Când adevărul devine impertinență …

  

         … Minciuna devine o lege a firii. Imens trebuie să fi fost șocul evreilor atunci când Isus i-a acuzat că trăiesc în minciună și că sunt copiii tatălui minciunii. Imens trebuie să fi fost șocul poporului adunat pe muntele Carmel, atunci când Ilie le-a spus că religia lor este o slujbă adusă lui Baal. Și tot la fel de imens este chiar în aceste zile șocul de pe culoarele Vaticanului, produs de un majordom anonim care a deconspirat în presă murdăria și ipocrizia strigătoare la cer a bisericii. Ceea ce au în comun toate cazurile acestea, și multe altele asemănătoare, este faptul că de fiecare dată anonimi „ iluștri ” și-au ridicat glasul împotriva bisericii , împotriva puterii. Și fără deosebire, de fiecare dată au fost considerați de către aceasta niște … impertinenți. 

     Ceea ce se întâmplă acum la Vatican este un cutremur de proporții. Majordomul Paolo Gabriele, cel care avea acces direct la papă, cel care îl ajuta să se îmbrace , care îi făcea patul sau alte servicii de acest gen,  s-a hotărât să rupă tăcerea și să demaște abuzurile, intrigile și lupta pentru putere din cetatea „ prea sfântă ” a Vaticanului. Cu alte cuvinte, s-a decis  în mod „ impertinent ” să muște mâna care îl hrănea. Cartea  „Sfinția sa ” a ziaristului Gianluigi Nuzzi demască corespondența privată a papei cu alți cardinali de seamă sau cu guvernul italian, corespondență în care iese la iveală „ ingineriile ” financiare ale bisericii, acoperirea abuzurilor de pedofilie pe larg discutate în ultimii ani, precum și intrigile și încercările unor cardinali de a pune mâna pe putere, nemulțumiți de prestația lui Benedict al XVI -lea. 

    Cu siguranță , orice om care nu face parte din rândurile bisericii catolice poate privi în mod echilibrat întâmplarea, fără să-l acuze pe Gabriele de înaltă trădare, așa cum o face papa sau acoliții săi în robe roșii. Dimpotrivă, aceștia vor aprecia curajul majordomului de a face lumină și a spune adevărul despre biserică. Însă pentru cine are la suflet biserica catolică și crede în infaibilitatea acesteia în pofida tuturor evidențelor, Paolo Gabriele , ca și Julian Assange de la Wikileaks, este un individ impertinent, lipsit de scrupule. Biserica, spun aceștia, trebuie ajutată și sprijinită, deoarece ea este biserica lui Dumnezeu în ciuda tuturor acestor scandaluri. Dar unde am mai auzit eu placa asta stricată, repetată până la saturație?!? 

      Da, ați ghicit: în biserica adventistă și adventist-reformistă. Asta nu înseamnă că ea nu se repetă de asemenea în orice cult, biserică sau religie de pe Terra.  Toate bisericile și toate religiile afirmă despre ele aceleași lucru : că ele sunt mireasa, ele sunt trupul lui Hristos, ele sunt cetatea Noului Ierusalim. În realitate, bisericile sunt formate din oameni păcătoși ca toți oamenii. Spitale, după cum le place lor să se caracterizeze uneori. Ei bine, în spitale nu se întâmplă numai lucruri adorabile. Ba dimpotrivă, au loc uneori cele mai cumplite atrocități : medicii fac de multe ori malpraxis, amputând aiurea membre și destine, alteori lipsește cu desăvârșire aparatura care ar putea salva vieți, ba uneori chiar mor oameni, fie din cauza unor diagnostice greșite, fie în timpul operațiilor. Dar cel mai cumplit lucru din spitale este atunci când pacienții sunt tratați ca vite de abator, în funcție de posibilitățile lor financiare. Dacă ai bani, doctorul te bagă în seamă și ești tratat ca un rege. Dacă nu ai, nu se uită la tine nici măcar o asistentă, ca să-ți schimbe plosca la timp. Poți să zaci ud leoarcă sau să ai dureri cumplite. Poți să fii bătrân sau copil cu mâna ruptă . Nimeni nu o să se uite la tine atât timp cât nu dai bani. Și nu bani orișicum, ci bani frumoși … atât cât pretinde doctorul. 

        Dacă vi se pare strigătoare la cer o astfel de mentalitate, trebuie să acceptați faptul că exact la fel se întâmplă și cu bisericile. Dacă metafora stă în picioare, haideți să o ducem până la sfârșit. Atât timp cât taci din gură și nu comentezi păcatele bisericii, și dacă mai cotizezi bine și la popii care joacă rolul de „ medici ai sufletului ”, ai toate șansele să fii băgat în seamă. Poți să ajungi chiar în comitete și conferințe, cu puțin tupeu. Nu contează pregătirea ta profesională. Nu contează sinceritatea și onestitatea caracterului tău. Nu contează experiențele tale cu Dumnezeu. Tot ceea ce contează este să cotizezi bisericii, sau să-i dai șpagă lui Dumnezeu, cum preferați … tot aia e. Dar dacă te ridici să „ muști ” mâna care te … instruiește, vai și-amar de tine. Devii un paria, iar „ doctorii ” lui Dumnezeu te scot afară în șuturi din spital. 

   Așa s-a întâmplat cu Kellog, A.T. Jones, Elliot Waggoner, ba chiar Ellen White, atunci când a fost deportată în Australia fără voia ei, când a luat-o gura pe dinainte. Așa s-a întâmplat cu Wieland, Short sau Breansmead. Așa s-a întâmplat cu prietenii mei de pretutindeni, atunci când au criticat biserica sau doctrinele ei „ infailibile ”. Și așa se va întâmpla pe 9 iunie și cu mine. Voi fi exclus din biserică, deoarece poziția mea este contrară intereselor acesteia. Mi-am deschis gura larg pe blogul ăsta , ca și majordomul Gabriele, ca să demasc ipocrizia și crimele ei, și va trebui să „ plătesc ” pentru asta sabatul viitor. 

    Povestea ultimelor zile este pe scurt următoarea. Din motive pur personale, și fiind foarte bun prieten cu pastorul adventist de aici din Germania( care se întâmplă să treacă prin aceeași experiență personală amară prin care am trecut și trec eu), m-am decis să-mi cer scrisoarea de transfer din biserica din Castellon și să devin membru aici, cu toate că nu mai merg demult la biserică. Nu mă întrebați de ce am dorit asta, că nu are rost. Așa am vrut eu, și gata. 

    Așa că am urmat pașii indicați de prea- sfântul manual al bisericii într-un asemenea caz, cerând bisericii de aici să trimită o scrisoare de transfer bisericii spaniole din Castellon. Problemele au apărut când pastorul spaniol m-a întrebat dacă este adevărat că eu am renunțat la o serie de doctrine specifice adventiste, printre care la loc de mare cinste se află trinitatea. Puteam să-l mint, așa cum mi-a sugerat cineva la telefon, și m-aș fi văzut cu sacii în căruță. Dar am ales calea onestității. Când pastorului i-au fost confirmate chiar din gura mea ceea ce „ binevoitorii ” mei  „ frați ” din Castellon îi spuseseră, acesta mi-a spus clar, încă de la început, că nu poate să onoreze dorința mea. Am călcat pe bec prin repetatele mele critici la adresa bisericii și nu pot fi iertat. În alte cuvinte, interesele bisericii sunt mai înalte decât dorințele mele personale. 

    În discuția mea telefonică cu prezbiterul ( cel puțin era prezbiter acum câțiva ani) român al bisericii, l-am rugat să spună comitetului ca povestea mea să fie tratată ca un „ caz umanitar ”. Adică … deși recunosc că nu mai sunt în multe privințe un adventist, să îmi facă pe plac din motivele personale pe care i le-am prezentat. A rămas foarte uimit de cererea mea, făcându-mă conștient ( de parcă nu eram deja) de „ greutatea ” cererilor mele. Mi-a dat de înțeles clar că biserica nu este un ONG, care să trateze „umanitar ” astfel de cazuri. Regulile ei sunt mult mai importante decât dorințele mele personale. Și cu asta-basta. 

    Sâmbăta trecută, 26 mai, a avut loc ședința de comitet care a discutat printre altele și cazul meu. Așa că luni seara următoare, la trei zile distanță, l-am întrebat pe prezbiter ce fel de hotărâre au luat. Culmea … nu a vrut să-mi spună, invocând … regulile bisericii și cuvântul de onoare dat comitetului, dar asigurându-mă că voi primi o scrisoare din partea comitetului! Situația a fost atât de ridicolă, că nu știam dacă să mă enervez sau să râd. Adică cum? Nu îi ceream informații despre altcineva, ci despre mine, despre cazul meu! Cu toate acestea, cică, e interzis ca membrii comitetului să-mi spună ceva online sau la telefon. Preferă să facă acest lucru în scris, prin poștă. Acum judecați și dvs: ce diferență este între o scrisoare sau un email? Dumnezeu să-i înțeleagă. Dar … atunci când vine vorba despre regulile sfinte ale bisericii, până și Dumnezeu trebuie să se dea la o parte. 

   I-am scris apoi un email și pastorului spaniol, cerându-i aceleași informații. Spre deosebire de „ colegul ” său român, el mi le-a dat imediat. Ce să înțeleg de aici? Că pastorul are voie să spună hotărârea comitetului în ceea ce mă privește, iar ceilalți nu? Fără comentarii … Important este că au refuzat cererea mea, invocând incoerența poziției mele, în cazul în care mai vreau să fiu adventist. Ceea ce, să recunosc, este foarte adevărat. Important pentru mine este însă faptul că de dorința mea PERSONALĂ, aceea de a fi transferat în biserica din Germania, într-o comunitate foarte deschisă din toate punctele de vedere, i-a durut în cot pe toți. „ Les ha importado un pepino ”, spune spaniolul, adică … în traducere liberă, nu au dat pe ea nici cât pe o ceapă degerată.  Iar acum urmează ca să se pronunțe  în ședință supremă „ marea adunare națională ”, pe 9 iunie, așa cum am spus. Iar propunerea comitetului va fi aceea de … excludere. 

    Nici-o problemă. Să mă excludă, dacă asta le face plăcere neapărat. Oricum eu m-am exclus singur, făcând blogul ăsta, sau criticând dogmele bisericii de șase ani de zile. Spiritul meu nu mai rezonează demult împreună cu al celor din spitalul adventist, și asta pentru că este liber, fericit, curajos, vindecat. Ce rost mai are vreun spital, atunci când ești vindecat? Excluderea mea din rândurile adventiștilor o voi lua exact ca și ilustrul meu tiz, Martin Luther, care atunci când a primit bula de excomunicare papală, a ars-o ironic în fața tuturor, excomunicându-l la rândul său pe papă. Așa zic și eu: dacă voi mă excludeți pe mine, vă exclud și eu pe voi. Și cu asta-basta. Dar adevărul îl voi spune în continuare, chiar dacă pentru adventiști sau reformiști ceea ce fac este o impertinență. Nu pot face altfel. Doar peștii morți înoată în aceeași direcție cu curentul .