricărei atitudini și intervenții divine care să repună lucrurile la locul lor. Ca să nu mai discut despre faptul că a doua venire a lui Hristos depinde tot atât de mult de om cât a depins și prima: adică deloc. Asta dacă nu cumva Dumnezeu s-a schimbat între timp și dorește acum ca să ne descurcăm singuri cumva, intrând în Eden pe poarta din dos ( știința ). 

    Nu cred însă că putem câștiga Edenul în acest fel, și nu cred că omul poate vedea cerul cu ajutorul științei. Sunt un om care îmi place să văd și să cântăresc echilibrat lucrurile. Și tocmai de aceea (te) invit la o analiză a acestui important subiect și din alt punct de vedere decât cel strict religios. Tot ceea ce trebuie să accepți ( și știu că îți va fi foarte greu ) este conștientizarea faptului că Ellen White, Jones și Waggoner sunt departe de a fi spus ultimul cuvânt despre tema asta, ei fiind inevitabil tributarii înțelegerii teologice/filozofice incomplete a timpului lor. Astăzi însă dilemele legate de „păcat” și „neprihănire” sunt mai multe ca oricând, deoarece omul modern cunoaște mult mai mult(e) decât teologie și filozofie incomplete, care au la bază textul biblic. Eu am exprimat în această scrisoare doar câteva dintre aceste dileme, cele care sunt importante pentru mine, deși în realitate ele sunt cu mult mai multe. 

     Nu neg sub nicio formă importanța credinței în Dumnezeu ca element fundamental în procesul vindecării rasei umane. Doar mă îndoiesc că este suficientă, atât timp cât Dumnezeu nu se decide odată să interneze pacientul într-o „clinică de specialitate”.  Atât timp cât „trupul este neputincios”,  este absurd să pretinzi pacientului să aibă un spirit imaculat și „plin de râvnă pentru lucruri bune”. Atât timp cât sistemul hormonal uman este dezechilibrat, atât timp cât testosteronul, ostrogenul și dopamina ne joacă feste serioase, atât timp cât comportamentul de zi cu zi este influențat de n factori mai mult sau mai puțin genetici cu care ne este imposibil să ne luptăm, „nunta dintre natura divină și cea umană” este un frumos film SF , în care știința ( ceea ce știm despre tema asta via Pavel,EGW, AT Jones și Waggoner ) se îmbină cu ficțiunea ( speculațiile noastre și Wishfullthinking religios ). 

    Știu că vei aduce în discuție ultimul as din mânecă probabil, și anume persoana și viața lui Isus Hristos, personaj care după opinia grupului vostru a fost doar un om în care Duhul lui Dumnezeu a fost lăsat să acționeze liber, și nu chiar Fiul unic al lui Dumnezeu. Din păcate, dincolo de faptul că biblia în mod categoric nu vă dă dreptate , Isusul acesta neoprotestant, zaharisit și artificial, veșnic serios și care nu s-a enervat niciodată… este departe de acel Isus real care a trăit acum 2000 de ani, fiind doar plăsmuirea scriitorilor sau teologilor secolelor trecute, începând de la Augustin, continuând cu Thomas d´Aquino  și terminând cu Ellen White, a cărei HLL, de pildă, este produsul minții ei mult mai mult decât îți imaginezi sau ești gata să accepți. 

     În realitate, Isus Hristos este un personaj misterios ca și Dumnezeul care l-a trimis pe Terra, care nu face rabat de la legile firii umane ( obosește, îi e foame, somn, sete, se irită uneori brusc, se îndoiește de misiunea sa în Ghetsimani, îi este frică în fața morții, etc ). Numai că părinții creștinismului timpuriu au făcut din el o icoană imaculată, în scopul de a prezerva interesele comune creștine în fața asaltului gnosticismului din primele secole ( cine pune la îndoială aceste lucruri îi recomand neapărat cartea „ Răstâlmăcindu-l pe Isus” , de profesorul în noul testament Bart Ehrman ). Dar chiar acceptând că Isus Hristos a fost fără „păcat” ( prin asta înțelegând faptul că Duhul Sfânt a anulat complet sau a reglat misterios în persoana lui efectele nefaste ale naturii umane căzute - efectele hormonale de care vorbeam mai devreme ) , ce exemplu și ajutor poate fi el realmente pentru noi, din moment ce noi suntem încă sub dominația incontestabilă a acestor hormoni? 

   Probabil că îmi vei spune că prin credință totul este cu putință, ca urmare inclusiv reglarea misterioasă a nivelului hormonal dezechilibrat, cauza atâtor conflicte și probleme umane. Și eu cred acest lucru, și anume că credința poate face minuni. Fizica cuantică, ale cărei legi sunt înțelese în mare măsură astăzi, permite această interpretare. Ce ne facem însă cu cei care nu pot crede, deși și-ar dori? Isus a avut în rândul ucenicilor săi nu numai un Petru, ci și un Toma sau un Iuda. Iar printre noi sunt semeni de o moralitate exemplară, care o depășesc net de multe ori pe cea a creștinilor cu numele, dar care nu pot crede în lucrurile spirituale, din motive mai mult sau mai puțin subiective. Sunt aceștia condamnați automat la pieire, doar pentru că centrul responsabil pentru spiritualitate din creierul lor nu este suficient dezvoltat? Cu ce este vinovată o persoană de orientare ateistă, care a crescut într-un astfel de mediu și al cărui hippocampus este diferit ca mărime față de cel al unei persoane credincioase? 

   Toate aceste întrebări și dileme nerezolvate nu sunt altceva decât produsul impactului dintre teologia consacrată creștină ( sau a pionierilor  AZS ) și cunoștințele moderne care ne parvin din tabăra neuroștiințelor ( neuropsihiatrie, neurologie, neurobiologie, etc ). A face abstracție de noile informații din știință atunci când căutăm adevărul despre un subiect biblic nu mi se pare cu nimic diferit de atitudinea disprețuitoare a ateilor, care sunt complet sceptici sau dezinteresați de domeniul religios sau biblic. 

    Personal consider însă că Galilei avea dreptate: un creștin autentic ar trebui să-L caute pe Dumnezeu nu numai în Cartea cărților, veche și atât de diferit interpretată de către fiecare confesiune creștină, ci și în cartea naturii, înțeleasă și explicată din ce în ce mai bine de știință. Aștept de aceea clarificările tale în legătură cu acest subiect important și răspunsuri la întrebările ridicate de mine de-a lungul acestei scrisori. Iar în eventualitatea în care vei considera de cuviință că tăcerea e de preferat ( din varii motive ), nu voi considera acest lucru drept un afront personal, dar de asemenea nu ar mai trebui să mă mire în acest caz nici răceala și chiar disprețul bisericii adventiste vis-a-vis de interesantele tale propuneri teologice de-a lungul timpului. În speranța că metoda lor de întoarcere „elegantă” a spatelui nu va fi și alegerea ta cu privire la această provocare din partea mea,

 Cu considerație, 

 Martin Luther