Minunile - obiecții raționale și confirmări raționale

      Impresia larg răspândită în cercurile academice potrivit căreia știința ar fi demonstrat că minunile sunt imposibile, îi este atribuită în forma ei cea mai inflexibilă filozofului scoțian David Hume. Întreaga comunitate științifică este astăzi puternic convinsă că deducțiile și concluziile lui Hume au fost corecte în ceea ce privește minunile, și anume că acestea ar fi în realitate doar povești pentru copii. Cum pot fi însă susținute minunile biblice chiar dintr-un punct de vedere rațional? Sunt ele doar invenții și basme vechi, sau pot fi reale? Este credința în minuni și supranatural o dovadă a superstiției umane sau o consecință logică a observațiilor făcute în urma unui eveniment? 

    Așadar, care sunt obiecțiile lui David Hume contra minunilor, și cât de serioasă este argumentația care le însoțește? Observăm două afirmații suprapuse în teza lui contra minunilor ( Hume, An Enquiry concerning Human Understanding X, i, 86, capitolul „ Of Miracles”):

1.    Uniformitatea naturii  unde:

      Minunile reprezintă lezări ale legilor naturale, legi care au fost confirmate de experiență și observație continuă. 

2.   Uniformitatea experienței ca argument  unde:

a) Evenimente neobișnuite dar observabile nu constituie minuni - de ex un om aparent perfect sănătos care moare în mod subit. 

b) O înviere ar putea fi considerată o minune, deoarece acest lucru nu a fost observat nicăieri, niciodată. 

c) Uniformitatea experienței de viață stă ca argument contra oricărei minuni, altfel nu s-ar mai numi minuni. 

     Hume neagă minunile, deoarece ele sunt încălcări ale legilor naturale. Asta deși în alt loc în scrierile sale neagă uniformitatea în natură! Citat: „ Chiar dacă soarele a fost observat timp de mii de ani cum răsare, acest lucru nu înseamnă deloc că putem fi siguri că mâine va răsări din nou! ” ( Analiză cu privire la mintea umană, 1869, 10.1)

    Ce înseamnă aceasta în mod concret? Să presupunem că Hume are dreptate atunci când spune că „ până astăzi nu a fost observată vreo înviere în toată istoria omenirii ”. În acest caz, conform propriilor afirmații ulterioare, „ acest lucru nu înseamnă deloc că mâine nu poate învia din mormânt vreun mort! ” Adică, cu alte cuvinte, nu poate exclude în mod absolut o minune. Ce-a mai rămas deci din insistența sa cu privire la legile naturale și a uniformității naturii? El și-a aruncat singur în aer argumentul pe baza căruia neagă posibilitatea minunilor. 

      Uniformitate în natură este ceva, iar uniformitate absolută este altceva! Aici este locul unde el confundă lucrurile în mod grav. Un exemplu: experiența uniformă din ultimii 300 de ani ne-a învățat că regii Angliei nu sunt decapitați. Dacă sunteți confruntați însă cu afirmația că regele Charles I a fost totuși decapitat, puteți să refuzați să credeți acest lucru, deoarece este împotriva experienței dvs uniforme. Cu toate acestea ați face o eroare, deoarece regele Charles I chiar a fost decapitat. Întrebarea logică care urmează este următoarea: „ de ce ar face sens acest argument în ceea ce-l privește pe Charles I al Angliei, dar nu ar face sens în ceea ce-l privește pe Isus și învierea lui din morți? Înseamnă experiența uniformă a ultimilor 2000 de ani, potrivit căreia nu a fost observată nicio înviere , că Isus nu a înviat niciodată din mormântul său? Absurd. 

   Mulți oameni de știință resping ideea că vreun Dumnezeu ar interveni arbitrar ca să schimbe, anuleze, inverseze legile naturale, deoarece atunci nu ar mai fi vorba de legi, ci de capricii ale universului. Acest lucru ar contravine inviolabilității acestor legi și ar răsturna temeliile înțelegerii științifice a universului. Acesta este exact motivul pentru care astronomii babilonieni au venit în vizită la Ezechia, deoarece acea minune a soarelui „oprit” a aruncat în aer toată explicația științifică a vremii despre lume. Ca o urmare logică a acestei inviolabilități a legilor naturale cei mai mulți savanți aduc în discuție două argumente importante:

 1. Credința în minuni în mod general și credința în minunile noutestamentale în particular a luat naștere într-o cultură arhaică, primitivă, preștiințifică. Legile naturale nu erau cunoscute oamenilor de atunci, ca urmare au fost crezute cu repeziciune povești cu minuni.

   Chiar așa stau lucrurile în realitate sau aceasta este doar o exagerare vădită? În mod interesant, printre primele cărți ale noului testament figurează evanghelia lui Luca, un doctor recunoscut, care prezintă biografia lui Isus Hristos și tratează încă de la începutul acesteia tema despre care vorbim. El povestește cum preotul Zaharia și soția sa Elizabeta se rugaseră ani în șir pentru un copil, deoarece ea era stearpă. Atunci când îngerul apare și-i aduce în sfârșit vestea cea bună atât de mult dorită, Zaharia nu crede. De ce? Pentru că acest lucru ar contrazice uniformitatea experienței umane și legea naturală, potrivit căreia de la o anumită vârstă femeile nu mai pot rămâne însărcinate. Interesant este însă faptul că Zaharia nu era ateu, ba dimpotrivă, un preot devotat al lui Dumnezeu, care credea în existența îngerilor și valoarea rugăciunii. Dar atunci când înțelege că ascultarea rugăciunilor sale ar însemna anularea în dreptul soției sale a legii fertilității, Zaharia nu mai este dispus să creadă.  Adică exact opusul argumentului lui Hume. 

   Ceea ce Luca vrea să scoată aici în evidență este faptul că primii creștini nu erau o grămadă de marionete fără rațiune, gata să creadă orice basm frumos, sau în necunoștință de cauză cu privire la legile naturale. Dimpotrivă: se confruntau cu aceeași greutate de a crede în astfel de minuni, la fel ca orice alt om normal, de ieri sau de azi. Iar atunci când în cele din urmă au crezut în minuni, aceasta nu s-a întâmplat ca urmare a necunoștinței lor cu privire la legile naturale în vigoare, ci ca urmare a greutății zdrobitoare a dovezilor: Elizabeta a rămas însărcinată la o vârstă avansată, Lazăr a înviat din morți, etc. 

   De aceea argumentul ateist de mai sus este absolut ridicol. Dovezile și concluziile logice erau atunci la fel de presante ca și astăzi. Primii creștini cunoșteau legea naturală potrivit căreia morții nu se scoală din mormânt la fel de bine ca și noi. Creștinismul timpuriu și-a croit însă drum prin istorie nu datorită superstiției și ignoranței membrilor săi, ci datorită abundenței covârșitoare de dovezi că un om ( niște oameni ) înviase (ră) din mormânt. 

2. Deoarece azi se cunosc legile naturale, credința în minuni este imposibilă. 

   Închipuirea că minunile reprezintă o lezare a legilor naturale conține ascuns în sine un alt sofism, pe care îl voi reprezenta plastic astfel: dacă pun azi într-un sertar o bancnotă de 10 euro și mâine alta de 10 euro, legile aritmeticii pretind ca poimâine să găsesc acolo 20 de euro atunci când voi deschide sertarul. Dar legile aritmeticii nu prevăd nicicum ipoteza foarte probabilă în care un hoț deschide sertarul și fură cei 20 de euro, astfel încât eu nu mai găsesc nimic. Ceva a fost încălcat sau spart ( lacătul de la sertar sau legea statului ) însă legile aritmeticii nu au fost nicidecum violate! 

 Alt exemplu: legile gravitației newtoniene îmi spun că un măr va cădea spre sol dacă îi dau drumul din mână. Dar legea gravitației nu împiedică pe nimeni să prindă mărul în timpul căderii sale! Altfel spus, legea gravitației prezice perfect ce se va întâmpla, cu condiția ca nimeni altceva sau altcineva să nu intervină în experiment sau în fenomenul respectiv. Așadar, dintr-o perspectivă teistă, legile naturale descriu comportamentul lucrurilor atâta timp cât Dumnezeu NU INTERVINE. Însă nu este niciun delict dacă Creatorul consideră de cuviință la un moment dat să intervină în propria sa creație. 

     Afirmația că legile naturale fac imposibilă credința în Dumnezeu și în capacitatea sa de a interveni în univers este pur și simplu falsă și ilogică. E ca și cum am afirma că înțelegerea legilor referitoare la combustia unui motor ne-ar împiedica să credem că inginerul proiectant sau chiar un mecanic ar dori sau ar putea să intervină , îndepărtând de exemplu chiulasa?!? Intervenția lui nu ar viola legea arderii interne a motorului în niciun fel, ci ar fi menită să îndepărteze, de exemplu, o garnitură de chiulasă arsă. Aceeași lege care explică de ce funcționează un motor cu chiulasă, poate explica acum de ce nu mai funcționează fără chiulasă. 

   De aceea este incorect logic și ridicol din punct de vedere intelectual să afirmi împreună cu Hume ( așa cum fac de fapt foarte mulți savanți ) că minunile ar leza/anula legile naturale ale universului. Mult mai degrabă este probabil ca, dacă există un Dumnezeu, acesta să alimenteze universul ( creația Lui ) din afara acestuia, cu anumite evenimente neobișnuit, din când în când. Acest Dumnezeu creează în aceste cazuri mereu noi situații, probabil folosindu-se chiar de alte legi naturale necunoscute încă nouă, dar în niciun caz nu calcă legile naturale pe care el însuși le-a înglobat în natură înainte de momentul 0 al Big-bangului. Dacă de exemplu plantează într-un mod necunoscut un spermatozoid miraculos în uterul unei fecioare, acesta trăiește mai departe nu pentru a anula vreo lege deja cunoscută medicinii. Dimpotrivă, natura este pregătită să preia provocarea/evenimentul miraculos: conform experienței umane uniforme și a legilor biologice, urmează graviditate după care se naște un copil 9 luni mai târziu. 

      Același lucru este valabil și pentru varianta în care cineva înviază din morți. Oamenii nu înviază pe baza vreunei legi naturale, deoarece la baza acestui univers stă oricum legea naturală a entropiei. Dar creștinii nici măcar nu afirmă, și nu au afirmat niciodată, că minunea învierii din morți ar avea ceva de-a face cu legile naturale. Dimpotrivă, afirmă că Isus Hristos a înviat pe baza unei puteri supranaturale. Ei nu neagă puterea morții și nici legile naturale, printre care entropia, așa cum pretinde Hume. Ba se întâmplă chiar invers: credința în existența unor legi naturale ca descrieri perfecte ale ordinii/uniformității în univers este piatra de temelie a poziției creștine. Toți oamenii de știință care au descoperit legile fizicii de exemplu, explicând în superbe ecuații comportamentul universului, au fost creștini. Culmea, tocmai credința lor în existența unui Legiuitor a făcut ca știința nu numai să nu fie împiedicată sau sugrumată în fașă, ci dimpotrivă să progreseze într-un ritm uluitor, de la un secol la altul. Tocmai această credință a fost motorul cunoașterii! 

     În afară de asta, prin insistența sa că uniformitatea experiențelor cotidiene ne arată că minunile sunt imposibile, Hume se mișcă pe un teren mlăștinos. Și asta deoarece în științele moderne, în special atunci când vorbim despre teoria relativității sau mecanica cuantică, există acceptul universal al oamenilor de știință că experiența cotidiană nu reprezintă întotdeauna realitatea!!! Așadar, o aplicare forțată a principiilor lui Hume ar însemna practic refuzul în bloc a acestor domenii științifice de cercetare, și ca urmare progresul științei contemporane ar fi extraordinar de mult prejudiciat! Putem de aceea concluziona cu toată siguranța că îndoiala în acele evenimente care nu corespund realității cotidiene nu este numai nemotivată, ci chiar contraproductivă pentru dezvoltarea noastră intelectuală și spirituală. 

    Opiniile lui David Hume despre minuni s-au înrădăcinat din păcate foarte mult în mediul științific, deși poate fi argumentat foarte puternic împotriva lor. În mod ironic, tocmai ideea credinței într-un Creator servește ca fundament solid pentru uniformitatea în natură! Refuzând posibilitatea existenței unui Creator, ateii își distrug singuri baza pentru argumentația lor ulterioară. Iar cei care dau crezare opiniilor lor fără să le raționalizeze și analizeze critic, se aliază poziției ateiste doar din instinct de turmă, sau pentru că e cool să fii azi ateu emancipat. Dar comportamentul lor nu se deosebește fundamental cu absolut nimic de cel al fundamentaliștilor din religiile sau bisericile organizate, care urmează ca oile doctrinele și opiniile liderilor lor religioși, fie că sunt pastori, popi, guru sau călugări. 

P.S. Pentru cei cunoscători de lb engleză, mai jos aveți o superbă argumentație în favoarea raționalității minunilor, marca John Lennox.