Adventism, agnosticism, sau adventism agnostic ?

   

      

    Ca și mine, mulți dintre cei care citesc acest blog nu mai sunt demult adventiști sau adventiști-reformiști. Alți cititori sunt foarte dezamăgiți de ceea ce au văzut ani de zile în biserică, mai ales dacă sunt veniți din așa-zisa „lume”, iar așteptările lor au fost crunt înșelate de „ frați și surori” după botez. Ca urmare, se gândesc serios să-și facă scrisoarea de retragere din biserică și să se despartă de acea baltă morală dubioasă care le-a cauzat atâtea decepții.  În fine, o a treia categorie o reprezintă fundamentaliștii care își apără cu dinții și ghiarele doctrinele lor, atacând mai întotdeauna din spatele anonimatului ideile mele sau chiar persoana mea. Indiferent însă de ce parte a baricadei ai privi lucrurile, fie că ești deja exclus sau încă membru, niște întrebări esențiale ar trebui să-i adune pe toți la masa discuțiilor și să le dea tuturor de gândit: „ Ce este adventismul în realitate? Dar biserica adventistă? Este posibil cumva ca biserica adventistă să nu aibă absolut niciun fel de legătură cu adventismul?” 

     Recent, unul dintre cititori mă întreba dacă nu există cumva pericolul ca, odată ce ai depistat erorile doctrinale ale acestei biserici, sau odată ce ai fost crunt dezamăgit de prestația morală a celor care îi trec săptămânal pragul, să te amenințe la colț pericolul ateismului. Este puțin probabil, spunea Edi Constantinescu cu ceva timp în urmă, ca un adventist dezamăgit să devină penticostal, baptist sau ortodox, dar este foarte probabil ca să devină ateu sau agnostic , mai ales dacă dispune de un IQ ridicat, capabil să-l scoată din globul de cristal fermecat în care și-a petrecut până atunci existența. Întrebarea logică următoare ar fi aceea dacă ateismul sau agnosticismul chiar reprezintă vreun pericol, și dacă da, cu ce se deosebește acesta de pericolul fundamentalismului sau… hai să-l numim altfel, al „laodiceanismului” sec și fără viață în care trăiesc deja milioane de adventiști. Să le luăm pe rând. 

     Mai întâi, consider că atât bigotismul cel mai feroce, de tip adventist-reformist, cât și ateismul sunt două extreme în ceea ce privește spiritualitatea cuiva, iar atunci când vine vorba despre extreme este recomandabil să te gândești de două ori înainte de a face pasul spre una din ele. Atât acceptarea oarbă a ineranței „spiritului profetic” și a textului biblic în sine, cât și negarea sigură de sine a existenței unei inteligențe supranaturale au ceva în comun: admirarea propriului buric. În timp ce fundamentaliștii nu prididesc să menționeze într-una cât de interesat este Dumnezeu, Lucifer și multiversul de punctele lor de credință, de alegerile lor electorale și de biserica lor „ slabă și cu greșeli”, ateii consideră că propriul lor creier este însăși Dumnezeu și că absolutul nu este altceva decât propria lor inteligență. Primii se felicită pentru că sunt din  „poporul ales”, ceilalți se felicită pentru faptul că ei înșiși sunt Morala. Primii sunt siguri că interpretarea bibliei făcută de teologii și pionierii lor este cea corectă, în timp ce ateii sunt convinși că nici măcar în spatele bibliei nu există ceva supraomenesc. De aceea, este practic imposibil să găsești vreo urmă de umilință ideologică la aceste două categorii. Ambele sunt convinse că au cuvântul ultimei instanțe, că sunt depozitarii fără doar și poate ai Absolutului ( cu sau fără majusculă ). 

   Mult mai multă umilință și inteligență mi se pare de aceea că vine dinspre tabăra agnostică. În afară de faptul că cele mai frumoase discuții ( altădată aș fi spus „ziditoare”) despre credință și Dumnezeu le-am avut cu agnostici, sufletul mi-a fost încântat de fiecare dată de faptul că niciodată nu eram privit de sus în timpul dialogului. Ca să nu mai spun că acela a fost de fiecare dată dialog în adevăratul sens al cuvântului. Căutându-și argumentele pro și contra, cântărind cu atenție probele sau lipsa acestora, partizani ai cercetării minuțioase și fani categorici ai toleranței și respectului față de partenerul de discuție, agnosticii au cel puțin bunul simț să spună că „ nu știu” acolo unde bigoții și ateii văd lucrurile foarte clare. De cele mai multe ori se întâmplă ca agnosticul să fie un om cu adevărat cult, care cunoaște suficient de bine nu numai biblia ( de multe ori mai bine ca cel născut cu ea în brațe ), dar este capabil să-ți ofere contraargumente serioase față de credința în scriptură. Un exemplu în acest sens este Bart Ehrman, profesor emerit de peste 30 de ani în noul testament. Îmi este imposibil să cred că un pastor neoprotestant, educat în mod vădit tendențios de către biserica lui, cunoaște mai bine și este capabil să interpreteze mai corect noul testament decât acest profesor emerit cunoscător de greacă, aramaică și ebraică( în paranteză fie spus, Bart Ehrman a devenit agnostic datorită teodiceei - tăcerea bibliei în privința suferinței umane ), care visează și noaptea manuscrisele vechi din care este compus NT. 

   Dar să revin de unde am plecat. Spuneam că pentru a face pasul corect atunci când dezamăgirea spirituală relaționată cu biserica devine deja insuportabilă, este necesar mai întâi să te întrebi de ce ai fost totuși adventist până la urmă? Ai devenit adventist prin botez ? Te-ai „ născut ” adventist? Ce este adventismul până la urma urmei? O biserică sau o mișcare? O culegere de doctrine sau o filozofie? Recapitulând istoria, reiese evident faptul că adventismul a fost la originile sale un „vlăstar” teologico-filozofic care nu promitea absolut nimic pe scena protestantismului american. O grupare mică de oameni care interpretaseră eronat profețiile lui Daniel erau mânați însă de un spirit înalt, acela al cercetării pline de patos a scripturii. Nu erau deloc puține nopțile albe în care acești oameni, pe care noi îi numi azi pionieri, se adunau ca să se roage și să studieze biblia. Așa au apărut, rând pe rând, ideile acelea fantastice care aveau să devină însă după doar trei decenii dogme bătute în cuie. Și așa a apărut o mișcare care era într-adevăr superioară celorlalte, dacă e să mă refer doar la exclusivitatea în USA în ceea ce privește domeniul sănătății sau la raționalitatea multora dintre concepte, cum ar fi nonexistența iadului sau complexa temă a sanctuarului ceresc. Adventismul era atunci cercetare, investigație, pasiune, foame după adevăr. Însemna dezbateri aprinse, dragoste de nou, respect față de ideile altuia, oricât de ciudate ar fi părut la prima vedere. 

   Din nenorocire, adventismul avea să-și dea obștescul sfârșit imediat după 1888, atunci când noutatea în domeniul doctrinal a părut delegaților de la Minneapolis dinamită pentru stabilitatea teologică ( și nu numai ) a bisericii. Strategii bisericii de atunci au reușit pe deplin ceea ce și-au propus pe termen lung, și anume ca biserica să rămână unită în jurul dogmelor și conducerii de la Battle Creek. Dar stabilitatea și perpetuitatea bisericii adventiste avea să fie obținută însă cu un preț prea scump: moartea prematură a adventismului. După 1888, nu a mai fost îngăduită oficial nicio idee teologică nouă, niciun vorbitor cu o minte deschisă ( vezi cazul Robert Brinsmead, Donald Short sau Robert Wieland printre altele ). La 150 de ani de la proclamarea statutului BAZS, adventiștii sunt irelevanți astăzi în peisajul religios mondial, numai mândria denominațională părând să mai „contrabalanseze” cumva această realitate tragică. 

     Consider că atitudinea demnă de urmat în secolul 21 este exact aceea din 1844 a pionierilor adventiști: cercetarea. Spre deosebire de atitudinea fundamentalistă sau cea ateistă, spiritul cercetător este nemulțumit cu sine însuși, nemulțumit cu „ evidențele”, veșnic căutător după adevăr. Din păcate, pretutindeni unde mă uit în ramurile independente care s-au desprins de câțiva ani de biserică, notez la un moment dat aceeași frică în fața cunoașterii, aceeași mulțumire cu puținul, aceeași delăsare intelectuală sau tendința de a întoarce spatele cuiva care gândește altfel. Gili Cârstea dorește să capteze atenția bisericii față de veșnica discutată temă a sanctuarului, dar întoarce spatele cu exact aceeași atitudine arogantă oricui nu gândește ca el. Între diversele ramuri de reformiști despărțiți de biserică pe care le-am cunoscut în ultimii ani tronează de asemenea o răceală binecunoscută de genul „ noi știm mai bine, voi ați luat-o pe arătură” moștenită genetic de la biserica din care au plecat. Văd pretutindeni autosuficiență și îngâmfare și prea puțină disponibilitate de a căuta adevărul din mai multe perspective deodată. Panorama spirituală și intelectuală care i se oferă cuiva însetat după noutate este efectiv debusolantă: toți știu!!! Și toți vor să-i învețe pe toți. E plină astăzi piața religioasă de învățători omenești! Iar dacă-i contrazici respectuos, cu argumente, se supără și te etichetează imediat în fel și chip. 

    Am mai spus-o și o voi mai repeta până mi se vor toci degetele: atitudinea corectă în fața acestui ocean de autosuficiență laodiceean-intelectuală și spirituală este educația. Informația. Investigația. Cititul. Internetul. Este o rușine grozavă ca să te mai agăți de credințele părinților tăi, construite pe vremea când nu exista nici măcar un sfert din informația care este disponibilă astăzi. Este de neconceput ca să-ți lauzi pionierii , dar să nu le urmezi exemplul. Și este noaptea minții să nu citești decât lecțiunea școlii de sabat ( dacă o citești și pe-aia ), dar să ai tupeul de a afirma că tu le știi pe toate, sau cel puțin că știi bine ceea ce știi. Trăim într-o epocă al unui potop informațional, unde există din fericire suficiente canale de cunoaștere serioase, demne de investigația și atenția noastră. Era unei singure cărți sau a unei singure autoare a apus demult pentru aceia dintre noi care sunt sinceri față de ei înșiși în primul rând. 

    Ceea ce propun de aceea este un agnosticism sănătos, un derivat de facto al adventismului original. Și asta pentru că adventismul autentic nu poate fi altfel decât agnostic în fond și la urma urmei. Nu mă înțelegeți greșit: nu vorbesc despre acel agnosticism redat de dicționare. Nu vorbesc despre acel agnosticism care se bâlbâie în privința existenței unui Creator, sau a mesajului biblic și veștii bune a evangheliei. Ci vorbesc despre un agnosticism în cadrul credinței, despre încetarea supremației dogmelor, despre suprimarea cuvântului ultimei instanțe. Vorbesc despre un dialog real și dezbateri reale, despre includerea paradigmei științifice în investigația teologică, despre o atitudine de respect față de provocarea nihilistă. Pionierii adventiști nu au știut cum să interpreteze Daniel, dar credeau că profetul Daniel fusese inspirat de Dumnezeu. Tot la fel, atitudinea pe care o propun este aceea de rezervă față de o interpretare anume a textului biblic, dar menținerea credinței în mesajul supranatural din spatele textului biblic. Propun un „nu” decisiv superstiției și tradiției, dar un „da” hotărât raționalizării a ceea ce credem   ( oricât ar părea de controversată ideea, există motive puternice pentru o credință „ rațională” ). 

      Concluzionând, atunci când cineva se întreabă ce cale trebuie urmată la răscrucea spirituală a vieții, cred că adventismul original trebuie reînviat cu orice preț, dar îmbrăcat într-o haină modernă. Sunt conștient că voi fi imediat acuzat de către fundamentaliști de relativizarea și denaturarea mesajului biblic, însă aceasta este o acuzație falsă. Faptul că te îndoiești de maniera standard de interpretare a textului biblic, sau de hermeneutica și teologia oficială a bisericii tale, nu este echivalent sub nicio formă cu pierderea respectului față de scriptură sau cu pierderea credinței într-un Creator. În realitate doar vezi altfel lucruri pe care o viață întreagă le privisei dintr-un singur unghi, prin prisma unui singur autor. 

    Așadar, după adventism… încotro? Rămânem cu toții acasă? Continuăm din inerție să mergem la biserică, doar pentru a pleca de acolo și mai goi spiritual decât am venit? Începem să vizităm alte biserici? Ce este de făcut? Nu este deloc simplu să dai răspuns la aceste întrebări care apasă mintea multora nemulțumiți de sistem. Nu există o rețetă magică spontană pentru ieșirea din depresia cauzată de religie. Dar să ne aducem aminte că exact același lucru li s-a întâmplat la 1844 pionierilor noștri. Erau singuri, erau foarte puțini, disprețuiți și batjocoriți de majoritatea fraților lor de credință. Erau nesiguri ce cale să urmeze, extrem de dezamăgiți de turnura evenimentelor și fără niciun proiect concret de organizare. Dar dacă a existat vreun moment în istoria adventismului în care Dumnezeu să fie realmente implicat în această mișcare, cred că a fost exact acest moment al anonimatului, al căutării asidue dar sincere după adevăr, al nopților nedormite. Pionierii se adunau împreună ca să-și prezinte și dezbată ideile, iar din eforturile lor a luat naștere în mod incredibil o mișcare religioasă mondială. 

    Cum poate fi însă astăzi posibil același lucru, având în vedere că cei care sunt nemulțumiți de status-quo-ul bisericii lor sunt despărțiți uneori de mii de kilometri și nu se mai pot aduna laolaltă? Chiar dacă fizic nu mai este posibilă de cele mai multe ori adunarea a „doi sau trei în numele Meu” în aceeași încăpere, platforme sociale de comunicare precum blogurile, multiconferințe Skype, grupuri virtuale Facebook sau forumuri pot rezolva problema și pot hrăni sufletul astăzi mult mai mult ca amvoanele oficiale. Singurul lucru pe care îl mai poate satisface astăzi indiscutabil biserica mai rămâne aspectul social: căutatul vreunui partener de căsătorie sau datul cu gura prin pauză. Când vine vorba însă despre spirit și intelect, realitatea este cruntă și numai cine este orb o poate nega . Ori tocmai aici apare marea problemă: ce să faci când gândești altfel decât majoritatea , dar simți nevoia să socializezi cu ea? Experiența mea și a multor altor prieteni indică spre un singur rezultat atunci când dorești să-ți împărtășești gândurile sau frământările cu biserica: vei fi tu exclus și marginalizat cu forța dacă nu-ți ții pliscul, chiar dacă nu vrei să părăsești biserica trupește. Astfel vei fi silit să apuci drumul pietros și dureros al singurătății, frământărilor, dilemelor și dezamăgirilor de tot felul. Exact acesta este parcursul după 1844 a pionierilor adventiști. Acesta este portretul real al adventismului autentic. Dar din câte știu, Dumnezeu se pricepe de minune să facă ceva uimitor de frumos dintr-un „ lăstar care iese dintr-un pământ uscat”. 

    Întrebarea care se pune este „ ce decizie iei la răspântia spirituală majoră din viața ta? ” Alegi pustia singurătății sau iarba verde și grasă unde te conduc păstori omenești? Ești preocupat de aflarea adevărului cu orice preț sau mai degrabă de căldurica și siguranța grupului? Ești însetat de o reală întâlnire cu Dumnezeu sau tot ceea ce dorești este acceptul și aplauzele oamenilor? Ești captivat de cunoaștere sau interesat să nu-ți faci numele și imaginea de râs înaintea altora? Trebuie să te gândești de două ori înainte, deoarece adventismul pur înseamnă înainte de toate, LEPĂDARE DE SINE. Adevărul nu aduce numai eliberare, ci și însingurarea cea mai cruntă. Iar deschizătorii de drumuri sfârșesc întotdeauna în anonimatul cel mai dureros, sau pe crucea nemiloasă a stigmatizării din partea „fraților” lor. Un adventist pur-sânge își va reseta întotdeauna părerile sale, în timp ce bigotul și ateul își vor da mâna în fața oglinzii eului, îndrăgostiți de propriile lor postulate.  Între adventismul de tip fundamentalist, cel mai răspândit din păcate în biserică, și ateism, socotesc că cea mai razonabilă variantă este aceea a unui adventism de tip agnostic. Și asta pentru că, nu-i așa, niciun „așteptător” nu știe când și cum i se vor împlini așteptările.  El doar veghează, se roagă, citește și speră. De știut însă… știe că nu știe mai nimic. Căci începutul înțelepciunii este frica de ... propriile convingeri.