Când omul de știință dorește să explice ceva anume, va încerca o descriere simplă și accesibilă a compoziției sau funcționării obiectului ( fenomenului ) respectiv. Procedeul prin care se face acest lucru constă într-o divizare a întregului în părți sau aspecte mai mici, reducându-l astfel la componente din ce în ce mai simple, care sunt mult mai ușor de investigat. Acest tip de procedeu se numește reducționism metodologic și constituie partea esențială a felului în care se face știință, dovedindu-se de-a lungul anilor un succes. Dar are acest procedeu limitele sale? Care sunt pericolele reducționismului fără frâu? Se poate cunoaște TOTUL cu ajutorul reducționismului sau este nevoie de o revelație a cuiva din afara acestui TOT pentru a cunoaște mai mult și mai bine?
Există posibilitatea ca limbajul matematicii să fie utilizat pentru a descrie fenomene complexe în scurte și foarte elegante ecuații. Să ne gândim de exemplu la fenomenalul succes al lui Kepler, care a observat mișcările planetelor, comprimând acest lucru în ecuații simple, în cadrul cărora planetele se mișcă în orbite eliptice în jurul soarelui. Să ne gândim la munca lui Newton, unde legea gravitației sale nu este altceva decât reducția ( comprimarea) muncii lui Kepler. În același mod sunt ecuațiile lui Maxwell, Einstein, Schrödinger sau Dirac printre cele mai celebre exemple ale trimfului matematicii reducționiste. Iar strădania actuală pentru obținerea unei formule M(ondiale) - teoria despre TOT - este determinată de dorința de a comprima matematic cele patru forțe fundamentale ale naturii ( gravitația, electromagnetismul, forța nucleară tare și slabă) într-o singură, măiastră ecuație.
Iluzionat de extraordinarul randament al compresiei matematice, marele matematician David Hilbert a crezut că programul reducționist al matematicii poate fi continuat mai departe astfel încât, în cele din urmă, toată matematica să fie comprimată într-o colecție de expresii și diagrame printr-o cantitate finită de simboluri și axiome. Dar intuiția lui a fost falsă. În 1931, matematicianul austriac Kurt Gödel a publicat " Über formal unentscheidbare Sätze der Principia Matehmatica und verwandter Systeme ", o lucrare care avea să zguduie din temelii matematica, și ale cărui efecte se resimt și azi printre matematicieni. Prin opera sa măiastră, Gödel nu numai că a declarat irealizabil programul lui Hilbert, ci a demonstrat că aritmetica cunoscută de noi toți este incompletă. Aceasta înseamnă că în orice sistem cu axiome și reguli finite, care este destul de mare pentru aritmetica obișnuită, există mereu alte exprimări ale sistemului care nu pot fi dovedite pe baza acestor axiome finite. „ Gödel a demonstrat ”, spune matematicianul Freeman Dyson, „ că în matematică întregul este mereu mai mare decât suma tuturor părților sale componente. ”
Acest lucru reiese foarte ușor atunci când aruncăm o privire fugară asupra istoriei științei. Aceasta ne învață că trebuie să ținem în frâu admirația noastră față de reducționism, deoarece un întreg poate să fie mai mare ( și în regulă este ), decât ceea ce se obține atunci când adunăm laolaltă tot ceea ce am învățat despre părțile care îl compun. Doar investigația unei singure piese dintr-un ceas nu ne face capbili să spunem cum funcționează ceasul ca întreg! Apa este cu mult mai mult decât cercetarea separată a hidrogenului și oxigenului! Există multe sisteme compuse, dintre care cel mai bun exemplu este celula vie, care nu pot fi înțelese pur și simplu doar prin cunoașterea funcționării părților separate ale acestui sistem. Karl Popper se exprimă astfel : „ Chiar la cele mai încununate de succes încercări reducționiste rămâne mereu un rest neexplicat. ”
Filozoful Michael Polanyi arată în „ The Tacit Dimension ” cât de îndoielnic este ca să aștepți ca reducționismul să funcționeze în orice împrejurare. El ia ca exemplu etapele care sunt necesare la ridicarea unei clădiri oarecare. Prima etapă este obținerea materiei prime din care se fac cărămizile. Apoi se succed unul după altul procesele de construcție al cărămizilor. Dar cărămizile nu se fac singure! Apoi urmează construcția zidurilor. Dar zidurile nu se ridică singure peste noapte! Planul general al clădirii nu se face pe el însuși, precum nu se fac singure nici actele urbanistice adiacente unui astfel de proiect. Totul este plan, totul este ordine. Fiecare etapă are regulile ei proprii, fiind controlată de etapa superioare ( de ex. zidarii sunt controlați de șefii de șantier, care la rândul lor sunt controlați de arhitecți, care la rândul lor sunt controlați de însărcinatul urbanistic al primăriei ). Niciodată nu se întâmplă altfel ! Legile unei sfere mai înalte de răspundere nu pot fi deduse din legile unei sfere mai mici, deși tot ceea ce se întâmplă la un nivel mai mare depinde de treptele inferioare.
Să luăm alt exemplu revelator, care ne este mai la îndemână. Priviți o pagină a unei cărți pe care o citiți. Pagina consistă dintr-o hârtie imprimată cu cerneală. Este evident faptul că fizica și chimia cernelii și a hârtiei nu ne vor spune niciodată ce semnifică literele de pe pagina respectivă. Iar asta nu are de-a face absolut nimic - așa cum susțin de pildă evoluționiștii atunci când vine vorba despre originea vieții - cu faptul că fizica sau chimia nu ar fi suficient de dezvoltate ca să ne răspundă la întrebare. Chiar dacă am mai aștepta un milion de ani ca fizica și chimia să avanseze, ar fi absurd să gândim că ele ne vor putea livra cândva răspunsul. Pentru dezvăluirea mesajului codat pe pagină sub formă de litere sau cifre avem nevoie de o altă sferă, un alt nivel de explicație, care nu are nimic de-a face cu fizica și chimia în acest caz. Avem nevoie de CINEVA care să ne explice ce înseamnă acele litere! Cerneala și hârtia sunt purtători ai mesajului, dar mesajul în sine nu reiese automat din analiza cernelii și a hârtiei. La fel și în ceea ce privește o limbă oarecare. Este imposibil ca să deduci lexicul unei limbi din fonetica ei, sau gramatica din vocabularul ei. Ai nevoie de CINEVA care să te învețe, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, limba respectivă. Ceea ce este însă fundamental în cadrul tuturor acestor exemple este faptul că nici clădirea, nici scrierea paginii, și nici o limbă nu iau naștere fără aportul unei inteligențe și a unei risipe de energie.
ADN-ul oricărei ființe vii este purtătorul informației genetice despre ființa respectivă, informație codată într-un rând lung de „ litere ” în limba chimiei. Această suită de litere conține indicații ( informație ) care este folosită de celulă la formarea proteinelor. Ordinea în care sunt dipuse „ literele ” nu este produsă însă de chimia lor. Dawkins încearcă să nege acest lucru, atribuind capacitatea de prelucrare de text a computerelor lor înșile, ca o capacitate „ emergentă ”. Întra-devăr, așa și este. Dar numai datorită insertării unei mari cantități de informație de către ingineri programatori, așa cum se întâmplă cu software-ul Windows Word.
Cu toate acestea, în ciuda faptului evident că scrisul pe hârtie, software-ul de calculator sau ADN-ul au în comun purtarea unui mesaj mai mult sau mai puțin codat, acei savanți care se bazează numai pe filozofia materialistă, reducționistă, insistă că proprietatea ADN-ului de a purta informație s-a realizat automat, fără ajutorul vreunui proces ghidat anume, fără inteligență și fără plan, din materia anorganică!
Ce este așadar universul? Am putea spune că este o colecție de particule subatomice. Și este perfect spus, dar nu este totul. Imediat ce adăugăm cuvintele „ doar ”, „ nimic altceva ” sau „ pur și simplu ” propoziției de mai sus, îi schimbăm în totalitate semantica ei, și asta pentru simplul motiv că prima afirmație este științifică, iar adăugirile trădează dogmatica reducționist/materialist/ateistă din spatele ei. Rămân afirmațiile adevărate atunci când au acele adăugiri? Cu adevărat nu este universul și viața nimic mai mult decât o simplă înșiruire de particule? Are dreptate Francis Crick atunci când spune că „ dumneavoastră, amintirile și dorințele dvs, bucuriile și suferințele dvs, identitatea dvs și liberul arbitru nu sunt cu adevărat nimic altceva decât comportamentul ciudat al unei enorme colecții de celule nervoase împreună cu moleculele din care sunt compuse ” ? Dar ce putem spune despre dragoste și frică? Sunt doar comportamente neuronale fără importanță? Sau ce facem cu conceptele de frumusețe și adevăr? Este un tablou de Rembrandt doar molecule împrăștiate pe pânză și nimic mai mult? După Francis, da.
Aceste argumente nu sunt decât reeditări ale așa numitei îndoieli darwiniene : „ În ceea ce mă privește, am mereu îndoieli îngrozitoare dacă nu cumva convingerile minții umane, care s-a dezvoltat din mintea animalelor inferioare, mai sunt în vreun fel demne de încredere și dacă mai au cumva vreo valoare. ” Charles Darwin, Letter to William Graham, 3 iulie 1881.
Cea mai distrugătoare critică la adresa reducționismului ontologic este aceea că se distruge pe sine. John Polkinghorne descrie filozofia ca fiind „ în cele din urmă suicidară. Nu numai că ea distruge experiența noastră personală în ceea ce privește frumusețea, datoria morală față de semeni sau animale, sau experiențele religioase personale. Reducționismul metodologic extrem distruge chiar rațiunea.
„ A gândi ” este înlocuit de evenimente electrochimice neuronale și nimic mai mult. Două astfel de evenimente nu pot face față unui discurs rațional. Ele nu sunt nici false, nici adevărate. Sunt doar procese electrochimice în creier, fără scop, neghidate de nimeni. Ele se întâmplă haotic, „ din când în când ”. Afirmațiile reducționiștilor atei nu sunt altceva, dacă ar fi să îi credem, decât simple impulsuri necontrolate (Notă pers: tocmai acest cuvânt, controlul, este miezul discuției de fapt) în sistemul nervos al creierului lor. Lumea discursului rațional se dizolvă așadar într-un poker absurd de sinapse. Sincer spus, așa ceva nu poate să fie adevărat, și nimeni dintre noi nu crede că ar putea fi adevărat. ” John Polkinghorne, One World, SPCK, 1986, 92.
Este inevitabil ca să nu observi cum reducționismul dus până la extrem se contrazice pe sine însuși, din moment ce raționalitatea discursului său este pusă serios sub semnul întrebării prin chiar argumentele aduse. Este absurd să extragem raționalitate din iraționalitate, oricât ne-am stoarce creierele. Dacă împarți conceptul de rațiune în segmente atât de mici și nesemnificative precum sinapsele neuronale, spunând sigur pe sine că acelea sunt TOTUL de fapt, e ca și cum ai încerca să te salvezi singur de la înec sau ca și cum ai construi un perpetuum mobile. Absurd. La urma urmei, este folosirea rațiunii ceea ce i-a determinat pe atei să accepte reducționismul ontologic. Dar tocmai acesta aduce după el consecința că nu există nici-un motiv să te încrezi în rațiunea ta, atunci când aceasta ne spune ceva, ca să nu mai spun că nu există nici-un motiv să crezi în rațiune, când aceasta îți spune că reducționismul este adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu