La
fiecare sfârşit de săptămână, zeci şi zeci de milioane de protestanţi din
întreaga lume se îmbracă în cele mai bune haine pentru a merge la biserică. Sute
de mii de pastori poartă o robă specială care îi distinge de restul membrilor
bisericii. Dar nimeni nu se întreabă de ce şi nici care este originea „hainei
de biserică”. Dimpotrivă, cineva care îndrăzneşte să vină în blugi în „locaşul
lui Dumnezeu” este luat imediat în colimator. Dar...ce este totuşi mai „anormal”:
regula sau excepţia?
Îmi
aduc aminte cu oroare de privirile şi comentariile „fraţilor” de acum vreo patru ani în urmă, când, convins
fiind că tot ceea ce se întâmpla prin biserică era sfânt numai în imaginaţia
lor bolnavă, am îndrăznit să vin îmbrăcat în blugi şi cămaşă în „locaşul lui
Dumnezeu”. Mă priveau cu milă şi mă ocoleau, de parcă ar fi văzut un beţiv căzut
într-un şanţ. Sau de parcă aş fi fost călătorul atacat de tâlhari din pilda
samariteanului milos. Eram categorisit în cel mai bun caz ca fiind un „rebel”
frustrat de către cei care veneau îmbrăcaţi la patru ace, fie bărbaţi, fie
femei. „Cineva care nu mai vine la biserică îmbrăcat decent( de parcă blugii ar
fi fost indecenţi?!?) şi-a pierdut respectul pentru Dumnezeu”, spuneau ei pe la
colţuri.
Care este însă adevărul despre această temă prea puţin discutată în
biserică? Doreşte Dumnezeu să-I demonstrăm respectul nostru prin hainele pe
care le îmbrăcăm? Îl face haina pe om? Stă educaţia şi frumuseţea caracterului unei
persoane în costumul pe care îl îmbracă? Obţine cineva puncte în faţa Domnului
atunci când vine îmbrăcat ...elegant? Dacă nu, ce rost are costumul sau rochia
scumpă de biserică ? Pe cine ( ne) păcălim noi?!?
Vă
invit la a o analiză istorică pe acest subiect spinos al hainelor. Şi vă asigur
din start că veţi avea surprize, ca şi mine de altfel, când am citit aceste
lucruri pentru prima oară.
Prima
surpriză de exemplu vine chiar din cuvintele Maestrului, un personaj rebel prin
definiţie, care răsturna cu susul în jos toate tarele şi avatarele societăţii
lui iudaice. Într-un discurs public( Luca 20,45-46) Isus mustra obiceiul
fariseilor de a se „plimba în haine lungi”. Dar de ce aveau ei un astfel de
obicei de a se îmbrăca diferit de iudeul de rând? Chiar din pasajul citat
reiese evident că adevăratul motiv cunoscut foarte bine de Isus era acela că fariseii doreau să
fie văzuţi bine de oameni, de a provoca un sentiment de admiraţie în ochii lor şi
pentru ca să primească plecăciunile enoriaşilor. Un circ grosolan, am spune noi
astăzi, făcut în numele lui Dumnezeu...Dar dacă acelaşi circ se repetă în
fiecare biserică creştină în secolul XXI? Ei bine, iată un gând pe care nimeni
nu doreşte să-l ia serios în seamă...
Haideţi să privim aşadar pe firul istoriei când şi cum a apărut
îmbrăcămintea specială de biserică şi cum a reuşit să se fixeze ca un element
important în Status-quo-ul religios. În timpul apostolilor nu exista nici-un
fel de obicei de acest gen, deoarece până şi conceptul de biserică era complet
diferit de cel modern. Oamenii se îmbrăcau cu ce aveau, iar de multe ori erau
atât de săraci încât purtau numai o tunică sau o cămaşă dintr-o singură bucată, de
la gât până la picioare. Nici gând despre o îmbrăcăminte specială pentru „întâlnirea
cu Dumnezeu”.
Din
Evul mediu până în secolul al XVIII-lea, îmbrăcămintea a reprezentat un
indicator clar al apartenenţei sociale: bogat sau sărac, cler sau mirean. Acest
lucru a început să se schimbe odată cu inventarea războaielor de ţesut şi a
dezvoltării societăţii urbane. Se năştea clasa de mijloc, care se străduia acum
să-i imite pe cei din clasa aristocratică. În 1764 James Hargreaves a inventat
filatura, obţinând ţesături mai fine şi mai colorate, accesibile ca preţ
maselor largi populare( Elisabeth Ewing, Every day dress 1650-1900).
Culmea e că unele grupuri creştine s-au împotrivit iniţial acestei
tendinţe. John Wesley, de pildă, a scris împotriva purtării de haine scumpe sau
„fireşti”. Învăţătura lui referitoare la acest lucru era numită „evanghelia
simplităţii”. Mesajul său principal era acela că creştinii trebuie să se îmbrace
simplu, curat şi modest( Rupert Davis, A History of the Methodist Church in
Great Britain, 193). Apoi primii metodişti şi primii baptişti s-au împotrivit
hainelor scumpe, spunând că acestea divizau biserica în săraci şi bogaţi.
În
ciuda acestor proteste, cu timpul majoritatea creştinilor au început să poarte
haine scumpe de câte ori puteau. Ne aflăm deja în plină cultură victoriană, la
începutul sec al XIX-lea, când societatea începe să fie întipărită tot mai
repede de gust şi eleganţă. În 1843 Horace Bushnell a publicat un eseu
creştin intitulat „Gust şi modă”. În cadrul lui, el spunea că eleganţa şi
rafinamentul sunt atribute divine şi că prin urmare, creştinii ar trebui să le
imite. Aşa s-a născut ideea că a te îmbrăca pentru biserică în mod diferit şi
elegant este de fapt o onoare adusă lui Dumnezeu!( Schmidt, A Church Going
People is a Dress-Loving People,36).
În 1846, un prezbiterian pe nume William Henry Foote, scria: „ Oamenii care merg la biserică sunt oameni cărora le place
să se îmbrace elegant”. Aşa s-a ajuns la concepţia modernă de azi unde a veni
îmbrăcat în cele mai bune haine în biserică este un „semn de respect pentru
Dumnezeu”.
Dar
să urmărim pe scurt şi istoria
veşmintelor clerului. Contrar opiniei largi răspândite, ţinuta clerului nu îşi
are originea în îmbrăcămintea preoţească vechi testamentară, ci în portul
secular al lumii greco-romane( vezi Catholic Encyclopedia, s.v. „Vestments, sub titlul Origin”). Clement
din Alexandria susţinea că persoanele din cler ar trebui să poarte haine mai
bune decât laicii, care să fie simple şi albe. Timp de secole albul a fost
culoarea clerului, deoarece atât Clement cât şi Tertulian considerau că
pânzeturile vopsite nu sunt pe placul Domnului( Mayo, A History of
Ecclesiastical Dress,15).
O
dată cu venirea la tron a lui Constantin cel mare, deosebirile dintre episcopi,
preoţi şi diaconi au început să se evidenţieze tot mai clar. În 330, când
Constantinopolul a devenit reşedinţa imperială a Bizanţului, preoţii şi
diaconii au adoptat ţinuta oficială romană, una similară cu cea a demnitarilor
de stat. Ieronim spunea în secolul patru că slujitorii bisericii nu ar trebui
niciodată să se îmbrace în haine de stradă şi că „Dumnezeu este onorat dacă
episcopii poartă o tunică albă mai frumoasă decât de obicei”.
Începând
cu secolul V, episcopii au adoptat culoarea purpurie pentru veşmintele lor. În
secolele VI şi VII, hainele preoţeşti au început să fie tot mai minuţios
lucrate, cu semnificaţii simbolice şi mistice. A apărut apoi obiceiul de purta
un rând de veşminte clericale peste hainele de stradă, întocmai ca şi fariseii
din vechime.
Reforma
a adus unele schimbări de suprafaţă. S-a renunţat la hainele migălos ţesute,
scumpe şi purpurii şi s-a introdus roba neagră a intelectualilor, purtată de pastorii protestanţi. Zwingli a fost cel
care a introdus această robă, după care l-a urmat şi Luther. Dar reformatorii
nu au renunţat definitiv la hainele clericale. De exemplu, oridecâteori
împărtăşeau Cina se îmbrăcau specific, dând o notă mai mistică evenimentului.
Ţinuta pastorului reformat( roba neagră) simboliza autoritatea
spirituală a acestuia pe tot parcursul secolelor XVII şi XVIII. Negru devenise
culoarea adoptată prin excelenţă de specialişti( medici sau avocaţi), aşa că a
devenit de la sine înţeles că „specialiştii” în interpretarea Cuvântului
trebuiau să poarte acum negru în loc de alb. De la roba aceasta neagră până la
costumul negru introdus la începutul secolului XX nu a mai fost evident decât
un pas.
Astăzi costumul negru de biserică a devenit simbolul „respectului” faţă
de Dumnezeu şi faţă de locaşul de închinare. În realitate, istoria sa spusă pe
scurt este cea relatată mai sus: nu este altceva decât modă şi tradiţie
omenească, care nu are de-a face absolut nimic cu vreo directivă divină. „Eleganţa”
mult trâmbiţată atunci când vine vorba de a merge la biserică nu este altceva
decât un obicei greco-romano-catolic, preluat şi îmbunătăţit de protestanţi. Isus
nu a dat nici cel mai mic indiciu că Tatăl său şi-ar găsi plăcerea în detalii omeneşti
precum îmbrăcămintea. Este absurd să crezi că îmbrăcându-te într-un fel anume poţi
cumva să atragi favoarea divină. Şi este ilogic ca respectul faţă de Dumnezeu să
aibă ceva de-a face cu moda, fie ea şi bisericească.
Mult mai
logic este după părerea mea să consideri pe semenul tău „nedus la biserică” doar
pentru că acesta nu adoptă stilul tău de gândire şi/sau îmbrăcăminte. Eleganţa dă
naştere la şi mai multă eleganţă, pretenţiile la şi mai mari pretenţii. Iar
cine nu se supune regulilor de Haute-couture de pe Titanicul numit religie
riscă să fie considerat un Jack şmecher şi needucat. Sau un beţiv fără Dumnezeu,
adormit prin vreun şanţ murdar...
Nu
dragii mei. Nu haina îl face pe creştin.
Ci ce are în cap şi scoate pe gură. Asta e infinit mai important decât ce se
vede la suprafaţă...
Ideea majoritatii (adventiste) e urmatoarea: Mai intai un fel de superstitie legata de cladirea "bisericii", preluata oarecum din ortodoxia sau catolicismul din care provin majoritatea adventistilor (si nu numai). In subconstientul membrilor (laici) ortodoxia a intiparit bine ideea de "locas sfant", perpetuind cumva ideea templului din VT. In al 2-lea rand, crestinul ia in calcul spusa lui Isus ca va fi acolo unde 2-3 sunt adunati in numele Lui. Prin urmare Isus este prezent la adunare. Si acum apare marele argument pe care eu insumi l-am auzit de n-spe ori: Cand te duci la intalnirea cu un om important, te duci imbracat oricum? Nu! Si atunci cum altfel sa te duci la intalnirea cu Dumnezeu? Aparent pare logica aceasta argumentare. Insa problema vine atunci cand iei in calcul si alte versete ca de exemplu cele care vorbesc despre omniprezenta lui Dumnezeu, despre "rugati-va neincetat", despre vietuirea exemplara 24 din 24 de ore, etc. Consecventi fiind acestui rationament, ar trebui sa dormim imbracati la costum, deoarece Dumnezeu e prezent si in dormitorul nostru la fel cum e prezent si in biserica. In concluzie, ne imbracam frumos la adunare ca sa facem impresie buna oamenilor si punct. A pune pe seama lui Dumnezeu asemenea "izmeneli" nu inseamna altceva decat a-l reduce pe Dumnezeu la statura si statutul unui zeu antropomorf capricios, caruia trebuie sa ii faci impresie buna cand esti in "casa lui". In rest, "sefu-i sef si-n c**u gol"...
RăspundețiȘtergereAproape totul, dacă stau să mă gândesc bine, se reduce la antropomorfizarea lui Dumnezeu în minţile noastre. Toate prejudecăţile noastre, despre sabat, sanctuar, biblie...etc, etc sunt datorate faptului că noi credem că Dumnezeu simte, vede şi gândeşte la fel ca noi. Doar nu zice biblia că suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Lui? Atunci "logic" că şi El e după asemănarea noastră...
RăspundețiȘtergereCu hainele, de ex, ai argumentat bine: cu cât sunt mai frumoase şi mai elegante, cu atât trebuie să-i placă lui Dumnezeu mai mult, potrivit zicalei populare: "ce-i frumos, şi lui Dumnezeu îi place". De parcă Dumnezeu ar fi un om de afaceri cu care să te târguieşti: "vezi ce frumos am venit îmbrăcat azi la biserică? Vezi că eu nu port bijuterii? Vezi că eu fac şi dreg?...Îţi fac atâtea lucruri pe plac, acuma trebuie să faci şi tu ceva pentru mine".
Dar creştinii sunt nişte oi care nu gândesc. Sau cel puţin gândesc cu capul altora: "zice pastorul aşa? zice Ellen White aşa? zice biblia aşa?" Instinctul de turmă e la mare putere...
Apropo "instinct de turma". Wer mit der Herde geht,kann nur den Ärschen folgen!:))
ȘtergereMartin .... nu imi place look ul blogului...e mai greoi in cautare....era mai interesanta vechiul look
RăspundețiȘtergereSi pana la urma cum ramanem??? Mie-mi place sa ma-mbrac curat, comod, dar nu orice zdreata. . .
RăspundețiȘtergereTot cam asa cum m-as imbraca si pentru o audienta.
(Joschka Fischer, ex-ministrul de interne german, ura costumul si cravata ... si-a cam tinut-o pana la capat tot asa)
Johann, ramane cum am stabilit: suntem oameni liberi, si ne imbracam cum ne spune bunul simt. Ca daca nu e bun simt, nimic nu e...
RăspundețiȘtergereNu pot veni intr-o biserica imbracat in Mos Craciun sau in haine de clovn si nici nu pot merge la un o petrecere in familie in costum. Avem un creier si trebuie sa gandim cu el in primul rand , si nu cu creierele altora.