2.2 Da :8 :11-13 ִמיד ָת ַהhat·tåmîḏ = ce?!?
După cum știm, William Miller și mileriții au interpretat „ jertfa necurmată ” ( N Trad: „ zilnică ” în lb engleză ) din Daniel ;8:11-13 ;11:31 ; 12:11 ca fiind păgânismul antic, înlocuită apoi de urâciunea antihristică medievală. El a ajuns la o asemenea originală concluzie insistând că „ jertfa ” era un cuvânt „ inserat ” de traducători și astfel expresia „ necurmată” ( zilnică) nu are nici-o legătură cu serviciul din sanctuar. S-a simțit inspirat special văzând aparenta paralelă între înlăturarea „ necurmatei”, anunțată de Daniel, și înlăturarea Romei păgâne, anunțată de Pavel în 2 Tesaloniceni 2, 7-8, care precede „ așezarea pustiirii/ urâciunii ” sau „ taina nelegiuirii”.
Grafica profetică din 1843 a omis oricum această interpretare, din moment ce alți milleriți, în mod special Charles Fitch, nu au fost de acord cu ea.
Între secolele 16 - 19, teologii protestanți au promovat o înțelegere spirituală a „ jertfei necurmate ”. Unii susțineau că reprezintă adevărata evenghelie, iar alții, cei mai mulți, că reprezintă închinarea autentică creștină. Nu am găsit informații despre interpretarea personală a lui Fitch despre „ necurmată” ( zilnică ), dar cu siguranță el nu a fost de acord cu Miller în acest punct. În februarie 1846 , O.R.L. Crosier a identificat „ necurmata ” cu serviciul zilnic în ceea ce privește altarul jertfelor și la Sfânta ( prima cameră a Sanctuarului), și a scris că „ serviciul zilnic a fost un fel de intercesiune continuă”. Dar în martie 1847 a aplicat „ necurmata ” la adevărata doctrină a crucii :
„ Toată forța expunerii lui Litch cu privire la Daniel 11, 31 , încetarea jertfei necurmate, constă în idea că aceasta („necurmata ” ) a fost o instituție creștină. Anularea de către biserică a doctrinei că Isus a murit pentru noi. Aceasta înseamnă luarea „ jertfei necurmate”.
Pentru scurt timp, Uriah Smith a explicat poziția lui Crosier ( RH, 28 martie 1854 ), dar în 1864 s-a întors înapoi la vederile lui Miller. Chiar înaintea lui Smith, Joseph Bates a fost primul care a promovat viziunea millerită în 1846. În acest fel concepția cu privire la „ necurmat ” ca fiind „ păgânismul ” a supraviețuit printre adventiști. Cartea lui Smith a devenit cel mai mare comentariu exegetic apocaliptic și a devenit o unealtă apologetică care a influențat biserica noastră, până la schimbarea secolului. John Andrews în 1853 și James White în 1870 l-au urmat. Între timp, în 1850-1851, o mărturie vizionară a Ellenei White a introdus o afirmație problematică în ceea ce privește „ necurmata ”. Această afirmație avea să joace un rol deosebit de important mai târziu în controversa istorică cu privire la „ necurmata ”, care urma să dureze în jur de 40 de ani ( 1898-1939). Incredibil de mult timp pentru o chestiune atât de mică.
Controversa a început în 1898, când L.R. Conradi a promovat un nou punct de vedere, și anume că „ necurmata ” echivalează cu adevăratul serviciu din sanctuar. Conradi a ajuns la această idee prin studiu personal, urmărind comentarii protestante, fără să fie conștient că o identificare spirituală similară fusese făcută cu mult timp în urmă de Crosier. Oricum, vederea „nouă ” s-a impus în mijlocul nostru iar azi constituie poziția noastră standard cu privire la acest subiect. De exemplu, Angel Rodriguez scrie despre „necurmata ” (tå·mîd) ca fiind mijlocirea lui Hristos în sanctuarul ceresc. În același fel, Gerhard Pfandl înțelege prin „ necurmată ” lucrarea de mediere a lui Hristos ( N Trad: între păcătoși și Tatăl).
Potrivit lui Roy Gane simbolul „ necurmatei ” „ reprezintă o grămadă de activități de închinare normale, executate de poporul lui Dumnezeu la sanctuarul iudeu, incluzând aici reînnoirea săptămânală a pâinilor, menținerea ( mentenanța) zilnică a lămpii cu ulei, medierea continuă a marelui preot, jertfa zilnică, tămâierea zilnică, continua menținere a focului la altarul de afară, și jertfa de grâne regulată a marelui preot. Martin Pröbstle construiește o argumentație puternică în favoarea lui „ necurmată ” ca fiind închinare. Alberto Timm e de aceeași părere, în timp ce Heidi Heiks echivalează „ necurmata ” cu lucrarea lui Hristos din prima cameră a sanctuarului ceresc.
Toate aceste interpretări spirituale sunt evident superioare vechilor opinii adventiste, potrivit cărora „ necurmata ” era păgânismul. Cu toate acestea, mai sunt câteva probleme minore și cu noua versiune, care la rândul ei trebuie să fie rafinată:
a) Intepretarea actuală a lui „ necurmată ” nu este aceeași pentru toți cercetătorii profeției din Daniel. Ea mai are câteva versiuni care ar trebui să fie discutate critic, înainte de a ne decide care este cea mai bună. Evanghelia crucii, adevărata închinare creștină, sau medierea lui Hristos din ceruri, nu sunt unul și același lucru.
b) În tradiția AZS, substantivul specific evreiesc התמידhat·tåmîḏ nu a fost analizat ca o expresie tehnică decapitată, la fel ca în uzul evreiesc, ci e luată ca un termen general care reprezintă orice lucru pe care Legea îl prescrie ca fiind „ continuu ”. ( תמיד tåmîḏ, cu funcție adverbială sau adjectivală).
c) Analiza adventistă descrisă mai sus încă mai depinde de afirmația millerită, repetată de Ellen White, că „ jertfa ” a fost un cuvânt adăugat de translatori, fiind o soluție umană, neinspirată.
d) Faptul că evităm permanent traducerea „ continual burnt offering ” adică „ jertfa care arde continuu ” sau „ jertfa necurmată ” izvorăște din îngrijorarea ( sau prejudecata ) că noțiunea de „ jertfă ” ne-ar conduce la acceptarea literală a mentalității evreești că vechiul templu profanat de Antioh Epifanul ar trebui să fie construit din nou, urmând să fie profanat apoi de Antihrist.
Am arătat deja că o dublă aplicare a termenului „ cornul cel mic ” este probabil cea mai acceptabilă interpretare din punct de vedere hermeneutic, istoric și apologetic. „ Jertfa necurmată ”, în acest caz, ar putea avea de asemenea un înțeles literal și spiritual. Putem cu toții să fim de acord cu asta, din moment ce în Matei 24 instalarea „urâciunea pustiirii ” implică faptul că tåmîḏ, orice ar însemna, a fost înlăturat(ă) cu mult timp înaintea de sosirea papalității. Cu toții respingem cu hotărâre orice vedere futuristică sau dispensaționalistă a „ jertfei necurmate ”. Dar obiecția clasică millerită referitoare la adăugarea cuvântului „ jertfă ” de către translatori, nu mai este adevărata soluție. Apologeții milleriți au fost prea critici în acest punct. Au luptat cât așa cum putut împotriva unei viziuni contemporane lor, care tindea să le distrugă credința creștină. Iar referința lui EGW cu privire la insertarea cuvântului „ jertfă ” este doar un împrumut millerit, și nu o viziune divină. ( N Trad: ah…și câte alte împrumuturi omenești nu a mai făcut ea în scrierile ei, pretinzând apoi că „ Domnul mi-a arătat ”…) De fapt, Ellen White avea să-și decline mai târziu rolul de arbitru în această controversă. Avea să nege că are vreo lumină privitoare la aceasta și să sfătuiască liderii bisericii să nu folosească scrierile ei ca să tranșeze o dezbatere. ( N Trad: Alo … se aude undeva domnilor adventiști sau reformiști? Sau citatul ăsta al ei nu vă place?!?)
Ellen White a arătat că inspirația divină a profeților nu are nimic de-a face cu modul lor de gândire, limbaj, retorică și logică. Acestea sunt pur omenești ( 1 SM 21). De aceea, alegerea lui Daniel de a folosi substantivul מי ָת ַהhat·tå·mîd în locul expresiei întregi מיד ָת ַה ַלת־עֹּ ‘ōlaṯ-hat·tåmîḏ, la fel ca și soluțiile de interpretare și/sau traducere ale ei, incluzând aici și opinia millerită a lui Ellen White ( „ am văzut în legătură cu „ necurmata ” că cuvântul „ sacrificiu ” a fost produsul înțelepciunii omenești ... cfm Present Truth, Nov. ,1850 p. , 87col. ;1EW .74 ) sunt toate doar soluții umane.
Substantivul evreiesc התמידhat·tå∙mîd ... „ regularitatea ” nu este o expresie rămasă deschisă pentru a înțelege prin ea toate serviciile de la sanctuar. Dar o astfel de interpretare sintactică ar fi dificil de explicat. Pentru scopuri similare, ebraica lui Daniel folosește pluralul. De pildă, atunci când Torah cere ca preotul să se îmbrace în țesături de in ( בד
badd ), Daniel și Ezechiel se referă la totalitatea acestor ornamente prin pluralul .hab·badd·îmִהבדים . Dacă alegem o interpretare mai limitată a „ necurmatei ” - lucrarea lui Hristos în sfânta, sau adevărata închinare a poporului său la sanctuar - , nu putem să justificăm oricum construcția eliptică התמיד hat·tå·mîd “ the (?) of regularity” .
Este cel mai bine ca astfel de construcții eliptice să fie explicate în interiorul unui jargon tehnic, dezvoltat natural în orice limbă. Iar acesta nu este deloc singurul loc în care Daniel folosește un astfel de jargon. Deoarece ebraica mishnaică continuă să folosească ebraica tim timpurile biblice, nu ar trebui să fim surprinși că substantivul התמיד hat·tå·mîd „ jertfa arsă continuu a regularității ” este folosit în Mishna ca titlul al unui întreg tratat care are de-a face cu jertfele arse cu regularitate, de dimineața și de seara, cu ceremoniile lor cu tot. Sacrificii ocazionale, precum și jertfe festive speciale și multe alte eceremonii nu aparțin lui „ tå·mîd ” . Doar expresii extrem de uzuale tind să devină eliptice, în orice limbă, iar ebraica biblică indică spre faptul că cel mai frecvent uz al lui „ hat·tå·mîd ” era în expresia „ התמיד hat·tå·mîd ” - jertfa arsă zilnic cu regularitate - ( de peste 20 de ori : Ex ;29:42Nu ,28:6 ,10 ,15 ,23-24 ;31 ,29:6 ,11 ,16 ,19 ,22 ,25 ,28 ,31 ,34 ;38Ezra ;3:5Ne ;10:34Ez .46:15 ).
Este vorba despre cea mai frecventă ceremonie de la sanctuar, în fiecare zi, în fiecare dimineață și seară, în fiecare sabat sau alte sărbători, ba chiar și în ziua ispășirii. Nu se întrerupea niciodată. În timp ce Ezechiel ( 46:15), Ezra ( 3:5) sau Neemia ( 10: 34) folosesc expresia literară, completă „ עלת־התמיד‘ōlaṯ-hat·tå·mîḏ ”, în de acord cu Torah, Daniel preferă expresia colocvială și decapitată „ התמיד hat·tå·mîd ”.
Nu a existat nici-un alt sacrificiu care să scoată în evidență așa de mult evanghelia harului universal precum holocaustul tå·mîd . Nu mă opun personal altor interpretări ale lui „hat·tå·mîd ” ca fiind o închinare continuă sau o lucrare continuă. Aceste soluții sunt în acord cu contextul literar și logic mult mai bine decât orice referință la păgânism, și pot fi armonizate ca o referință generală la serviciul sanctuarului.
Motivul meu pentru a prefera o interpretare a unei jertfe care arde continuu este unul lingvistic în general. Avem o bună evidență a faptului că evreii foloseau התמיד hat·tå·mîd într-un mod eliptic ( vezi Mishnah), dar nu avem nici-o evidență a folosirii acestui cuvânt ca o metodă sau cod tehnic(ă) pentru a desemna aspecte generale de cult, ca închinare sau ca lucrare. „ hat·tå·mîd ” nu are nimic de-a face în mod direct cu sacrificiile noastre. Este doar jertfa unică a lui Hristos. Dar nici nu exclud orice referință la vreo lucrare sau închinare, de vreme ce lucrarea permanentă a preoților era focalizată pe jertfa zilnică, iar întreaga închinare, chiar și cea din diaspora, era direcționată spre Ierusalim la ora la care era sacrificat mielul ( cfm cf. 1 Regi 18.36 Daniel 9:21 Fapte Apost 3:1 ) .
( va urma )
Autor: Florin Lăiu.
ֹ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu