Scrisoare deschisă către biserica adventistă spaniolă din Castellon, Spania

                                  

                     Stimați ex-colegi de credință,

        După cum lesne puteți observa chiar din introducerea scrisorii mele, limbajul religios de lemn mi-a devenit deja repugnabil. Asta nu înseamnă că persoanele dumneavoastră sau că multe dintre  învățăturile de bază creștine împărtășesc pentru mine aceeași soartă ingrată ca limbajul consacrat de lemn pe care dvs încă îl mai folosiți. Dimpotrivă, doresc prin această ultimă scrisoare să-mi exprim personal și public recunoștința pentru acele lucruri interesante pe care le-am  învățat prin biserică și pentru acele amintiri din biserica adventistă spaniolă din Castellon cărora le pot spune plăcute.

      M-am născut într-o familie aparținând bisericii adventiste mișcarea de reformă și am fost educat 24 ani să cred că numai biserica mea era cea adevărată și doar doctrinele ei erau infailibile. Am crezut cu tot sufletul meu acest lucru, și am împărtășit punctul de vedere reformist potrivit căruia biserica mamă adventistă devenise Babilon. Viața avea însă să-mi schimbe radical convingerile atunci când m-am îndrăgostit de o fată adventistă. Ceea ce mi-a dat curajul final de a face pasul trecerii în biserica adventistă prin căsătorie - într-o vreme în care acest lucru era considerat de optica reformistă drept păcatul împotriva Duhului Sfânt -, a fost gândul că dacă exista într-adevăr un Dumnezeu al dragostei, atunci putea să înțeleagă motivul pentru care cedam dorinței viitoarei mele soții și viitorilor mei socri. 

       Nu m-am înșelat. După căsătorie, am avut plăcuta surpriză să constat nu numai că propria conștiință nu mă condamna cu nimic pentru pasul făcut, dar și că printre adventiștii „ decăzuți ” se găseau destui creștini veritabili și oameni de caracter. Începând din anul 1999, mi-am pus toate resursele la dispoziția noii mele biserici. Am predicat de la amvon în câteva ocazii, am fost instructor al școlii de sabat, m-am implicat în colportaj, evanghelizări și lucrarea pentru penitenciare. Și în Spania am încercat să particip intens și activ la serviciile bisericii, oridecâteori acestea mi-au fost cerute. Nu regret nici-una din clipele petrecute în mijlocul dvs, chiar în ultimii mei ani din Spania. A regreta trecutul înseamnă a-ți renega propria istorie, propria identitate. 

      Din păcate însă nu pot spune același lucru despre prezent, atunci când vine vorba despre interacțiunea dintre mine și biserica adventistă. Regret desfășurarea evenimentelor din prezent în acest sens și regret profund că biserica a văzut și vede încă în mine un dușman al intereselor sale. Dar nu pot să schimb din păcate prejudecăți false, adânc înrădăcinate în inimile oamenilor. Nu pot să schimb o optică generală vis-a-vis de persoana mea, atunci când lucrarea continuă a bisericii este aceea de a infunda oamenilor neîncredere și teamă față de ideile pe care eu le susțin. 

       Este adevărat că nu mai are sens să mă număr printre rândurile domniilor voastre. Este adevărat că am renunțat la puncte fundamentale din doctrina bisericii adventiste, precum dogma păgână a trinității sau concepția naivă că adventismul în starea lui actuală mai reprezintă  vreo provocare pentru lume, sau și mai mult, că ar reprezenta poporul lui Dumnezeu pe pământ. Nu mai sunt copil și nu mai cred în povești cu feți frumoși călare pe cai albi, în care Dumnezeu sau istoria universului ar depinde de ceea ce fac sau ceea ce cred o mână de oameni auto-proclamați „ ai săi ”. Consider absurd ca să mai cred în adventisme, baptisme și reformisme omenești din moment ce Isus nu a fost nimic din toate acestea. De fapt, eu rămân în realitate un adventist, așteptător al revenirii lui Hristos, dar un adventist original, așa cum a fost adventismul la începuturile sale - fără dogme, crezuri și chiar fără nume -, și nu cum l-au transformat  interesele politice de moment ale celor care s-au perindat pe la conducerea lui. 

       Continui să cred în schimb în Dumnezeu și continui să mă simt fermecat de persoana, vorbele și faptele lui Isus Hristos. Consider că a sosit pentru mine ceasul maturității și prefer să-i calc pe urme , chiar dacă această cale presupune izolare totală de orice biserică, atragerea oprobiului foștilor mei „ frați ” sau arătatul cu degetul. Același curaj și hotărâre care m-a determinat acum 13 ani să fac un pas „ mortal ” din biserica reformistă în biserica adventistă, ca mai apoi să constat de fapt că fusese unul foarte benefic, mă determină și azi să fac pasul decisiv afară din biserica adventistă, devenind total indiferent față de părerile, dogmele și bârfele așa-zișilor mei ” frați ” de odinioară și dependent doar de mila și călăuzirea lui Dumnezeu pe viitor. Nu mi-e frică de independența de oameni. Cazul meu este o palmă serioasă pe obrazul acelora care afirmă sus și tare că fiind izolat de o biserică anume îți poți pierde ireversibil credința.

      Pot să declar cu cea mai mare bucurie că sunt un om liber. Liber de dogme, liber de tradiții, liber de prejudecăți, liber de frică. Nu mă mai interesează păreri omenești, mă interesează doar voia Lui și opinia Lui. Nu mă mai atrag privilegii de genul aceluia de a aparține vreunui grup religios anume, ci mă motivează curiozitatea imensă de a-L cunoaște pe El, așa cum niciodată nu L-am cunoscut.  Îmi sunt indiferente deja controversele teologice aprinse, îmi repugnă ipocrizia creștinilor cu numele și sunt mândru că sunt diferit și că gândesc de unul singur contra tuturor. Nu mai alerg ca altădată după mântuirea mea, temându-mă că o voi pierde, ci încerc să salvez pe alții, așa cum pot mai bine, de ei înșiși cu ideile lor preconcepute. Sunt fericit mai mult ca niciodată și doresc și altora să experimenteze cel mai frumos lucru din viața asta: libertatea! 

      În ceea ce privește biserica adventistă, sunt conștient și mai sigur ca oricând că și-a pierdut definitiv identitatea, mesajul și rațiunea de a mai exista. A rămas doar un viteaz adormit, o epavă putrezită pe fundul oceanului, deși a fost cândva o ambarcațiune de lux. Adventismul a devenit doar o religie în plus, suspendată în timp și pierdută în spațiu. Agățându-se cu dinții de istoria și literatura ei din secolul 19, nu mai are nimic interesant de oferit omului din secolul 21, modern și sceptic în gândire. Îmbrățișând orbește toate ideile Ellenei White, indiferent că unele dintre ele sunt sau nu perimate pentru societatea modernă,   biserica adventistă a ales să stingă tocmai duhul proorociei, Duh care nu este proprietatea lui Ellen White, ci proprietatea lui Dumnezeu. Alegând să adore biblia, și mulțumindu-se  doar cu adevărurile vechi descoperite în ea, biserica a refuzat să I se închine Dumnezeului din spatele bibliei. Nu a reușit să priceapă, chiar cu teologii ei cei mai mari, că textul bibliei ucide, în timp ce spiritul ei dă viață. A repetat mereu și mereu greșelile iudeilor din vechime, cu aceeași orbire „sfântă” a protestantismului și creștinismului fosilizat de azi, idolatrizând textul și ignorând total Adevărurile eterne din spatele acestuia. A comis într-una aceleași crime ca și  „ bunii ” ei înaintași evrei, sacrificând Individul în favoarea poporului. 

        Singura diferență dintre crimele ei de astăzi și crimele inchiziției din vechime este dată de faptul că astăzi este anihilat spiritul și gândirea liberă, în timp ce în evul mediu era torturat și ars pe rug trupul. Biserica adventistă , ca orice altă biserică creștină de altfel, a devenit întruchiparea celei mai mari ipocrizii posibile, prin faptul că pretinde cu voce tare libertate de conștiință din partea statului, în timp ce o neagă cu înverșunare propriilor săi membri. Și astfel s-a ajuns la ridicula situație în care statul secular să devină chiar mai creștin decât biserica creștină. A spus-o A.T. Jones, cu o sută de ani înaintea mea, iar dacă eminența sa nu a fost ascultată și înțeleasă atunci, sunt perfect conștient că eu am și mai infime șanse astăzi. 

         Adventismul așa cum arată el în prezent a ajuns o caricatură tristă, iar creștinismul instituționalizat a ajuns o batjocură la adresa Înțelepciunii infinite. Pentru că creștinismul nu era destinat să ajungă o religie, iar adventismul nu fusese programat de pionierii săi să ajungă o biserică.  Trebuiau să fie doar un stil de viață, și nimic mai mult. Ridicând biserici în numele lui Hristos, și apoi încuindu-le cu lacătele dogmelor, creștinismul, și odată cu el adventismul, este cu totul inconștient că a devenit cel mai abominabil păgânism, unde Hristos nu mai are ce căuta. Și nu este mai cumplită amăgire decât aceea să te crezi poporul ales al lui Dumnezeu, în timp ce zi de zi Îi întorci consistent spatele Acestuia. Istoria evreilor ne stă până azi ca cea mai rușinoasă dovadă în acest sens. Dar nu am învățat nimic, nici din istorie, și nici din biblie. 

       Nu mai vreau să vorbesc aici despre chinurile personale și perplexitatea pe care mi le-a provocat comitetul bisericii dvs, menținând cu bună știință în rândurile bisericii indivizi certați nu numai cu creștinismul, ci și cu omenia. Indivizi care comit evaziune fiscală prin munca la negru, care își abuzează salarial angajații și care îmi interzic de patru ani de zile cel mai minim contact cu scumpa mea fetiță … dar care, în schimb, cred în trinitate și dau zecime în mod considerabil. Până și un infractor de drept comun ar rămâne crucit și scârbit în fața unui așa contrast imens între fapte și vorbe. Căci…care este crima mai mare înaintea lui Dumnezeu? Aceea de a gândi liber, independent de biserică, despre felurite atribute ale divinității…sau aceea de a bloca cu înverșunare accesul unui tată la copilul său de atâta timp? Și totuși, eu voi fi cel exclus, iar indivizii respectivi vor flutura în continuare statutul lor de membri apreciați în „ poporul ales ”.

       Nu pot să spun decât că îmi face o plăcere nespusă să mă despart astăzi definitiv de dvs,  în acte oficiale, după ce în spirit suntem despărțiți deja de peste șase ani de zile. M-aș bucura foarte mult să știu că această scrisoare va fi citită în fața foștilor mei „ frați ”, dar mă îndoiesc în același timp la fel de mult că veți avea măcar bunul simț să-mi îndepliniți această ultimă dorință. Iar dacă totuși m-am înșelat și o veți citi, vă mulțumesc anticipat.

       Nu uitați atunci când veți ridica mâinile împotriva mea, că niciodată nu a reușit vreun comitet sau consiliu bisericesc să smulgă sufletul cuiva din împărăția cerurilor. Cum de asemenea niciodată în istoria biblică adevărul nu a fost de partea majorității. Nici măcar o singură dată. Măcar asta ar trebui să fie suficient ca să vă dea serios de gândit.

  Al vostru fost „ frate ”,

   George Dumitru