Doctrina sanctuarului, geniu adventist sau gafă monumentală ? ( III )

          1.2. Autoritatea supremă în chestiuni de doctrină

       Este convingerea mea că Dumnezeu a ridicat și condus apoi mișcarea adventă, în ciuda oricărei slăbiciuni omenești. Prin viziuni supranaturale, inspirația profetică a Ellenei White a confirmat mult din învățătura pionierilor noștri. Această credință trebui să fie în continuare întărită. În orice caz, în anumite aspecte, de la spiritul profeției s-a pretins  mai mult decât a intenționat Dumnezeu. A devenit o autoritate absolută, probabil sub influența fundamentalismului evanghelic. După eșecul lui Daniells de la conferința generală din 1919 ( N Trad: cu siguranță dezbaterile pe marginea importanței și autorității spiritului profetic de la această CG au fost la fel de serioase și vitale pentru biserică ca cele din 1888 de la Minneapolis, despre neprihănirea prin credință ) de a introduce o mai bună percepție a inspirației profetice, spiritualitatea fundamentalistă a devenit dominantă în gândirea adventistă. ( vezi Roy Adams, The Doctrine of the Sanctuary in the Seventh-Day Adventist Church: Three Approaches, AUS, Doctoral Dissertation Series, Andrews University Press, 1981: 269, 282-283; See also Roger Dudley, Valuegenesis, LSU, 1992, pp. 94-95). 

      Înțelegerea teologică a pionierilor noștri ( William Miller, O. R. L. Crozier, James and E G White, Uriah Smith etc ) a fost adoptată de urmașii lor cu doar câteva mici semne de întrebare ( dacă există și acelea). De când Ellen White este nu numai o figură emblematică printre pionierii noștri, ci și singura voce profetică printre adventiști, ne-am obișnuit greșit să arbitrăm cu afirmațiile ei diverse dezbateri teologice. Unii dintre cei mai buni teologi ai noștri apelează la scrierile ei pentru a apăra ceea ce ar putea fi numit suprema autoritate a experienței pionierilor noștri, pentru a defini adevărul biblic. Am citit și răscitit afirmațiile ei, încercând să le înțeleg în armonie cu restul scrierilor ei.  La fel ca și cu biblia, nu este ușor să armonizezi unele afirmații de-ale ei, fără ca să ții cont de contextul literar și istoric,  sau măcar de propria ei teologie realistă a inspirației. Faimoasa ei mărturie din 1 SM cu privire la limitele inspirației profetice trebuie să fie aplicată așadar chiar propriilor ei scrieri. 

       În mod curios, EGW menționează de câteva ori doar autoritatea spiritului și a bisericii, lucru cu care trebuie să fim de acord. Astfel de afirmații nu ar trebui luate ca fiind complete prin ele însele. Ele au un rol istoric - contextual, fără ca să fie interpretate drept principii fundamentale ale credinței advente. Dacă pierdem suprema autoritate a bibliei, pierdem totul. Ori … dacă continuăm să apelăm la autoritatea finală a lui „ Ellen White spune ”, atunci ar trebui să o facem cât se poate de clar în declarațiile oficiale de credință și să nu mai pretindem că rămânem credincioși doar dictonului Sola/ Prima Scriptura. Scriptura trebuie să fie prima noastră autoritate, nu într-o ordine de a citi cronologic, ci într-o ordine autoritativă. Spiritul Profeției nu este un Coran sau o carte a lui Mormon care să ne conducă perfect dincolo de o traducere și transmitere imperfectă a bibliei. ( N Trad: Repet, argumentul acesta atât de insistent al folosirii bibliei ca autoritate supremă este unul circular, deoarece i se poate aduce foarte lesne, și nu neapărat de profesioniști, exact aceleași obiecții serioase pe care le aduce Lăiu în ceea ce privește infaibilitatea scrierilor EGW. După părerea mea, nici măcar biblia nu ar trebui să fie ultima autoritate spirituală pentru un adevărat om al lui Dumnezeu, ci Duhul Sfânt însuși, singurul care realmente cunoaște adevărul și care este El însuși Adevărul. Atât biblia, cât și Spiritul profetic nu sunt altceva decât indicatoare care să ne îndrume pe drumul corect al credinței. Odată ce înaintăm pe acest drum, vom constata că Adevărul este atât de măreț și de vast încât nu poate fi cuprins nicidecum în vreo carte umană, oricât de „ sfântă ” ar fi ea. Cu toate acestea, nu sunt de acord nici cu extrema cealaltă, și anume aceea de a renunța definitiv la biblie și spiritul profetic, având în vedere erorile prezente acolo. Un adevărat cercetător al adevărului merge însă dincolo de biblie și Ellen White, sprijinindu-se pe umerii acestor doi giganți, fără însă să se închine înaintea lor.)

        Din păcate noi facem acest lucru, în pofida declarațiilor frumoase oficiale că folosim biblia drept suprema noastră autoritate, și în ciuda nenumărator avertizări ale EGW de a nu folosi scrierile ei pentru a tranșa dezbateri teologice. Atâta timp cât ne limităm cercetările noastre la Ellen White, nu putem face nici-un progres real teologic. ( N Trad: Perfect adevărat. Cum să ajungi pe vârful muntelui atunci când insiști să rămâi lângă un indicator vechi, fără să mergi mai departe, chiar dacă acel indicator îți arată direcția cea bună?!?)

      În ceea ce privește autoritatea EGW, pretindem implicit prea mult de la spiritul profeției, și astfel ne simțim forțați uneori să evităm  o exegeză biblică sănătoasă , doar pentru că Ellen White spune asta sau ailaltă. În pofida declarațiilor noastre oficiale că doar biblia este autoritatea supremă, în realitate noi verificăm biblia prin spiritului profetic și nu viceversa. Atunci când găsim inadvertențe în biblie, fugim la spiritul profetic pentru explicația ultimativă și adevărată, chiar și în ceea ce privește detalii tehnice, care ar putea fi istorice, lingvistice, exegetice, științifice, etc. Desigur, ca adventiști ar trebui să fim interesați ce spune EGW într-o anume problemă.

      Cu toate acestea,  ar trebui să fim de asemenea conștienți de limitările umane ale inspirației profetice.  EGW a fost un profet adevărat, iar eu obișnuiesc de fapt să o apăr atunci când este atacată de critici rău intenționați. Dar nici nu pot să iau ca sigur orice punctuleț și literă pe care a scris-o. Există câteva intrepretări biblice în scrierile EGW care, în ciuda corectitudinii lor spirituale, sunt totuși inexacte în ceea ce privește scopul lor ultim și morala lor, scopul religios practic, și uneori deviază greșit , în ceea ce privește o abordare profesională, tehnică. În orice caz, mesajele și autoritatea EGW nu este afectată din cauza unor astfel de opinii greșite pe care la rândul ei le-a împrumutat de la alții, autori contemporani de-ai ei. O similară problemă o întâlnim chiar la profeții canonici , ceea ce este o bună consolare pentru orice fan EGW. 

      La acest punct mi-ar place să adaug că Hristos a dat Bisericii nu numai spiritul profeției, ci și alte daruri prin același Spirit. În timp ce ucenicia se numără printre darurile dinaintea spiritului proorociei, celelalte sunt după el. Dar aceste daruri mai „ mici ” nu trebuie să fie neglijate sau înlocuite de ucenicie și proorocie ( 1Co 12:28; 14:1,5). Aș vrea să mă refer aici în mod special la câteva daruri care nu au nimic spectaculos, nici-o evidență a supranaturalului: vorbirea înțeleaptă, plină de cunoștință ( 1 Cor 12, 8-9), care se manifestă prin învățătură, traducere ( 1 Cor 12, 29-30) și alte domenii care au legătură cu învățarea ( lingvistica, filologia, știința, etc). Isus a vorbit despre darul såphar (grammateus), unde este vorba despre un scrib, teolog, interpret al bibliei, învățător al religiei, autor, editor, cărturar ( Mt 13:52; 23:2, 34).  Opinia populară asociază aceste daruri spirituale cu fariseii și saducheii, dar și Dumnezeu și-a binecuvântat  împărăția Sa cu astfel de oameni. Autoritatea profeților rezidă în mesajele și viziunile lor supranaturale, și nu neapărat în bogata lor cunoștință, înțelepciune neobișnuită sau chestiuni de ordin tehnic ( exceptând cazul în care Dumnezeu a binecuvântat pe respectivul profet și cu astfel de lucruri). Autoritatea profesorilor rezidă în pregătirea lor - care implică cercetare critică și chestiuni tehnice-, și în dedicarea lor, având grijă ca abilitățile lor să lucreze în serviciul lui Dumnezeu. 

      În timp ce unii au mai multe daruri, alții au mai puține, iar alții poate chiar numai unul, cel mai mic, dar este specializat în acel dar. Adevărații profeți obișnuiesc să se lase sfătuiți de alții,  înzestrați la rândul lor cu alte daruri spirituale. Moise, cel mai mare dintre profeți, a trebuit la un moment dat să accepte „ cuvintele de înțelepciune ” ale lui Ietro ( Ex 18:14-23; 1Cor 12:8). David a acceptat „ cuvintele de înțelepciune ” ale lui Abigail ( 1 Sam 25: 24-35). Când Ellen White a pregătit ediția din 1911 a cărții  ” Marea Luptă ”, a acceptat anumite sugestii de la profesorul W. W. Prescott. Pentru el nu a fost deloc confortabilă găsirea unor erori în carte, pe atunci fiind  încă un verbalist ( credea în inspirația verbală): 

 „ Dați-mi voie să spun în încheiere că pentru mine a fost aproape un șoc să găsesc atâtea inadvertențe și afirmații eronate în această carte. Iar ceea ce am pus în atenția dvs indică ce multă muncă va fi necesară la revizuirea acestei cărți, astfel încât să corespundă cu faptele istorice. ”    Cf. Arthur White, „ W W Prescott and the 1911 Edition of The Great Controversy ”, 1999, Ellen G White Estate, pp. 4-37. 

      De fapt Prescott a exagerat în unele puncte.  Dar în altele, nici-unul dintre cei implicați în revizuirea din 1911 a cărții nu au fost conștienți de toate problemele apărute în „ Marea Luptă ”. Dacă Ellen White ar trăi azi, probabil că ar face unele schimbări! Între timp, cartea și-a dovedit excelent originea divină, în deacord cu ce spune EGW despre rolul Scripturii: ” Biblia ne-a fost dată pentru scopuri practice ”  (Manuscript 24/1886; 1SM 19). ( N Trad: Aici EGW are perfectă dreptate. Însă insistența cu care credincioșii din orice biserică se agață de chestiuni teologice, doctrinale sau științifice, fără ca în majoritatea lor să aibă habar de teologie sau știință, dovedește nu numai intoleranța și ignoranța crasă din biserici la multe capitole, dar chiar și faptul că esența recomandărilor biblice, aceea ca această carte să fie numai un ghid PRACTIC de viețuire și nimic mai mult, nu a fost înțeleasă mai deloc ...)

      Dintre corecțiile făcute, pe care alții le-ar numi mai degrabă simple „ rafinări ” , voi menționa câteva dintre ele, ca o evidență a faptului că inspirația Ellenei White nu a păzit-o de anumite erori istorice și teologice, chiar dacă ele au fost împrumutate din alte surse. ( N. Trad: Unde EGW primește o bilă albă din partea mea este atunci când reiese evident faptul că era o femeie extrem de interesată de diverse domenii, avidă de cunoaștere în general, și care deși își baza credința ei pe biblie, nu ezita să mai citească și altceva în afară de biblie( și încă mult), să gândească cu capul ei și să tragă propriile ei concluzii, chiar dacă de multe ori eronate. Din păcate, adoratorii ei de astăzi, în mod deosebit reformiștii, nu îi calcă însă pe urme. Pentru ei, și mulți alți adventiști conservatori, adevărul este absolut în biblie și în spiritul profetic. Păcat). 

       Ediția 1888 în original a cărții „ Marea luptă” 

     1.  Pagina 50: „ Papa și-a arogat chiar titlul divinității. El se numește pe sine însuși ca „ Domnul Dumnezeu papă ”.

     2.  Pagina 65: „ Valdenzii au fost primii care au obținut o traducere a sfintelor Scripturi.” 

     3.  Pagina 266: „ Cetatea sfântă ( biserica adevărată) va fi călcată în picioare ”

     4.  Pagina 266: „ Cei 1260 de ani ai supremației papale încep cu stabilirea papalității în anul 538 d.H ”. 

     5.  Pagina 304: „ un citat din Herschel, un convertit evreu, a fost creditat lui „ Herschel astronomul ” 

     6.  Pagia 325: „ A rămas neexplicat un singur punct din viziunea de la Daniel 8-9. ”

     7.  Pagina 340: „ De aceea nu poate să se refere la Biserica Catolică, deoarece acea biserică a fost într-o stare decăzută pentru multe secole. ” ( referitor la Apoc 14,8).

     8.  Pagina 579: „ Aplicarea rănii mortale indică spre abolirea papalității în 1798 ”.

     Ediția 1911 în original a cărții „ Marea Luptă ”

      1. Pagina 50: „ Papei i-au fost atribuite chiar numele divinității. A fost numit „ Domnul Dumnezeu papă ”. 

      2. Pagina 65: „ Valdenzii au fost printre primii care au obținut o traducere a sfintelor Scripturi ”.  

      3. Pagina 266: „ Cetatea sfântă va fi călcată în picioare ”

      4. Pagina 266: „ Cei 1260 de ani ai supremației papale încep cu anul 538 d.H ”. 

      5. Pagina 304:   referința a fost scoasă și adăugată o alta. 

      6. Pagina 325: „ A rămas neexplicat un important punct din viziunea de la Daniel 8. ” 

      7. Pagina 340: „ De aceea nu poate să se refere doar la Biserica Catolică, deoarece acea biserică a fost într-o stare decăzută pentru multe secole ” . 

      8. Pagina 579: „ Aplicarea rănii mortale indică spre căderea papalității în 1798 ”. 

     

         Ceea ce vreau să spun este că folosind scrierile Ellenei White drept ghid teologic legitim, nu este sigur să afirmi că ele sunt inerante și perfecte în orice domeniu, atunci când suntem interesați mai mult decât de corectitudinea mesajului și căutăm adevărul în detaliile lor tehnice și științifice. De aceea, în timp ce pe de-o parte trebuie să fim atenți și onești cu orice sfat sau mesaj de-al EGW, pe de altă parte studiul nostru trebuie să meargă dincolo de informațiile sau înțelegerea ei. Acesta este un aspect foarte important atunci când avem de-a face cu provocări apologetice în lucrarea noastră. 

       În ceea ce privește JuST, noi trebui să primim obiecțiile care ne sunt adresate cu adevărată onestitate intelectuală și cunoștințe profesionale. Este absolut necesară o reexaminare a JuSt, studiind de asemenea posibilitățile pe care ni le oferă noi domenii de cercetare. Profesorii noștri de teologie ar trebui să facă o prioritate din studiul complet al acestei doctrine. Trebuie să ne întoarcem din nou la Sola Scriptura și la recunoașterea bibliei ca autoritate finală în orice caz. Trebuie să realizăm și să popularizăm o teologie mai realistă a inspirației decât a crezut chiar Ellen White, și să punem hermeneutica noastră în acord mai strâns cu realitatea biblică. Ar trebui să o consultăm pe EGW cu reverență, dar într-un mod critic, acordând atenție sfaturilor ei. Dar n-ar trebui ca să îngăduim niciodată ca autoritatea spiritului profetic să înlocuiască un studiu reverențios, responsabil și critic al bibliei. În timp ce teoretic cu toții suntem de acord cu această abordare, mai trebuie să o dovedim și în mod practic. 

( va urma)

      Autor : Florin Lăiu.