Un element esențial în dogmatica științifică este convingerea că există pur și simplu un univers, care poate fi cercetat de noi, și că acest fapt este de la sine înțeles. Din păcate „ de la sine înțeles ”. Deoarece una dintre problemele de bază ale filozofiei este aceasta : de ce există universul, de ce există CEVA în loc de NIMIC?
Există filozofi sau savanți care cred că nu ar trebui să punem nici măcar această întrebare. După părerea lor, este absurd să căutăm un motiv al existenței universului, deoarece el nu există. Ei reprezintă punctul de vedere potrivit căruia orice argumentație logică trebuie să înceapă undeva. De ce așadar să nu înceapă cu existența universului însuși? ”Universul nostru este una din acele chestii care se întâmplă din când în când ”, spunea Bertrand Russel . Cu toate acestea, un astfel de răspuns sună la fel de științific ca atunci când cineva ar răspunde că merele cad la pământ, și nu în sus, deoarece … „ se întâmplă din când în când ”. În afară de asta ar fi foarte ciudat ca să existe un motiv pentru orice lucru, dar nu și pentru existența universului, adică a celui mai primar dintre toate „lucrurile”. Neînsetata dorință omenească după răspuns nu se obosește să întrebe mereu și mereu despre origini.
Alții insistă că universul se explică singur. Așa crede de pildă Peter Atkins, și anume că „ spațio-timpul generează prin proprie organizare praful său „ personal ”. El numește acest praf „ creatorul cosmic ”, în sprijinul ideii care se contrazice pe ea însăși, și anume că dintr-o mlaștină plină cu noroi ( „nisipurile mișcătoare ” ) poți să ieși singur, dacă te-ai afundat până la gât. Keith Ward are dreptate atunci când numește părerea lui Atkins contradictorie cu sine însăși, deoarece „ este imposibil logic ca o cauză să producă un efect, fără ca aceasta să existe deja în sine. ” Ward ajunge astfel la concluzia următoare :
„ Ipoteza existenței unui Dumnezeu și ipoteza unui creator cosmic oarecare ( praful cosmic, gravitația, etc,) nu sunt concurente una cu cealaltă. Este corect să afirmi că persoane sau universuri care încearcă să se creeze/salveze pe ele înșile sunt mereu condamnate la eșec. ” Keith Ward, „ God, Chance and Necessity ”, Oxford, One World Publications, 1996, 1.
Nici universurile, și nici prăjiturile mătușii Matilda nu sunt explicabile prin ele însele și nici nu se fac pe ele însele.
„ Producerea de sine ” a lui Peter Atkins rezultă pur și simplu din dogmatica sa materialistă, dar nu este în nici-un caz știință. Dimpotrivă, Stephen Hawking este de acord cu logica din spatele „ prăjiturii mătușii Matilda ”, recunoscând în ultima sa carte că știința nu poate răspunde la întrebarea „ de ce există un univers ”:
„ Procedeul actual științific de a aduce în scenă un model matematic capabil să explice totul nu poate însă să răspundă la întrebarea DE CE ar trebui să existe un univers, care este descris apoi de un astfel de model. De ce „ își dă interesul ” universul să existe?!? Este teoria totului ( teoria M ) așa de imperioasă, încât ea însăși își cere existența? Sau are universul vreun creator? Iar dacă da, poate el influența într-un fel universul? ” The Grand Design , 174.
Prima alternativă a lui Hawking spune că universul nu s-a produs pe sine, ci a fost produs de o teorie matematică. Paul Davies se exprimă la fel, oricât ar părea de absurd:
„ Nu există nici-un motiv ca să apelăm la existența vreunui creator supranatural în ceea ce privește originea universului sau a vieții. Nu mi-au plăcut niciodată astfel de vorbării de doi bani despre Dumnezeu. Pentru mine este mult mai plin de inspirație să cred într-un sistem de legi matematice, care este suficient de inteligent ca să creeze toate lucrurile. ” Paul Davies, „ Scientists who glimpsed God ”, Financial Times, 29 April 1995, pag 20.
Este incredibil că un savant cu renumele lui Davies ia decizii filozofice despre originea universului pe baza a ceea ce îi … „ place ”. La fel de bine ar putea spune cineva : „ Îmi plac zânele foarte mult, de aceea eu cred că în grădina mea locuiesc zâne care au grijă de flori. ” El atribuie inteligență unui set de legi matematice și crede apoi în această inteligență, doar pe baza faptului că o găsește „ inspiratoare”.
Ce oare este aceasta decât exact metoda de gândire Wishfullthinking ( gândire pe care o dorești ), pe care ateii îi acuză tocmai pe creștini că se folosec de ea?!? Lăsând la o parte motivația îndoielnică din spatele unei astfel de argumentări, rămâne totuși deschisă întrebarea „ ce înțeleg ateii printr-o teorie sau lege care poate să creeze universul ”? Savanților le este la îndemână să expună teorii în care sunt cuprinse legi matematice care descriu fenomene naturale cu o uimitoare precizie. Firește însă că aceste legi nu sunt niciodată în situația de a produce ceva în mod concret. De exemplu, legile lui Newton pot să descrie mișcarea unei bile pe masa de biliard, dar nu vor pune niciodată bila în mișcare. Pentru aceasta este nevoie de tacul de biliard, care este la rândul lui mânuit de un jucător. Cu ajutorul legilor, ne este la îndemână să calculăm precis traiectoria mingii, chiar în mai multe variante posibile, dar legile nu vor mișca în vecii vecilor bila inertă de pe masă, ca să nu mai spun că nu vor produce niciodată o minge de biliard din senin.
Mult batjocoritul William Paley a discutat asta cu mult timp în urmă. În exemplul său, o persoană care se plimbă printr-o mlaștină dă cu piciorul peste un ceas. „ Această persoană n-ar fi mai puțin uimită dacă i s-ar comunica faptul că ceasul pe care îl ține în mână este rezultatul legilor elementelor metalice. Este o răstâlmăcire, o deviere a semanticii, atunci când unei oarecare legi i se atribuie însușirile unei cauze, care a generat un obiect anume. O lege presupune în mod logic un Legiuitor, deoarece ea prevede doar metoda ( forma, procedeul) după care va acționa. Legea presupune o capacitate de acțiune, nefiind în sine decât indicația prin care această capacitate va fi întrebuințată. Fără o entitate care acționează, și fără capacitatea de acțiune a acestei entități, ambele independente de lege, o lege nu este nimic și nu poate să facă nimic. ” William Paley, Natural Theology or Evidences of the Existence and Attributes of the Deity , 1802, 7.
În lumea în care cei mai mulți dintre noi trăim, legea aritmetică 1 + 1 = 2 nu a creat niciodată ceva prin sine însuși. Și mai sigur decât atât, nu a adus niciodată în contul meu ceva în plus, într-un mod miraculos. Dacă depun în bancă 1000 de euro, iar mai târziu alți 1000 de euro, atunci această lege îmi explică cum de s-au strâns în contul meu 2000 de euro. Dar dacă nu merg la bancă să depun niciodată vreun euro și dacă las legilor aritmeticii ocazia să producă prin ele însele bani în contul meu, cu siguranță voi fi falit financiar, oricât de mult aș aștepta. Naturalismul și materialismul pur și dur care pretinde existența unor legi fizice sau matematice în stare să creeze ceva anume, este pură ficțiune. Desigur, să le spui savanților că ei operează cu noțiuni SF atunci când vorbesc despre originea vieții sau al universului, ar păta numele științei. Legile naturale și teoriile științifice nu pot crea nimic. Părerea larg răspândită în mediul științific că acestea au totuși o astfel de capacitate, nu este altceva decât o ieșire disperată din labirintul enigmelor. Dar savanții preferă această ieșire în fața posibilității jenante (pentru ei) care reiese chiar din întrebarea lui Hawking: „ …sau ( universul) are nevoie de un Creator?”
Allan Sandage, de departe văzut ca unul dintre părinții astronomiei moderne, descoperitorul quasarilor și deținătorul premiului Craaford ( echivalentul premiului Nobel în astronomie ), nu lasă loc îndoielii în ceea ce privește răspunsul pozitiv la această întrebare:
„ Găsesc cu totul improbabil ca o astfel de ordine să provină din haos. Trebuie să existe un oarecare principiu de organizare al universului. Pentru mine, Dumnezeu este un secret. Dar este în același timp explicația cea mai la îndemână pentru minunea existenței: de ce există ceva în loc de nimic. ” Allan Sandage, New York Times, 12 martie 1991.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu