Creştinism păgân ( V d) : „unşii Domnului”

  

      Reformatorii secolului al XVI-lea au pus sub semnul întrebării, la modul cel mai critic, preoţia catolică. Ei au atacat ideea că preoţii ar deţine o autoritate specială ce le-ar permite să schimbe vinul în sânge la cina Domnului, au respins succesiunea apostolică, au încurajat căsătoria preoţilor, au desfiinţat oficiul de episcop, au revizuit liturghia şi au redus funcţia de preot la nivelul celei de prezbiter. Din nefericire însă, ei au păstrat în continuare diferenţa dintre cler şi laici, precum şi ideea catolică de ordinare. Şi cu toate că au renuţat la episcopi, au menţinut regula conducătorului unic, îmbrăcând-o în haine noi.

      Cuvântul de ordine al Reformei a fost restaurarea preoţiei tuturor credincioşilor. Totuşi, această restaurare s-a făcut doar parţial. Luther, Calvin şi Zwingli afirmau în mod corect că fiecare creştin are acces direct la Dumnezu fără a mai fi nevoie de un mediator uman. Aceasta a fost o reparaţie minunată, dar din păcate doar unilaterală, după cum vom vedea imediat.

   Ceea ce au făcut ei a fost să restaureze doar soteriologic( sub aspectul mântuirii) doctrina preoţiei tuturor credincioşilor, dar nu şi eclesiologic( sub aspectul relaţiei dintre aceasta şi biserică). Deşi au afirmat răspicat că acum orice om avea liber acces la Dumnezeu, nu au aplicat acest lucru şi în ceea ce priveşte colectivitatea. Biserica continua încă să depindă şi sub reformatori de clerul ordinat.

   Luther susţinea că cei ce predică trebuie să se pregătească pentru asta din punct de vedere teologic. Numai lucrătorii ordinaţi, credea el, pot predica, boteza şi administra cina Domnului. Ba Luther chiar a denunţat cu violenţă practica anabaptistă de slujire a fiecărui membru în biserică( Sitzrecht- „dreptul celui ce stă în bancă”). Luther era atât de intransigent împotriva Sitzrecht încât spunea că „vine din fundul iadului” şi că „este o pervertire a ordinii publice...ce subminează respectul pentru autoritate”.  În 20 de ani, în landurile germane au fost emise peste 116 edicte prin care această erezie anabptistă era considerată o ofensă capitală. Luther considera că dacă întreaga biserică ar administra cina Domnului s-ar produce o confuzie deplorabilă. În opinia lui, această sarcină sacră revenea unei singure pesoane- pastorul. ( Paul Althus, The teology of Martin Luther, 323).

   Era de datoria slujitorului ordinat să transmită revelaţia lui Dumnezeu către popor. Şi pentru asta trebuia plătit. Întocmai cum clerul catolic era privit ca „portarul mântuirii”, tot aşa clerul protestant era considerat  ca fiind „depozitarul revelaţiei divine”(Warkentin, Ordination, 168). Atât reformatorii cât şi puritanii din Anglia susţineau că slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie profesionişti competenţi. Potrivit lui Calvin, „oficiul pastoral este necesar pentru prezervarea bisericii pe pământ în mai mare măsură decât e nevoie de soare, hrană şi băutură pentru a întreţine viaţa”( Calvin, Institutes of the Christian religion, 1055).

   Credinţa reformatorului era aceea că pastorul deţinea putere şi autoritate divină. El nu vorbea în nume propriu, ci în numele lui Dumnezeu. Calvin trata actele de ofensă şi ridiculizare la adresa slujitorilor bisericii drept grave ofense publice. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă. Nici Calvin, nici Luther, şi nici vreun alt reformator nu au intenţionat să întoarcă biserica la practicile primare ale apostolilor. Ironia face că în timp ce ei deplângeau modelele bisericii catolice numindu-le „născociri omeneşti”, ei au făcut exact aceleaşi lucruri, îmbrăcând însă oficiile şi riturile bisericii în alte haine, mai moderne. Atât catolicii, cât şi protestanţii, îşi întemeiază practicile lor în mod deosebit pe tradiţii pur omeneşti, care nu au nimic în comun cu noul testament.

   Următoarele afirmaţii ale lui Martin Luther sunt edificatoare în ceea ce priveşte poziţia sa faţă de oficiul pastorului:

  „ Dumnezeu vorbeşte prin predicator...El este un slujitor al lui Dumnezeu pus deoparte, ba mai mult decât atât, este un înger al lui Dumnezeu, chiar un episcop trimis de Dumnezeu, un salvator al multor oameni, un împărat şi un prinţ în împărăţia lui Hristos...Nu există nimic mai de preţ sau mai nobil pe pământ decât un paroh sau un predicator credincios...Este un lucru minunat că gura fiecărui pastor este gura lui Hristos însăşi, de aceea pe pastor ar trebui să-l ascultăm nu ca pe un simplu om, ci ca pe Dumnezeu în persoană”(Althaus, Theology of Martin Luther,326).

   Aceste cuvinte nu sunt altceva decât ecoul cuvintelor lui Ignaţiu, rămânând până azi adânc înfipte în conştiinţa protestantă. De aici şi până la alte aberaţii care se păstrează la loc de cinste şi azi în orice biserică nu a mai fost decât un pas: de exemplu Luther spunea că biserica este un loc în care în primul rând se predică. Din acest motiv el a numit biserica Mundhaus ( „casa gurii”) ajungând să afirme în mod periculos că „singurele organe ale unui creştin sunt urechile”. Desigur, dorea prin aceasta să insinueze că laicii nu au dreptul în biserică decât să asculte ce vine de la amvon. Din păcate, o astfel de mentalitate se mai bucură şi azi de o foarte largă răspândire  în protestantism...

    Pe scurt, reforma protestantă nu a dat o lovitură de moarte sacerdotalismului romano-catolic, fiind doar o schimbare de natură semantică. Factori psihologici uimitori îi fac pe laici să creadă până azi că slujirea religioasă este responsabilitatea pastorului. „ E treaba lui, e plătit pentru asta, el este expertul” gândesc creştinii aproape la unison. Dar dacă privim la origini, termenul de „slujitor al evangheliei”, atât de des atribuit doar pastorului, nu are absolut nimic de-a face cu oficiul de pastor. „Diakonos” înseamnă în greceşte „slujitor” dar el a fost distorsionat deoarece oamenii au profesionalizat slujirea creştină. Noi am luat cuvântul de „slujitor”( al Evangheliei) şi l-am echivalat cu acela de pastor fără absolut nici-o justificare nou-testamentală.

      Aceasta a divizat comunitatea credincioşilor în creştini de rangul unu( cei care au dreptul să înveţe şi să predice) şi creştini de rangul doi( cei care au dreptul doar să asculte). Aşadar, unii sunt mai privilegiaţi decât alţii de a-L sluji pe Domnul pentru că sunt, printre altele, ordinaţi. Dar conceptul de slujire în biserică de către un singur om este cu totul străin de evanghelie. Noi suntem ( sau ar trebui să fim) pietre vii, şi nu moarte. Dar oficiul de pastor a transformat biserica într-un mormânt frumos colorat pe dinafară, poate chiar de un alb imaculat, dar plin înăuntru de putrefacţie şi moarte.

     Pastorul vă fură dreptul de a funcţiona ca membru deplin al trupului lui Hristos. El este o gură gigantică, care vorbeşte mereu şi fără să fie contrazis, iar dvs sunteţi o ureche micuţă şi nimic mai mult. Oficiul pastoral contemporan este o negare totală a mesajului din epistola către Evrei-sfârşitul vechii preoţii. Ea face fără efect eforturile lui Pavel sau Petru care au arătat că oricine are dreptul de a sluji în biserică. Cuvintele lui Petru din 1 Petru 2, 5-9 sunt bagatelizate prin faptul că una se afirmă în teorie, şi cu totul alta se face în practică. Din partea medicilor sau a avocaţilor ne aşteptăm să ne servească, şi nu să ne înveţe cum să servim pe alţii la rândul nostru. De ce? Pentru că ei sunt experţii. Din nefericire, exact la fel sunt văzuţi şi pastorii. Ei sunt experţi în Cuvânt deoarece au făcut o facultate teologică, iar enoriaşii trebuiesc educaţi şi învăţaţi.

   Dar mai este ceva şi mai aberant, dacă ce am spus până acum nu era aberant destul. Pastorul uzurpă în mod clar conducerea funcţională a trupului de către Capul – care este însuşi Hristos – punându-se ei pe ei înşişi cap. Dacă Dumnezeu ar dori să vorbească prin anonimii din bănci, acest lucru Îi este imposibil, deoarece aceştia sunt priviţi ca lipsiţi de orice autoritate spirituală. De aceea, pastorul, şi nu neapărat papa de la Roma, este vicarul lui Hristos pe pământ, deoarece se pune pe sine, un simplu om, cap peste biserica lui Hristos. De aceea, nimic nu împiedică mai mult şi mai trist îndeplinirea scopului etern al lui Dumnezeu – acela de a locui în fiecare fiinţă creată – decât oficiul de pastor.

   În altă ordine de idei, oficiul de pastor nu dăunează numai poporului lui Dumnezeu, slăbindu-l şi alienându-l, ci chiar lui însuşi. Meseria de pastor ajunge să fie un malaxor, o presă psihologică, o otravă spirituală pentru toţi cei care o deţin. Am auzit personal destăinuiri a nenumăraţi pastori care erau epuizaţi fizic şi psihic în urma a nenumărator sarcini din biserică. Nu mai aveau timp pentru familie, nici pentru ei înşişi, iar presiunea pusă asupra lor ca etaloane spirituale de multe ori îi copleşea. Eu îi întreb: cine i-a pus să-şi pună pe umeri o asemenea imensă povară? Dumnezeu în nici-un caz...

    Nu a fost niciodată intenţia lui Dumnezeu ca pastorul zilelor noastre să se implice concomitent în atâtea proiecte, să participe la mii de comitete, să facă atâtea vizite, să audă atâtea poveşti intime tragice şi probleme de diverse naturi, să compună forţat predici săptâmână de săptâmână, să aibă atâtea răspunderi pentru sufletele oamenilor şi atât de puţin timp liber pentru sufletul său. Profesia de pastor e una din cele mai aberante din câte pot exista.

   Ea îl devorează dinăuntru pe el şi pe biserică aidoma unui cancer sau sida. „Pacientul” nu ştie că poartă în el un microb mortal care se poate răsfrânge şi asupra altora. De-abia când „cancerul” ajunge în metastază, şi nu mai e nimic de făcut, de-abia atunci se trezeşte şi „bolnavul”. Iar urmările sunt catastrofale pentru el şi pentru biserică.

    Oficiul de pastor favorizează apoi ipocrizia. Pastorilor le este cerut un standard înalt moral, deşi ei ştiu bine cine sunt şi ce fel de probleme au în familie, unde au parte de aceleaşi încercări ca toţi ceilalţi muritori. Dar la suprafaţă pastorul trebuie să pară imaculat. Enoriaşii aşteaptă din partea pastorului ca acesta să fie mereu bine dispus, cu zâmbetul pe buze, profund spiritual şi mereu la dispoziţia lor. Ei uită că şi pastorul este tot un om la fel de păcătos şi la fel de muritor ca şi ei. Ei privesc la pastor, vorba lui Luther, ca la Hristos. Ori aşa ceva este absurd, păgân ca origine, şi extrem de periculos. Nu puţini pastori ajung, ca urmare a presiunilor de o viaţă, nişte prizonieri ai propriilor lor imaginaţii, nişte robi ai sistemului criminal pe care îl slujesc şi nişte victime în domeniul vieţii private. Sămânţa catolică a ordinării care a fost semănată de sistem ajunge cândva să-şi arate fructele ei groteşti: ateismul, schizofrenia fizică sau spirituală, însingurarea, divorţul.

   Dacă cu adevărat vă iubiţi pastorii, spuneţi-le să-şi scuture cât mai curând de pe gât jugul absurd la care s-au prins de bună voie. Înainte de a fi prea târziu pentru ei, familiile lor şi pentru ekklesia.