De ce cred în Dumnezeu

     

        Am mai spus-o de foarte multe ori pe acest blog: noul ateism al secolului XXI este o provocare înaltă pentru creștinism. Din păcate, trebuie să o recunosc, creștinismul instituționalizat nu numai că nu a reușit să se ridice la înălțimea acestei provocări, dar a ajuns astăzi din varii motive o caricatură și chiar o batjocură la adresa Inteligenței infinite pe care pretinde că o reprezintă. Cu toate că am observat acest lucru, și deși m-am declarat de câțiva ani areligios, continui să cred în Dumnezeu. Și o spun fără să mă rușinez, credința mea în El nu numai că a crescut ca urmare a desprinderii mele de lanțurile religiei, dar s-a transformat într-o admirație greu de oprit, atunci când am înțeles că adevăratul Dumnezeu avea prea puțin de-a face cu cel despre care vorbesc bisericile creștine. 

        Dar care sunt motivele mele pentru a ( mai ) crede în Dumnezeu, și asta după ce am fost atât de dezamăgit de biserică, oameni și teologiile lor? Este cumva tradiția sau educația profund religioasă pe care am primit-o din fragedă pruncie, și care încă mai își spune cuvântul? Este cumva frica de pierderea vreunei mântuiri sau a dorinței de a o câștiga? Este respectul meu pentru biblie, ca etalon în căutarea după adevăr? Sunt cumva semnalele care vin din domeniul științei, și care indică spre un Creator al tuturor lucrurilor?

   Cei care sunt cititori mai vechi ai acestui blog, știu foarte bine că nimic din cele enumerate mai sus nu poate constitui pentru mine argumentul cel mai serios în favoarea credinței. Am explicat în trecut că, mai înainte de a ne da biblia ( deși e clar că nici măcar asta nu ne-a dat-o El în adevăratul sens al expresiei), Dumnezeu ne-a dat un creier minunat, cu care să putem discerne noi înșine adevărul. Pentru mine, creierul este o platformă absolut fascinantă care servește întâlnirii dintre lumea nevăzută și cea văzută, dintre uman și divin. Biblia a luat formă ca urmare a activității creierului, și nu creierul a luat formă ca rezultat al influenței bibliei. Lucrurile trebuiesc puse așadar acolo unde le este locul, iar fiecăruia le datorăm respectul cuvenit. 

       Biblia nu este însă doar un produs al creierului uman. Am încercat să spun pe larg acest lucru pe blog și nu mai intru acum în detalii. Așadar, dat fiind faptul că este rezultatul interacțiunii misterioase dintre gândurile oamenilor și gândurile lui Dumnezeu, biblia rămâne pentru mine esențială în căutarea adevărului, deși am renunțat demult să o privesc ca un etalon infailibil. Dar ce este atunci pentru mine acest etalon? Care ar trebui să fie , reducând până la esențe învățăturile ei, motivul principal al unei credințe autentice în Dumnezeu, care să facă un echilibru între religiozitatea stufoasă din biserici și nihilismul sigur de sine? Care este sâmburele tare pe care, în urma unei resetări serioase a religiei moștenite, nu mai poți să îl spargi, dacă păstrezi totuși un echilibru din toate punctele de vedere?

       Ei bine, eu sunt convins că sâmburele acesta tare este Hristos, iar echilibrul despre care vorbesc este logica, rațiunea. Nu pot renunța la credința mea în Dumnezeu deoarece cred în Isus Hristos. Nu pot renunța la credința mea în Isus Hristos, deoarece cred în mod rațional că ucenicii săi au povestit o istorie reală. Nu pot renunța să cred în veridicitatea acelei istorii deoarece acei ucenici ai săi și-au dat viața în cele mai cumplite chinuri pentru a o povesti și altora. Și nu pot renunța să cred în bunele lor intenții cu privire la vestea evangheliei, deoarece nu cred că au suferit cu toții de o nebunie colectivă, și nici că s-au apucat să vestească evanghelia din scopuri politice, ascunse, egoiste. 

        Ideea de Isus Hristos este o idee prea mare ca să fie doar un produs al minții umane. Discursul despre El întrece orice alt discurs omenesc prin profunzimea lui filozofică. Într-o epocă în care absolut întreaga omenire concepea un Dumnezeu care cere jertfe, Isus Hristos a venit să arate că adevărul este cu totul altul: Dumnezeul adevărat se jertfește pe Sine. Într-o epocă în care absolut toți oamenii considerau cât se poate de normal ca „ domnitorii neamurilor stăpânesc peste ele, și mai marii lor le poruncesc cu stăpânire ” ( Matei 20, 25), Isus Hristos a venit să arate și să demonstreze o concepție cu totul șocantă, și anume că „ fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți ” ( Matei 20, 28). Într-o lume în care femeile, păcătoșii și epavele umane erau tratate cu dispreț de clasa religioasă conducătoare, Hristos a alocat cel mai mult timp, atenție și dragoste tocmai acestor categorii de oameni. Și… nu degeaba am lăsat la urmă acest motiv, deși lista ar mai putea foarte bine să continue… într-o epocă în care dușmanii trebuiau urâți, eradicați și blamați, de orice sorginte ar fi fost ei, Hristos a uimit contemporanii Săi PORUNCINDU-LE  să-și iubească dușmanii și să-i binecuvinteze. Acesta este pentru mine cel mai copleșitor argument dintre toate în favoarea originii extraterestre a lui Isus Hristos. 

         Tot pe cale rațională, sunt constrâns să accept ideea esențială a evangheliilor despre moartea și învierea lui Isus, tot așa cum sunt constrâns să accept rapoartele ucenicilor lui Socrate despre viața, discursurile și existența acestuia. Adică… de ce mă rog l-aș crede de exemplu pe Platon, care a trăit cu trei secole și jumătate înainte de Isus, când ne povestește despre viața și vorbele maestrului său, și nu l-aș crede pe Marcu sau Luca, care sunt tot niște cronicari ai vieții Mastrului lor, și încă de factură mult mai recentă? Ba mai mult, numărul celor care au crezut în primul secol povestea vieții, morții și învierii lui Isus este cu mult, mult mai mare decât cel al celor care au îmbrățișat filozofia lui Socrate după moartea acestuia.  Cu alte cuvinte, juridic vorbind, numărul martorilor oculari ai poveștii Isus Hristos întrece categoric numărul martorilor oculari dispuși să vorbească și să creadă în Socrate. Mi se pare o prostie de neiertat, de aceea, să accepți existența, geniul și influența lui Socrate, pe baza relatărilor numai a câtorva puțini ucenici ai săi care i-au luat apărarea, și să nu accepți existența istorică, precum și impactul sociologic, psihologic și teologic imens al lui Isus din Nazaret, care s-a bucurat imediat după înviere de un din ce în ce mai mare număr de urmași. 

        Nici Socrate, nici Isus nu au lăsat scris nimic în urma lor. Cu toate acestea, ideile lor absolut remarcabile și revoluționare au fost puse pe hârtie de adepții lor. Ce mare inteligență stă în spatele refuzului încăpățânat de a crede rapoartele ucenicilor lui Isus, în timp ce accepți și crezi rapoartele lui Platon despre Socrate? Nu cumva aici este vorba despre cu totul altceva,prin faptul că atunci când accepți realitatea istorică a evangheliilor, ești obligat cumva să accepți și o autoritate morală care este deasupra ta? Nu cumva în spatele refuzului acceptării acestei Autorități morale stă de fapt vechea „ vrăjmășie ” dintre inima căzută a omului și inima lui Dumnezeu, vrăjmășie semănată în om încă de la începutul omenirii, de către Șarpe? Și nu cumva Isus „trebuie” refuzat numai pentru că o acceptare a Sa ți-ar schimba în mod inevitabil viața din temelie?!? 

         Îmi este imposibil să cred că apostolii și creștinii mărturiseau evanghelia ca să câștige ceva, așa cum face astăzi majoritatea clerului religios. Știm bine de fapt ce „ au câștigat ” ei, și încă cu milioanele: o moarte în chinuri cumplite, pe ruguri sau în arenele romane, sfâșiați de animale sălbatice. Să fi suferit cu toții o nebunie colectivă este exclus. Despre martiraj în sensul islamic al cuvântului iarăși nu se pune problema, deoarece, spre deosebire de kamikaze, talibani, ayatolahi sau teroriști Al-Quaida… creștinii nu s-au dus de bună voie la moarte, semănând groaza de jur-împrejur în numele unor idealuri „ sfinte ”. Ci ei au fost cei persecutați, urmăriți, linșați și omorâți. Este cu totul și totul altceva, după părerea mea. Iar puterea lor extraordinară  și curajul în fața acestor chinuri cumplite are o explicație cât se poată de simplă: ei CREDEAU în promisiunile despre o viață nouă, mai bună ale lui Isus. CREDEAU că Isus înviase! CREDEAU că Dumnezeu era cu ei, suferind împreună cu ei așa cum suferise la cruce sau la judecată și cu Isus din Nazaret, Fiul Său ! 

       Știm foarte bine din istorie că această umilă sectă a creștinilor a cucerit în trei secole întreg imperiul roman. De unde venea această putere? Din forța armelor sau din forța argumentelor? Din puterea săbiilor sau din puterea unor vieți schimbate în mod uluitor? Niciodată nu s-a mai întâmplat așa ceva sub soare: unei ideologii a forței brute a armelor, să-i fie opusă o ideologie a iubirii și a jertfirii, iar aceasta din urmă să cucerească! Dacă Socrate a rămas peste veacuri ca un revoluționar al gândirii, Isus a făcut același lucru ca un revoluționar al sufletului. 

        Prin respingerea persoanei lui Isus Hristos sau a învățăturilor Sale, nihilismul ne propune în esență exact ceea ce este el însuși: NIMICUL. Reduce omul până acolo încât suntem doar produse întâmplătoare ale legilor fizicii, gândurile și emoțiile sunt doar mecanisme biochimice ale creierului și nimic mai mult, iar noțiunea de suflet, adică ceva ce transcende vizibilului, este parodiată și negată cu înverșunare. Nu suntem suflete, spune în esență ateismul, ci suntem doar mașini perfect evoluate. Prin urmare, moralitatea și integritatea devin automat o glumă proastă atunci când crezi așa ceva.  Să mă mai mir de ce arată lumea noastră așa cum arată?

        Pe de altă parte, credința în Isus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu trimis pe Terra conferă omului o speranță, un sens al vieții și o demnitate chiar mai presus de cea a regnului uman. Nu suntem doar praf de stele, ci și fii de Dumnezeu, la rândul nostru. Credința dă omului echilibru psihic interior atunci când trece prin momente grele. Îl face conștient că este răspunzător de mediul în care trăiește, de viața animalelor și plantelor care nu pot să se apere singure, tot așa cum Creatorul este răspunzător de creaturile sale, care nu au viață cu adevărat în ele însele. Îl face conștient că așa cum produsele create de el se ghidează de legi și indicații precise pentru ca acestea să funcționeze perfect și îndelungat, tot la fel omul este la rândul lui o creație care trebuie să urmeze anumite indicații și legi divine pentru ca să aibă o viață împlinită și fericită. 

  

      Nu cred în Dumnezeu „ pentru că așa am moștenit de la părinți ”. De fapt din ceea ce am moștenit de la ei, am resetat cât am putut de mult. Și nu cred în Dumnezeu nici „ pentru că așa zice biblia ”. Acesta este un argument circular până la urma urmei, deoarece biblia a fost scrisă tot de oameni. Ci cred în Dumnezeu deoarece această credință este, după părerea mea, compatibilă cu logica lucrurilor. Este compatibilă cu rațiunea și conști(e)ința, care potrivit lui Pavel ( Romani 2,15) este judecătoarea supremă a faptelor omului. În ziua în care cineva mă va convinge că logica argumentelor prezentate aici cu privire la Isus Hristos este absurdă, am să renunț și eu la credința mea în Dumnezeu. Deocamdată însă văd credința infinit mai înțeleaptă decât necredința.