Hristos Lumina Lumii - studiul Fred Veltman (concluzii)

   

     Studiul pe care l-am publicat este destul de revelator pentru mine în privința „originalității” și „ineranței” cărții HLL, aruncând o lumină mai amplă asupra întregului „spirit profetic”, atât de apreciat în lumea adventistă. Cu toate acestea, recunosc că el nu aduce nimic nou pentru o minte care funcționează după concepte prestabilite. Altfel spus, chiar după parcurgerea studiului lui FV, un adventist îndoctrinat „din fragedă pruncie” despre cărțile EGW are toate șansele nu numai să nu înțeleagă nimic din acest studiu, dar să considere atenția acordată lui drept timp pierdut. În realitate, pentru cine are ochii deschiși cu privire la fapte (descrise chiar de către un adventist ) , studiul lui Fred Veltman aruncă în aer concepții înrădăcinate despre „spiritul profetic” din mintea oricărui adventist. 

   Mai întâi, conform lui Richard B. Lewis, profesor în 197o la Loma Linda University, expresia „spiritul profeției”, atât de des uzitată printre adventiști, este o „ anomalie logică”. După părerea sa, expresia „ biblia și scrierile spiritului profetic  este una ambiguă și care induce confuzie, deoarece spiritul care a inspirat-o pe Ellen White nu a restrâns mesajul său doar la ea, ci îi înclude pe Moise, Maleahi, Ioan și toți ceilalți”. Merită neapărat citit în întregime articolul despre această temă din revista adventistă Spectrum. 

   În al doilea rând, dar tot cu privire la același subiect, în articolul de pe wikipedia cu privire la inspirația EGW, autorii ne spun următoarele:

„ Amplificarea (volumului )„Spiritual Gifts” ale lui EGW a fost intitulată „Spiritul profeției” ( 4 volume ) care de-a lungul timpului a devenit „Conflictul veacurilor” ( cinci volume ) , adăugându-i-se cartea „ Marea Luptă”. Oricum, expresia „spiritul profetic” a fost aleasă de editorii acestor volume, și nu de Ellen White însăși. ”

   Revin acum la concluziile studiului lui Veltman.

1. Ellen White s-a folosit de surse literare când a scris HLL.

     Ei bine, ca urmare a ținerii în secret ( nepopularizării) de către pastori a acestui lucru, sunt convins că extrem de puțini adventiști cunosc adevărul despre împrumutul literar masiv din alte surse al EGW. Dimpotrivă, de-a lungul anilor a fost răspândită ca focul în miriște ideea că Ellen White este originală 100%, mergându-se până acolo încât unii ( în biserica reformistă, de ex, este des întâlnită această părere ) au construit chiar fabulații cum că un înger îi dicta ce să scrie. Din câte se poate constata însă din acest studiu, aceasta este o minciună. Fred Veltman ne spune că Ellen White „ a folosit scrierile altor autori într-un mod conștient și intenționat. Paralele literare nu sunt un rezultat accidental, nici nu se datorează memoriei fotografice.”

   La prima vedere, nu ar fi nimic de obiectat aici. Exact același lucru ca și ea îl fac și eu pe blog, uneori arătând resursele bibliografice din care mă inspir pentru articole, alteori nu. Dar nu am nici pe departe intenția de a publica (deocamdată) o carte care să includă ideile acestui blog( deoarece în acest caz aș fi obligat moral și profesional să redau sursele ) și … mai important… nu am sub nicio formă pretenția că „ Domnul mi-a arătat” „Am văzut că…” sau „ Domnul mi-a spus ”. Ori Ellen White nu a făcut tocmai acest lucru. Chiar atunci când a fost atenționată de Kellog cu privire la lipsa de onestitate profesională la publicarea cărții „ Tragedia veacurilor” ( cu multe inadvertențe istorice și de ordin tehnic în sensul mai sus amintit ), nu s-a luat nicio măsură pentru corectarea erorilor de către ea sau editori, astfel încât este împământenită până azi concepția că Ellen White a fost originală în tot ceea ce a scris. 

2. Conţinutul comentariului lui Ellen White asupra vieţii şi misiunii lui Christos, Hristos Lumina Lumii, este mai mult derivat decât original.

    Fred Veltman ne spune că „ este imposibil de recunoscut în scrierile lui Ellen White despre viaţa lui Christos o anumită categorie generală de conţinut sau un catalog de idei care să fie originale, caracteristice ei”. Deci exact pe dos față de ceea ce am fost îndoctrinat o viață întreagă de către biserică. În mod concret, „Hristos Lumina Lumii” depinde într-o proporție de 33%  de alte surse literare contemporane ei. 

   Cu privire la acuzația plagiatului, ea este vinovată de așa ceva în accepțiunea modernă a acestui termen. Fără doar și poate. Chiar dacă convențiile literare ale epocii sale o exonerează totuși de o astfel de acuzație, moral vorbind ea este vinovată. Este ciudat, ca să nu spun mai mult, să te folosești într-o asemenea măsură de ideile altora și scrierile altora, dar în același timp să infuzi poporului ideea de „autoritate profetică” care emană din scrierile tale. 

   Ba mai mult, chiar Ellen White sau alții care au vorbit în numele ei au negat în repetate rânduri dependența sa literară față de alte surse, lucru care nu corespunde realității. Este evident faptul că de multe ori, Ellen a dorit să (a)pară în ochii poporului cu orice preț că „inspirația” îi provenea de sus. De ce a făcut acest lucru, dacă a avut în spate un scop bun sau nu, dacă a dorit prin aceasta să-și protejeze familia adventă de „influențele dăunătoare din lume”, etc… este cu totul alt subiect. Ceea ce este cert, este faptul demonstrat chiar de către FV că EGW s-a folosit de mijloace neortodoxe întru atingerea acestor scopuri. 

  3. Caracterul special al comentariului lui Ellen White trebuie căutat în folosirea sa practică a Scripturii şi în accentul pus pe realităţile spirituale şi pe devoţiunea personală.

    Ca atare, iată cum HLL se transformă peste noapte dintr-o carte care până mai ieri descria cu lux de amănunte „inspirate” viața lui Isus Hristos, uneori asemenea unui reportaj modern de la fața locului , într-o simplă carte cu mesaj devoțional. Puțini, extrem de puțini adventiști recunosc că acesta este adevărul, și anume că HLL este în mare măsură doar suma dintre rodul imaginației sale personale și împrumutul literar din alte surse. Puțini sunt gata să accepte adevărul că HLL este doar o „VITA CHRISTI” așa cum și-a imaginat-o autoarea, și prea puțin în plus. 

    Dacă EW a fost îndatorată surselor literare nu numai în ceea ce privește comentariile devoționale , ci chiar atunci când a descris realități spirituale ( îngeri și demoni, influența acestora asupra oamenilor din epoca lui Isus, etc ) studiul nu oferă un răspuns coerent. Nici nu ar avea cum, părerea mea, oricât de sinceri ar fi cercetătorii. Doar Ellen White este cea în stare să ne spună dacă a fabulat atunci când a scris despre acele realități spirituale, sau dacă efectiv „a văzut” ceva concret în acest sens: 

  „ În cele din urmă, referitor la conţinut, cum se raportează între ele scrierile lui Ellen White despre viaţa lui Christos? Nu le mai putem cere nici lui Ellen White, nici celor care o cunoşteau să ne explice ce a vrut să spună prin ceea ce a scris. ”

   În plus, rămân uimit cu privire la faptul că Fred Veltman surprinde cum unele din opiniile EGW din manuscrisul original al HLL s-au schimbat de-a lungul timpului! El spune: „ Simplul fapt că textul HLL reprezintă o revizuire a lucrărilor ei timpurii sugerează faptul că scrierile ei alcătuiesc o tradiţie textuală.”

   Tradiție textuală??? Sau inspirație divină?!?!? Oricine care este cât de cât onest va sesiza imediat diferența colosală dintre una și alta. Pentru că una este să copiezi din mentalitatea vremii și să pretinzi că Dumnezeu ți-a arătat ceva, și cu totul altceva este să ți se arate efectiv în viziune ceva anume. Faptul că perspectiva ei despre viața lui Hristos s-a shimbat de-a lungul timpului și că scrierile ei formează mai degrabă o tradiție textuală decât o revelație divină ar trebui să-i facă pe adventiști să fie mai smeriți atunci când vine vorba despre analizarea adevărului în toată complexitatea lui și, implicit, să fie mai dispuși să-și reseteze prejudecățile și doctrinele. 

  4. Ellen White a folosit minim 23 de surse literare de diferite facturi, inclusiv ficţiune, în scrierile ei despre viaţa lui Christos.

      Este absolut incredibil, cel puțin pentru mine, ceea ce spune Fred Veltman în continuare:

„ Spaţiul nu ne permite să-i analizăm aici pe toţi cei 23. Dar nu este nevoie să acoperim întregul lot, deoarece majoritatea se încadrează în categoria literară „Vieţile victoriene ale lui Christos”. Cărţile din categoria aceasta nu au fost niciodată menite să slujească drept biografii. Astăzi ar trece probabil drept ficţiune istorică. O relatare care este în mod clar ficţiune este cea din Ingraham, The Prince of the House of David, o lucrare la care Albert Schweitzer făcea referire drept „basme cu ‚tâlc’ despre viaţa lui Iisus destinate lecturii în familie.” Ingraham şi-a conceput lucrarea ca pe o colecţie de scrisori aparţinând unui martor ocular din Palestina trimise tatălui ei aflat în Egipt. ”

    Așadar, multe dintre cele 23 surse din care s-a inspirat EGW în scrierea cărții HLL sunt pe alocuri nici mai mult, nici mai puțin decât …„ ficțiune istorică”!!! Imaginația pur omenească a autorilor. Este oare același lucru valabil chiar în dreptul HLL? Las cititorii mei să-și răspundă singuri. 

5. Asistenţii literari ai lui Ellen White, mai ales Marian Davis, sunt responsabili pentru forma publicată a cărţii Hristos Lumina Lumii.

   Este cunoscut faptul că Ellen White nu a fost o femeie educată, cu toate acestea meritele „deosebite” ale operei sale literare i s-au atribuit într-o măsură nejustificată ei, și mai puțin asistenților literari, așa cum ar fi corect. Este cert faptul că Ellen este creierul din spatele cărților sale. Dar la fel de cert este că acest creier era afectat din mai multe puncte de vedere ( fără niciun fel de ironie ), inclusiv dpdv lingvistic și/sau literar, astfel încât Marian Davis este responsabilă pentru forma finală a cărților „SP”.  Fred Veltman se întreabă totuși dacă nu cumva „ ar fi bine  ca Marian Davis, principala sa asistentă literară, să primească ceva recunoaștere publică în această privință.” 

        Cel mai dificil lucru cu care se confruntă un adventist sincer în urma lecturării studiului lui Fred Veltman este problema verosimilității „spiritului profetic ” ca atare, luat în întregime. Aceasta este chiar teama cea mai mare a lui Veltman: 

   „ Trebuie să recunosc din capul locului că, din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai gravă problemă care apare în legătură cu dependenţa literară a lui Ellen White. Loveşte în inima sincerităţii, integrităţii ei şi, prin urmare, a verosimilităţii ei. ” 

   Problema se pune în mod logic astfel: dacă HLL este în proporție de 33% dependentă de 23 de surse literare ale vremii respective, dacă de multe ori textul în sine nu reprezintă decât suma tradițiilor textuale ale surselor plus imaginația personală a autoarei, ce poate fi spus cu privire la întregul „spirit profetic”, din moment ce HLL este doar parte integrantă din acesta? Există posibilitatea ca întregul „spirit profetic ” să fie mai mult simplă literatură religioasă, devoțional și fabulație proprie decât purul adevăr? Din nou, las pe cititorii mei să hotărască adevărul în urma dovezilor aduse. 

   Așa cum am spus, studiul lui FV nu este de natură de a schimba concepte prestabilite. Cine este orb, este orb până la capăt, dacă refuză vindecarea. Cu toate acestea, îl consider de o importanță crucială pentru orice adventist, deoarece ridică perdeaua care prea mulți ani ( și iată… deja secole ) a stat coborâtă peste intrarea într-o încăpere socotită magică, dar care de fapt este  goală, ca și sfânta sfintelor iudeilor. 

   Desigur, este lesne de înțeles teama și suspiciunea cu care adoratorii Elenei White privesc concluziile acestui studiu. Ca să nu mai spun de îndoiala și disprețul cu care vor fi tratate concluziile mele… Și asta dintr-un singur motiv: acest studiu ia oamenilor falsa siguranță și falsul confort oferite de dogme și biserică, le răpește bucuria vederilor monocromatice despre adevăr, îi pune să gândească și să analizeze critic scrierile „sacre”. Iar de la bagatelizarea scrierilor așa-numitului „spirit profetic” până la bagatelizarea bibliei nu mai este … logic, decât un pas ( spun dânșii ). Pentru că și acelea sunt tot scrieri omenești, nu-i așa? 

     De aceea, înțeleg personal această teamă. Dar nu o accept. Refuzul sistematic de a cerceta un adevăr, oricât de dureros ar fi el, doar pentru a-ți menține confortul spiritual, este un drum înfundat și o sinucidere intelectuală și chiar spirituală pe termen lung. Doar Adevărul eliberează și dă împlinire în toate sensurile, oricât de dureros ar fi el la prima vedere.  Doar Duhul Sfânt este ultima autoritate în ceea ce privește adevărul din biblie sau alte scrieri religioase, și nu interpretările noastre, poziționate de o parte sau de alta a baricadelor ideologice. 

    Adevărul pur are în el o calitate intrinsecă care elimină filozofia și teologia umană: el este. Iar dacă este, trebuie descoperit. El nu este datorită vreunei concepții anume, ideologii anume sau scripturi anume. El există prin sine însuși. Iar descoperirea Sa se face prin cercetare, analiză, căutare curajoasă a dovezilor, rațiune și o anume metodologie mai mult sau mai puțin profesională. Dar nu se face prin credință oarbă, o credință indispusă să ridice ochii și să vadă. Aceea nu este credință, ci îngâmfare prostească. Din păcate… așa cum am mai spus-o de nenumărate ori pe acest blog, pe măsură ce admir Adevărul mai mult, cu atât sunt mai decepționat de cei care doar afirmă că-l iubesc , dar în realitate se tem de el mai mult ca de propria lor moarte.