Hristos Lumina Lumii - studiul Fred Veltman ( II )

  Concluziile Proiectului Hristos Lumina Lumii

Partea a doua
Fred Veltman

Unicitatea cărţii Hristos Lumina Lumii trebuie aflată în modul practic în care foloseşte Scriptura şi în accentul pus pe realităţile spirituale şi pe devoţiunea personală, mai mult decât pe originalitatea conţinutului său. 

     În ce măsură a fost Ellen White dependentă de surse literare când a scris Hristos Lumina Lumii (HLL)? A copiat ea însăşi, ori lucrul acesta a fost făcut de asistenţii ei literari? Este posibil ca, inconştient, să fi folosit expresii literare ale altor autori – avea memorie fotografică? Studiul nostru îndelungat şi detaliat ne-a condus la cinci concluzii generale care aruncă lumină asupra întrebărilor ample ridicate în introducerea sa. Concluziile se bazează în primul rând, dar nu exclusiv, pe răspunsurile la cele 14 întrebări pe care le-am adresat în cazul fiecărui capitol al textului cărţii Hristos Lumina Lumii.¹ De asemenea, includ interpretări ale datelor şi, în măsura aceasta, implică o evaluare personală. Totuşi, am încercat să fac distincţie între opiniile mele şi ceea ce susţin că dovezile indică drept fapt.
Am încercat să prezint cele cinci declaraţii concluzive într-o manieră cât mai concisă, fără ca aceasta să fie în detrimentul acurateţei. Pentru a înţelege cum se cuvine însemnătatea pe care am intenţionat-o, cititorul trebuie să dea atenţia cuvenită explicaţiilor care însoţesc şi susţin argumentele, deşi acestea sunt oferite pe scurt.
După cum este cazul cu majoritatea proiectelor de cercetare, procesul de extragere a concluziilor a ridicat probleme suplimentare care, în opinia mea, necesită un studiu mai aprofundat. Sper ca sublinierea acestor chestiuni să constituie o provocare pentru unii dintre cititori să se alăture eforturilor celor ca mine – şi ca alţii – care am încercat să aducem mai multă claritate asupra lucrării şi scrierilor lui Ellen White. Trebuie înţeles din capul locului că aceste întrebări nu sunt propuse pentru a dilua justeţea argumentelor, nici pentru a sugera că acest studiu este incomplet şi că, prin urmare, concluziile sale nu sunt valide. 

1. Ellen White s-a folosit de surse literare când a scris Hristos Lumina Lumii.
      Scopul acestei afirmaţii fundamentale, care pentru mulţi este un adevăr incontestabil, este acela de a explica într-un mod clar următoarele fapte. Este extrem de important să observăm faptul că Ellen White însăşi, nu asistenţii ei literari, a alcătuit conţinutul de bază al textului HLL. Făcând lucrul acesta, ea a fost cea care a luat expresii literare din lucrările altor autori fără a recunoaşte faptul că scrierile lor au reprezentat sursele bibliografice.² În al doilea rând, trebuie să recunoaştem faptul că Ellen White a folosit scrierile altor autori într-un mod conştient şi intenţional. Paralelele literare nu sunt un rezultat accidental, nici nu se datorează memoriei fotografice.

      Ţinând cont de faptul că a angajat asistenţi editoriali, dovada cea mai clară pe care o avem referitor la împrumuturile literare ale lui Ellen White provine din jurnalele şi manuscrisele ei personale. Dacă dorim să stabilim cu mai mare precizie gradul de dependenţă literară, am face bine să studiem manuscrisele, aşa cum au ieşit ele din mâinile ei, comparând atât propoziţiile dependente, cât şi pe cele independente. Fiecare manuscris ar trebui tratat ca întreg. Atunci când luăm capitolul ca fiind unitatea de bază a unei scrieri, ne îndepărtăm câţiva paşi de lucrarea de bază a lui Ellen White.

     Această primă concluzie de bază nu încetează să ridice alte întrebări referitoare la implicaţiile ei. Implicit sau explicit, Ellen White şi alţii care au vorbit pentru ea nu au recunoscut, ba chiar au negat dependenţa literară în ce o priveşte.³ În lumina acestui studiu, şi a altor studii similare, ce ar trebui să înţelegem din aceste negări? Cred că orice încercare de a rezolva această problemă ar trebui să includă o atenţie sporită asupra înţelegerii pe care Ellen White o avea despre inspiraţie şi despre rolul ei ca profet. Un astfel de studiu ar trebui contextualizat, luând seama la ceea ce se înţelegea în secolul al XIX-lea prin inspiraţie, mai ales în adventism. 


2. Conţinutul comentariului lui Ellen White asupra vieţii şi misiunii lui Christos, Hristos Lumina Lumii, este mai mult derivat decât original.

     În lumina informaţiilor obţinute de studiile noastre asupra surselor folosite în textul HLL, această concluzie le-ar putea părea unora dintre cititori drept nejustificată.⁴ Celor cărora li s-a spus că sursele literare au jucat un rol minim în scrierile lui Ellen White, o asemenea afirmaţie li se poate părea de necrezut. În mod evident, a doua concluzie generală necesită unele clarificări.

    
     După cum am explicat în primul articol, dependenţa de surse implică mai mult decât paralele verbale. Trebuie să ţinem cont nu doar de textul HLL, aşa cum sună el astăzi, ci şi de scrierile timpurii ale lui Ellen White, de structura tematică a scrierilor ei şi de conţinutul materialului ei, chiar şi acolo unde nu există similitudini literare directe. Când facem lucrul acesta, descoperim că ea a depins de sursele bibliografice într-o măsură mult mai mare decât ar indica doar similitudinile verbale dintre textul HLL şi sursele respective.
Nu trebuie să acordăm o greutate exagerată unor argumente ex silentio. Dar este demn de remarcat faptul că materialul din HLL pe care l-am considerat ca fiind independent a fost adesea cel care se referea la subiecte care nu se găsesc în mod obişnuit într-o lucrare despre viaţa lui Christos. Din moment ce studiul nostru s-a limitat în mare măsură la acest tip de literatură, cititorul trebuie să considere estimarea pe care am făcut-o referitor la nivelul de dependenţă de surse din Hristos Lumina Lumii drept estimativ.⁵

     În termeni practici, această concluzie afirmă că este imposibil de recunoscut în scrierile lui Ellen White despre viaţa lui Christos o anumită categorie generală de conţinut sau un catalog de idei care să fie originale, caracteristice ei. Am găsit paralele cu surse pentru materiale teologice, devoţionale, narative, descriptive şi spirituale, cu referire la conţinut biblic sau extrabiblic.

      Recent, imediat după ce a ieşit la suprafaţă chestiunea împrumuturilor literare din scrierile lui Ellen White, întrebarea „Cât de mult?” a fost cea mai importantă. Adventiştii au avut tendinţa de a sublinia unicitatea, originalitatea conţinutului scrierilor lui Ellen White. Dar în sens spiritual absolut, Ellen White a susţinut întotdeauna că lucrările ei erau derivate. A primit informaţiile din care şi-a scris opiniile prin viziune, printr-un fel de impresie asupra minţii şi din Scriptură. S-a considerat un mesager al Domnului. Cred că problema care a preocupat-o a fost aceea a autorităţii şi adevărului mesajelor ei – nu originalitatea lor. Pentru Ellen White, tot adevărul îşi are originea, în mod absolut, în Dumnezeu.
Această a doua concluzie sugerează unele domenii interesante de studiu. Deşi am găsit paralele cu surse în toate tipurile de materiale din HLL, poate ar trebui să facem o comparaţie serioasă a conţinutului paralelelor cu cel al secţiunilor independente.⁶ Şi este posibil să găsim alte distincţii când studiem celelalte cărţi publicate din scrierile ei despre viaţa lui Christos – Parabolele Domnului Hristos şi Cugetări de pe Muntele Fericirilor.
Trebuie să analizăm şi conţinutul viziunilor ei. A lăsat vreo însemnare – ce a văzut şi când – care să ne ajute să identificăm conţinutul viziunii independent de comentariul ei asupra vieţii lui Christos care dezvăluie folosirea de surse literare? Cum este cu ocaziile în care a primit imboldul de a scrie? A avut experienţe revelatorii în afară de ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin viziune? Este posibil ca folosirea surselor să joace vreun rol în astfel de experienţe?

     Mai există şi chestiunea plagiatului. Am identificat acum câteva dintre sursele pe care le-a folosit. Cunoaştem tipul de literatură reprezentat de acestea. Şi avem o imagine despre natura şi măsura dependenţei literare a lui Ellen White în scrierile ei. Ţinând cont de toate aceste informaţii, ar trebui să putem fi capabili să analizăm problema plagiatului luând seama la convenţiile literare care guvernau folosirea acestor lucrări religioase în rândul contemporanilor ei. 


3. Caracterul special al comentariului lui Ellen White trebuie căutat în folosirea sa practică a Scripturii şi în accentul pus pe realităţile spirituale şi pe devoţiunea personală.

      Deşi scrierile lui Ellen White par să fie în mare măsură derivate, ele nu sunt lipsite de originalitate. O evaluare corectă a dovezilor nu trebuie să nege sau să subestimeze măsura în care ea a fost dependentă; dar nici nu trebuie să privească de sus ori să-i dispreţuiască independenţa. În pofida lipsei unei educaţii formale şi a dependenţei ei de surse literare şi de asistenţi literari, Ellen White putea să scrie. În mod evident, avea capacitatea de a-şi exprima gândurile într-un mod clar. Nu era dependentă într-un mod servil de sursele folosite, iar modul în care a incorporat conţinutul demonstrează clar faptul că recunoştea construcţiile literare superioare. Ştia cum să separe grâul de pleavă.

      Poate este imposibil de identificat „amprenta” lui Ellen White asupra materialului editat de Marian Davis, dar anumite trăsături ale muncii ei sunt evidente. Ea nu a abordat textul biblic precum un specialist în exegeză. Mai degrabă, l-a abordat dintr-o perspectivă practică, extrăgând înţelesul evident, aproape literal. I-a dat lui Marian Davis responsabilitatea de a hotărî punctele în care publicaţiile timpurii necesitau îmbunătăţiri. În unele situaţii, revizuirea includea schimbarea ordinii evenimentelor pentru a aduce scrierile ei în armonie cu textul Scripturii.

     O altă caracteristică distinctivă a lucrării ei este accentul pe ceea ce am numit „realităţi spirituale”. Ea diferă de surse prin sublinierea descrierilor activităţilor sau punctelor de vedere ale lui Dumnezeu şi ale îngerilor Săi, şi ale lui Satana şi ale îngerilor lui. Pare să fi fost mult mai informată şi mai la subiect decât sursele când vorbeşte despre „lumea cealaltă”, lumea reală, dar invizibilă, a fiinţelor spirituale din univers. Preocuparea ei pentru realitate este, de asemenea, evidentă prin faptul că ea înlocuieşte expresiile ce sugerează probabilitate, supoziţie şi imaginaţie din surse cu relatări faptice prezentate în stilul unui reporter sau al unui martor ocular.

     „Semnătura” lui Ellen White poate fi găsită şi în proporţia de comentariu dedicată apelurilor sau lecţiilor devoţionale, morale sau creştine care apar, de obicei, la sfârşitul unui capitol. Această trăsătură se potriveşte în mod natural scopului evanghelistic care a motivat scrierile ei despre viaţa lui Christos. În comentariile ei devoţionale, şi pe tot parcursul prezentării pe care ea o face „realităţilor spirituale”, putem să găsim cel mai probabil mâna ei scriind independent.

      Independenţa lui Ellen White poate fi văzută şi în selectivitatea ei. Sursele erau sclavii, niciodată stăpânii. Studiile viitoare ar fi bine să compare textul ei cu cel al surselor şi să observe modul în care ea a selectat, condensat, parafrazat şi, în general, a rearanjat cea mai mare parte din materialul pe care l-a folosit.

     Studiul nostru a generat încă o întrebare care merită mai multă atenţie: A fost Ellen White îndatorată surselor literare în comentariile devoţionale sau spirituale? Am găsit câteva paralele în una sau două lucrări de acest gen, dar cercetarea noastră nu a parcurs suficient din aceste lucrări pentru a stabili dacă independenţa ei aparentă se datorează originalităţii ei sau limitelor studiului nostru. Când vom extinde analiza asupra posibilelor surse la predici şi literatură devoţională, vom putea fi capabili să stabilim cât de exacte sunt informaţiile pe care le avem despre independenţa ei şi vom putea să ne concentrăm mai bine pentru a stabili cât anume din secţiunile de comentarii corespund sau diferă de sursele pe care le-a folosit.

     Fără îndoială, o analiză amănunţită a modului în care Ellen White a folosit Scriptura s-ar dovedi foarte utilă. Este interpretarea biblică de astăzi limitată la abordarea ei practică? Există loc de exegeză atentă? Dacă există mai mult decât o singură abordare legitimă la acest studiu al Scripturii, ar trebui ca vederile lui Ellen White să controleze interpretarea pe care adventiştii o dau Scripturii?

      În cele din urmă, referitor la conţinut, cum se raportează între ele scrierile lui Ellen White despre viaţa lui Christos? Nu le mai putem cere nici lui Ellen White, nici celor care o cunoşteau să ne explice ce a vrut să spună prin ceea ce a scris. Pentru a fi corecţi cu ea şi pentru a evita folosirea improprie a autorităţii ei, trebuie să fim atenţi la modul în care reprezentăm ceea ce a scris şi la cum stabilim care a fost poziţia ei într-o anumită privinţă. Studiul meu referitor la scrierile ei despre viaţa lui Christos mi-a lăsat impresia că unele dintre opiniile ei s-au schimbat în decursul timpului. Simplul fapt că textul HLL reprezintă o revizuire a lucrărilor ei timpurii sugerează faptul că scrierile ei alcătuiesc o tradiţie textuală.
Dacă cercetarea continuă indică faptul că există o anumită dezvoltare a ideilor ei, nu înseamnă aceasta faptul că ar trebui să privim comentariile ei raportat la „timp şi loc”, nu doar în propria ei experienţă şi tradiţie textuală, ci şi cu referire la cadrul mai larg al vremii ei, atât în cadrul Bisericii Adventiste, cât şi în afara ei? Poate avem nevoie ca istorici adventişti şi/sau Ellen G. White Estate să ne furnizeze introduceri la scrierile ei într-un mod similar celor pe care le găsim utile când studiem scrierile Vechiului şi Noului Testament. În orice caz, este posibil să nu găsim perspectiva ei armonizându-i pur şi simplu toate scrierile pe o temă dată. Ultima ei opinie asupra unui subiect poate să fie o corectură sau măcar o modificare a unei poziţii adoptate anterior. 

4. Ellen White a folosit minim 23 de surse literare de diferite facturi, inclusiv ficţiune, în scrierile ei despre viaţa lui Christos.⁷

      Practic, nu avem cum să ştim cât de multe surse sunt prezente în scrierile lui Ellen White despre viaţa lui Christos. Pe lângă cele 72 de capitole restante din textul HLL, există alte două cărţi care trebuie revizuite: Cugetări de pe Muntele Fericirilor şi Parabolele Domnului Hristos. Totuşi, aceşti 23 de autori sunt suficienţi pentru a răspunde la întrebări pe care le-au pus atât de mulţi oameni: Din ce scriitori a împrumutat Ellen White? Ce gen de cărţi scriau ei?

      Spaţiul nu ne permite să-i analizăm aici pe toţi cei 23. Dar nu este nevoie să acoperim întregul lot, deoarece majoritatea se încadrează în categoria literară „Vieţile victoriene ale lui Christos”. Cărţile din categoria aceasta nu au fost niciodată menite să slujească drept biografii. Astăzi ar trece probabil drept ficţiune istorică. O relatare care este în mod clar ficţiune este cea din Ingraham, The Prince of the House of David, o lucrare la care Albert Schweitzer făcea referire drept „basme cu ‚tâlc’ despre viaţa lui Iisus destinate lecturii în familie.”⁸ Ingraham şi-a conceput lucrarea ca pe o colecţie de scrisori aparţinând unui martor ocular din Palestina trimise tatălui ei aflat în Egipt.

     Lucrarea celebră a lui William Hanna a avut menirea de a fi „practică şi devoţională”.⁹ Nu este de mirare că paralelele din Hanna se găsesc în 13 din cele 15 capitole din HLL pe care le-am analizat. Cărţile aflate în biblioteca lui Ellen White la data morţii ei par să fie coroborate cu ceea ce apare în scrierile ei. A citit extensiv lucrări de diferite genuri literare, perspectivă teologică şi profunzime academică. 

5. Asistenţii literari ai lui Ellen White, mai ales Marian Davis, sunt responsabili pentru forma publicată a cărţii Hristos Lumina Lumii.

      Rolul asistenţilor literari ai lui Ellen White nu a fost o preocupare majoră a studiului de faţă. Dar acest subiect nu poate fi exclus în întregime dintr-o încercare serioasă de a trata subiectul folosirii surselor literare. Metoda ei de scriere implica automat lucrarea secretarilor ei, mai ales pe cea a „editorului” ei. O parte importantă din introducerea la raportul de cercetare acoperă această latură destul de interesantă a lucrării literare a lui Ellen White.
În zilele ei, era cunoscută fără îndoială mai mult datorită vorbirii ei în public decât graţie scrierilor ei. Îi plăcea să vorbească, accepta fiecare ocazie de a vorbi, şi era sigură de aptitudinile ei de orator. Nu la fel au stat lucrurile cu scrierile ei. Deşi simţea povara de a scrie, încrederea ei în capacitatea de scriitor nu era prea mare. Ştia că educaţia ei nu o califica să scrie pentru publicare.

      Dovezile sugerează faptul că scria zilnic în jurnalele ei, trecând de la un subiect la altul, în funcţie de timp şi posibilităţi. Fără îndoială, lucra o vreme cu o sursă literară, apoi trecea la alta şi la un alt subiect. Aceste însemnări erau copiate şi corectate din punct de vedere gramatical, sintactic şi ortografic atunci când îi dădea jurnalul unuia dintre secretarii ei. Mai multe jurnale funcţionau în acelaşi timp.

      Din aceste colecţii, asistenţii ei alcătuiau articole pentru periodicele adventiste. Se pare că publicaţii mai mari au fost produse din colecţii de materiale adunate într-un album. Cel puţin aceasta pare să fi fost modalitatea prin care au fost compilate capitolele din Hristos Lumina Lumii. Aparent, asistenţii ei au alcătuit uneori manuscrise din însemnările făcute de ea în jurnal. Câteva dintre manuscrise sunt alcătuite în cea mai mare parte din fragmente din scrierile timpurii şi nu poartă semnătura lui Ellen White.

     Comparaţia pe care am făcut-o noi între manuscrise şi textul final, şi studiul nostru pe marginea scrisorilor lui Ellen White şi Marian Davis, care descoperă paşii necesari pentru pregătirea textului pentru publicare, arată în mod clar faptul că Marian Davis avea libertatea de a modifica structura frazei, de a rearanja paragrafe şi de a stabili lungimea capitolului. Ellen White era mai preocupată de conţinutul genral al cărţii, cost şi transmiterea materialului către publicul cititor cât mai repede posibil. De asemenea, era foarte interesată de lucrările artistice folosite pentru ilustrarea scrierilor ei.

     Nu am găsit nicio dovadă care să indice că Marian Davis a fost implicată în alcătuirea originală a oricărui text al lui Ellen White. Dar fără manuscrisele originale este dificil de demonstrat că acest lucru nu s-a întâmplat cu oricare dintre fragmentele de text din Hristos Lumina Lumii. Ar putea fi util de făcut un studiu stilistic al scrisorilor lui Marian Davis şi al materialelor scrise de mână de Ellen White. Dacă ar ieşi la iveală „amprentele” lor, am avea o oarecare bază pentru a stabili cu o mai mare claritate nivelul de implicare al lui Marian Davis în rolul ei de „editor”. Este posibil ca ea să necesite o oarecare recunoaştere publică pentru serviciile făcute în această privinţă.

     Ca declaraţie finală despre proiectul de cercetare, cred că este corect să spun că referitor la textul cărţii Hristos Lumina Lumii, Ellen White a fost atât derivativă, cât şi originală. Studiile viitoare ne vor aduce, fără îndoială, în atenţie nu doar mai multe surse, ci şi o mai mare înţelegere a rolului creativ al lui Ellen White. Cu ajutorul asistenţilor ei literari, a construit din cariera de piatră obişnuită nu doar o replică a unei alte lucrări, ci o compoziţie literară personalizată care reflectă credinţa specifică şi speranţa pe care a fost chemată să o împărtăşească fraţilor ei adventişti şi comunităţii creştine.

      Poate este mai util şi mai corect să vorbim de folosirea creativă şi independentă a scrierilor ei şi ale altora decât de a diminua dependenţa ei de scrierile altor autori. Indiferent de propoziţie, paragraf, capitol sau carte, la analiza finală contează produsul finit. Lectura întregului raport va descoperi faptul că numeroase aspecte ale dependenţei sau independenţei literare, mai ales legate de porţiuni ample de text, sunt adesea prea subtile, prea întreţesute şi, de altfel, prea complexe pentru a fi evaluate cu acurateţe şi într-un mod exhaustiv. 

Post-scriptum personal

     Unele dintre întrebările care mi-au fost adresate despre acest studiu se referă la chestiuni de credinţă şi la perspectiva mea de adventist. Deoarece mă consider atât pastor, cât şi erudit, aş vrea să răspund pe scurt la patru dintre aceste întrebări. Următoarele remarci constituie răspunsul meu personal la ceea ce am descoperit şi nu sunt concluzii alcătuite pe baza informaţiilor din cadrul studiului. 

1. „Dacă credeţi că Ellen White a fost inspirată de Dumnezeu, de ce petreceţi atât de mult timp cercetând posibile surse literare pentru scrierile ei?”
      Există câteva motive. Studiul este justificat pe baza interesului adventist – mulţi din biserici ridică întrebări referitoare la dependenţa ei literară. Nicio credinţă în Ellen White şi în scrierile ei nu poate fi persuasivă dacă nu poate rezista în lumina adevărului. Câţiva dintre prietenii mei, şi mi se spune că mulţi alţii care îmi sunt necunoscuţi, au renunţat să mai creadă în inspiraţia lui Ellen White, şi chiar în adventism, datorită acestei chestiuni. Pentru cei care consideră că nu mai este posibil să creadă în Ellen White sau în adventism, aş vrea ca decizia lor să fie luată pe baza unei înţelegeri corecte, nu a unei înţelegeri greşite.
Există şi o bază profesională pentru interesul pe care îl am pentru acest subiect. Ca erudit biblic, sunt conştient de faptul că noi datorăm în mare parte cunoaşterea Scripturii unor studii similare efectuate asupra textului biblic, asupra alcătuirii sale, istoriei şi mediului său. În opinia mea, este imperativ să dezvoltăm cunoştinţa şi uneltele pentru interpretarea corectă a scrierilor lui Ellen White. Aceste principii trebuie să reiasă din cunoaşterea textului, şi să nu fie suprapuse peste text. 

2. „Credeţi că Ellen White a fost vinovată de plagiat, aşa cum este acuzată?”
       După cum am subliniat în raportul meu, studiul nu a tratat chestiunea plagiatului. Deşi nu putem rezolva această problemă aici, nici nu vreau să-i diminuez gravitatea, opinia mea personală este că nu a fost vinovată de această practică. Am găsit citate preluate identic din alţi autori, fără ca meritul acestora să fie recunoscut. Dar problema plagiatului este mult mai complicată decât stabilirea faptului că un autor a folosit lucrarea unui alt autor fără să-l recunoască drept sursă bibliografică. Un scriitor poate fi acuzat legitim de plagiat atunci când metodele sale literare contravin practicilor stabilite în comunitatea generală a scriitorilor care produc lucrări de acelaşi gen în cadrul unui context cultural comparabil.
În procesul cercetării noastre, am descoperit că sursele lui Ellen White şi-au folosit scrierile între ele într-un mod similar celui în care Ellen White le-a folosit mai târziu. Uneori, paralelele dintre surse erau atât de evidente, încât ne-a fost foarte greu să hotărâm pe care dintre ele o folosise Ellen White. 

3. „Cum armonizaţi folosirea de către Ellen White a surselor cu declaraţiile ei că nu s-a inspirat din surse literare? Credeţi că declaraţia introductivă de la Hristos Lumina Lumii constituie o recunoaştere adecvată a dependenţei literare?” 
       Trebuie să recunosc din capul locului că, din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai gravă problemă care apare în legătură cu dependenţa literară a lui Ellen White. Loveşte în inima sincerităţii, integrităţii ei şi, prin urmare, a verosimilităţii ei.

     În acest moment nu am – şi, din câte ştiu, nimeni altcineva nu are – un răspuns satisfăcător la această întrebare importantă. Declaraţia din Hristos Lumina Lumii apare relativ târziu în cariera ei de scriitor şi este prea limitată în referirile pe care le face la istorici şi reformatori. Asemenea recunoaşteri nu apar ca prefeţe la toate scrierile ei în care sunt implicate surse literare, şi nu există nici un indiciu că această declaraţie se aplică scrierilor ei în general.

      Dar mi se pare că declaraţia din Hristos Lumina Lumii oferă un indiciu referitor la locul în care va fi găsit răspunsul. Aparent, Ellen White credea că documentarea era necesară doar când un scriitor era citat ca autoritate. Când sursa era citată pentru a furniza o „prezentare existentă şi puternică a subiectului”, nu era necesară nicio recunoaştere.*
Ideea că Ellen White a lucrat cu aceste distincţii în minte nu rezolvă problema plagiatului. Nici nu răspunde complet la întrebări care apar referitor la textul HLL, în care domină parafraze, mai degrabă decât citate. Totuşi, sugerează faptul că Ellen White considera dependenţa literară ca indicând în primul rând autoritate şi ca aplicându-se la citate integrale mai degrabă decât la parafraze.

      Dacă suspiciunea mea este corectă, a răspunde la această întrebare presupune să studiem cu atenţie răspunsurile ei la subiectul dependenţei literare în context istoric. Această abordare ar implica o analiză a comentariilor ei şi a celor ale contemporanilor ei pe marginea subiectului inspiraţiei. Dacă atât de mulţi credincioşi de astăzi consideră că folosirea de către ea a surselor literare le tulbură credinţa în inspiraţia ei, este rezonabil să ne aşteptăm la mai puţin din partea adventiştilor din secolul al XIX-lea? Negările şi/sau nerecunoaşterea din partea lui Ellen White au însemnat probabil ceva diferit pentru ea decât ceea ce înseamnă pentru noi astăzi. 

4. „Personal, credeţi că Ellen White a fost un mesager inspirat al Domnului? Şi dacă da, ce înţelegeţi prin ‚inspiraţie’?”
       Această a patra şi ultimă întrebare este „concluzia” când vine vorba de întrebări referitoare la Ellen White. Deşi nu există un singur punct de vedere adventist ortodox privitor la inspiraţie, fie că este vorba de autorii Scripturii, fie că este vorba de Ellen White, există graniţe care încadrează poziţiile acceptabile. Poziţia mea personală referitoare la Ellen White este informată în primul rând datorită cunoaşterii pe care o am privitor la textul biblic şi în al doilea rând de ceea ce cunosc despre Ellen White şi scrierile ei.

      Deşi nu am toate răspunsurile la întrebările care se ridică privitor la scrierile lui Ellen White, credinţa mea în inspiraţia ei nu este afectată într-o măsură prea mare. La urma urmelor, nu avem toate răspunsurile nici cu privire la întrebări referitoare la textul Scripturii.
Nu am nicio problemă cu faptul că scriitorii inspiraţi uzează de surse literare. Pentru modul meu de gândire, inspiraţia nu este dependentă de originalitate. Cea mai mare parte a Scripturii nu susţine că ar fi nouă sau diferită de ceea ce spuneau alţi scriitori sau de ceea ce s-a spus în trecut. De ce ar trebui să aşteptăm de la Ellen White mai mult decât găsim în Scriptură?

      De fapt, ca rezultat al faptului că am citit multe dintre scrierile ei în manuscris sau în varianta dactilografiată, îmi dau seama că respectul şi aprecierea pe care le am pentru Ellen White şi pentru misiunea ei au crescut. Îmi doresc enorm ca atât susţinătorii, cât şi criticii ei, să aibă şansa de a-i citi scrierile în contextul original. A putea experimenta în direct suflul interesului şi implicării ei, judecata şi devoţiunea ei, umorul şi umanitatea ei, şi evlavia şi spiritualitatea ei au avut atât rol informativ, cât şi de consolidare a credinţei.
În mod evident, ea a fost om, avea slăbiciuni personale şi de caracter, şi era departe de perfecţiune şi infailibilitate. Nu a pretins niciodată că lucrurile ar sta altfel. După părerea mea, scrierile ei conţin atât declaraţii condiţionate de timp, cât şi afirmaţii veşnice. Acestea trebuie selectate pe baza principiilor de interpretare, după cum se face şi cu Scriptura.
Acum, mai mult decât înainte de începerea acestui studiu, sunt ferm convins de faptul că problema nu este aceea de a decide dacă Ellen White a fost profet sau doar un lider religios. Nu este o problemă de totul sau nimic, de ori/ori. Nici nu este o problemă de a hotărî care dintre mesajele ei sunt inspirate sau când şi-a dat jos pălăria profetică, înlocuind-o cu boneta editorială.

       Găsesc motive convingătoare să o privesc drept o voce profetică din secolul al XIX-lea, în misiunea ei pentru Biserica Adventistă şi pentru societate, ca întreg. Vocea ei, din comunitatea creştină din trecut, merită să fie auzită şi astăzi prin acele mesaje veşnice care vorbesc despre realităţile lumii noastre, la final de secol XX. 

*Ellen G. White, The Great Controversy, Pacific Press Pub. Assn, 1911, Mountain View, Calif., p. xii.


Note:
1. Vezi primul articol din această serie: Ministry, octombrie 1990.
2. Nu susţin că secretarii ei nu au împrumutat din surse literare. Susţin însă faptul că nu am găsit nicio dovadă că au alcătuit textul folosind surse literare, şi că există numeroase dovezi în manuscrisele lui Ellen White care arată faptul că ea a fost cea care a făcut lucrul acesta.
3.Pentru această întrebare, vezi „Post-scriptum personal”, cu referire la declaraţia din Marea Luptă.
4. Vezi întrebările 5, 6 şi 7 din primul articol al acestei serii, „Proiectul Hristos Lumina Lumii: Datele”, Ministry,
octombrie 1990.
5. De exemplu, capitolul 56, „Binecuvântarea copiilor” include multe comentarii despre ce înseamnă să fii mamă sau tată, şi despre familie. Până când vom analiza literatura pe care ştim că Ellen White a citit-o despre aceste subiecte, nu putem fi siguri că propoziţiile din acest capitol merită practic cotarea de propoziţii independente pe care le-am dat-o.
6. Pentru un exemplu util de analiză a conţinutului, vezi Tim Poitier, „Sources Clarify Ellen White’s Christology”, Ministry, decembrie 1989, p. 7-9.
7. Declaraţia rezumativă din primul articol enumera 28 de autori şi 32 de surse, atât pentru textul HLL, cât şi pentru textele anterioare HLL. Am ajuns la numărul 23 omiţând duplicatele dintre cele două studii textuale şi, într-un efort de a fi siguri că aveam surse credibile, eliminând din numărătoare toate sursele care furnizau mai puţin de cinci paralele pentru un capitol dat.
8. Albert Schweitzer, The Quest of the Historical Jesus, A. and C. Black, Ltd., 1910, Londra, p. 328, nota 1.
9. Daniel L. Pals, The Victorian „Lives” of Christ, Trinity University Press, San Antonio, 1982, p. 69.