FALSE SOLUȚII LA FALSE PROBLEME (IV)

CREDINȚA ÎN INSPIRAȚIA BIBLIEI, ȘI PROBLEMELE AFERENTE

  

Spuneam în prima parte a acestui studiu că, odată ce vom înțelege problema inspirației și a autenticității cărților ce formează Canonul biblic, vom putea să înțelegem de asemenea apariția atâtor sisteme de interpretare și păreri teologice în sânul creștinismului. Orice analist sincer și obiectiv își dă seama că bisericile creștine nu au o vedere unitară pe marginea doctrinelor desprinse din Biblie. Fiecare biserică sau sectă, vede Biblia într-un anumit fel, are un manual specific pe marginea principalelor puncte de credință și evident, se consideră ”biserica adevărată”...

       Există unele subiecte ”ușoare”, cu care toți pot fi de acord, însă fiecare biserică promovează un set de învățături specifice, desprinse din exact aceleași texte pe care o altă biserică le interpretează total diferit. Am trecut în revistă principalele păreri teologice cu privire la inspirația Scripturii. Am văzut ce cred principalele biserici neo-protestante și am văzut de asemenea cum au ajuns în Biblie cărțile ce compun la ora actuală Biblia. A sosit momentul să adăugăm detalii noi la ceea ce am abordat până acum și să înțelegem de ce soluțiile propuse de teologi, nu se susțin la o examinare atentă. 

       Vom începe să observăm că aceste soluții sunt în majoritatea lor false. Și aceasta deoarece însăși problemele care generează aceste soluții, sunt false, artificial create dintr-un motiv anume, pe care îl vom identifica mai târziu. Teologii depun eforturi considerabile pentru a armoniza textele biblice și pentru a răspunde la întrebările ce se nasc mereu și mereu. Rezultatul îl putem vedea în însăși structura creștinismului, creștinism divizat în peste 34.000 de biserici și secte, toate străduindu-se să aducă cele mai bune argumente în favoarea”adevărului”.

Astăzi, cunoştinţele noi despre apariţia textelor biblice şi dificultăţile pe care le implică acestea, au făcut ca în teologia apuseană să se constate un regres al interesului pentru problema inspiraţiei Scripturii, mergând până la evitarea sau ignorarea ei. Sunt manuale recente de introducere în VT (manuale protestante dar şi catolice), care nu conţin nici măcar un capitol pe tema inspiraţiei Scripturii. Cu toate acestea, membrii bisericilor creștine, adică marea masă de credincioși lipsiți de studii teologice aprofundate, au părerile bine conturate pe această temă, ei crezând că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, 100% inspirat și demn de crezare. 

Am văzut că, potrivit învăţăturii larg răspândite despre inspiraţie (inspirația verbală), se crede că Dumnezeu îl asistă pe autor în procesul scrierii, pentru a-l feri de greşeli. De aici rezultă că Biblia nu conține greşeli, nici de formă, nici de fond. Dacă Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu e cu neputinţă să se afle în ea vreo greşeală, spun creștinii, căci Dumnezeu nu poate să Se înşele, nici să ne înşele. Problema care s-a pus de multe ori este dacă inspiraţia se extinde doar asupra afirmaţiilor dogmatico-morale ale Sfintei Scripturi – astfel că doar acestea sunt ferite de greşeli - sau şi asupra afirmaţiilor istorice şi a celor care ţin de ştiinţele naturii de exemplu.

 Teologii, indiferent de confesiune, admit mai degrabă inspirația doctrinelor decât inspirația și infailibilitatea datelor istorice, însă membrii obișnuiți nu sunt întotdeauna de această părere. Acest lucru se poate observa în orice biserică neo-protestantă, atunci când cineva se angajează într-o discuție contradictorie pe marginea unui subiect oarecare, cu cineva care aduce argumente din cărțile de teologie. De cele mai multe ori teologii sunt discreditați, chiar și atunci când ei aparțin aceleiași congregații din care fac parte cei ce dezbat subiectul. Ei sunt categorisiți eventual ca apostaziați și respinși, doar pentru că studiile lor nu țin cont de tradițiile și prejudecățile împământenite în rândul ”marii gloate”. De foarte multe ori eu însumi am constatat o aversiune a membrilor obișnuiți față de frații lor teologi. 

Mulți preferă să continue să creadă un anumit scenariu cu care poate că au fost obișnuiți din copilărie, decât să accepte că un teolog care a studiat și aprofundat Biblia, a ajuns uneori la alte concluzii decât cele convenționale și tradiționale. Ideea că Biblia nu se contrazice și nu conține greșeli, este cea mai delicată chestiune legată de inspiraţie şi este speculată de cei care neagă autoritatea Bibliei pentru omul modern. În Biblie există locuri care conţin afirmaţii contradictorii, în ciuda încercărilor constatate de-a lungul istoriei de a le armoniza, în iudaism, la părinţii şi scriitorii bisericii, la scolastici sau la reformatori. A le pune pe seama greşelilor de copiere poate fi o soluţie, însă nu în toate cazurile. 

Astăzi teologii multor biserici susțin că asemenea contradicţii sunt un indiciu că textul are mai mulţi autori sau este compus din mai multe surse, surse care îi conferă o diversitate literară şi conceptuală. Biblia mai conţine apoi concepţii care astăzi nu mai pot fi susţinute din motive culturale, ştiinţifice sau socio-morale. Aici se încadrează viziunea geocentrică a cosmosului din Geneza 1, în care pământul este fix şi astrele se deplasează pe cer. Ştiinţa a dovedit demult contrariul, ba chiar a plătit un preț de sânge pentru această încumetare de a contrazice ”adevărul revelat în Scriptură”. De asemenea, sunt legi în vechiul testament care favorizează poligamia, sclavagismul, sau prin care se fixează un statut inferior pentru femeie. Dar nici aici nu avem voie să scoatem aceste afirmaţii din contextul în care au fost făcute. Ar fi fost total deplasat şi sigur inaccesibil destinatarilor din mileniul 1 î.e.n. un referat biblic al creaţiei care să prezinte teoria „big-bang”-ului, sau altă teorie astronomică modernă. Referatul biblic este formulat potrivit nivelului de cunoaştere de atunci, atestat şi în scrierile mesopotamiene, precum și în alte scrieri antice. Iar în ceea ce priveşte sclavagismul sau statutul inferior al femeii, acestea erau realităţi ale întregului Orient antic şi ele subzistă mascat şi în lumea democratică de astăzi. Am enumerat doar câteva probleme ce pot fi luate în calcul atunci când se pretinde infailibilitatea textului biblic și vom mai reveni asupra acestui aspect.

Câteva probleme ridicate de cunoştinţele mai noi despre apariţia textelor biblice impun o reevaluare a învăţăturii despre inspiraţie. Concepţia potrivit căreia fiecare carte a fost scrisă de cel care îi poartă numele este deja depăşită în rândul teologilor (nu însă și în rândul membrilor obișnuiți, mulți dintre ei animați de dictonul ”crede și nu cerceta”). Cercetările au arătat că textele Bibliei sunt rezultatul unui proces extrem de complex. Până la forma ei actuală,o carte biblică a cunoscut de obicei mai multe etape de redactare. În unele cazuri se poate reconstitui procesul de formare a unei cărţi, de la redacţia finală, trecând prin prelucrările succesive, până la primele surse scrise sau orale. Evident, aceste aspecte de finețe sunt sesizate de cei care cunosc limbile antice (ebraica, aramaica sau greaca veche), dar pot trece neobservate de către un simplu cititor al unei Biblii traduse în limba maternă. 

Procesul de formare a unei cărţi a putut dura chiar mai multe secole (ca în cazul Pentateuhului sau a cărţii Isaia). Textele au fost transmise şi prelucrate din generaţie în generaţie. Se poate vorbi de un proces de tradiţie în cadrul cărţilor biblice, de o tradiţie în Scriptură. Creşterea textului a implicat aşadar oameni din diverse generaţii, locuri şi cercuri teologice. Ideea aceasta nu este comodă, dar tot mai mulți teologi creștini, confruntați cu dovezile, sunt nevoiți să o accepte. 

Să luăm de exemplu primele cinci cărți ale VT și să examinăm sursa lor. Întrebați orice creștin și vă va spune că aceste cărți au fost scrise de Moise. Richard Elliot Friedman este un profesor la Universitatea din California, San Diego care a obţinut doctoratul în ebraică biblică la Universitatea Harvard. Este unul dintre mulţii cercetători care au încercat să studieze critic aceste "surse" ale documentelor numite "cinci cărţi ale lui Moise", în scopul de a ajunge la identitatea autorilor, la perioada de timp în care fiecare carte a fost scrisă, motivele pentru scrierea fiecărei povestiri, precum şi alte informaţii. În cartea sa "Cine a scris Biblia", Prof. Friedman prezintă dovezi puternice că fiecare "document-sursă" a fost scris de către o persoană sau mai multe persoane care, în timp ce pe de-o parte par să povestească aceleaşi poveşti, în realitate au avut obiective distincte pe care doreau să le realizeze. 

S-au identificat astfel 4 surse diferite (J,E,P,D), pe baza cărora s-a realizat o compilație, devenită ulterior ”Torah” (Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri și Deuteronomul). Potrivit cercetărilor lui Friedman (și nu numai), fiecare sursă provine dintr-o anumită ramură a societății evreilor. De exemplu, sursa ”J” a fost scrisă de către urmaşii lui Iuda și utilizează în dreptul divinității apelativul de Yahweh, sursa ”E”a venit de la urmaşii lui Israel și utilizează pentru divinitate termenul plural ”Elohim”, având rădăcini în surse sumeriene mai vechi, sursa ”P” scrisă de un preot (sau mai mulți) dintre urmaşii lui Aaron și sursa ”D”,adică deuteronomică, axată pe ascultarea de Dumnezeu și importanța jertfelor. Desigur, nu toți teologii sunt de acord cu Friedman, însă este ciudat că unii rabini evrei i-au dat dreptate. Din motive de spațiu nu voi intra acum în aceste detalii. 

Dar oare ce vom găsi dacă ne întoarcem mai mult în timp? Ce credeau creștinii primelor secole? În perioada patristică, deşi inspiraţia Bibliei a fost afirmată, ea nu a cunoscut o dezvoltare sub formă de dogmă sau învăţătură a Bisericii, așa cum apare ea astăzi de exemplu, în manualele de doctrină. O sistematizare a învăţăturii despre inspiraţie are loc începând cu teologia scolastică, unde Toma de Aquino operează distincţia clară între autorul principal al Scripturii – Dumnezeu – şi autorul secundar –omul. 

Învăţătura despre inspiraţia Scripturii este dezvoltată în continuare în teologia catolică, de unde a fost preluată şi de autorii ortodocşi începând cu secolul XIX. Pe scurt, învăţătura despre inspiraţie este următoarea:Inspiraţia este lucrarea prin care Dumnezeu a activat la scrierea cărţilor Sfintei Scripturi. În procesul inspiraţiei se disting trei acte: a) îndemnul prin care Dumnezeu îi determină pe oameni să se apuce de scris, b) împărtăşirea lucrurilor care trebuie scrise și c) asistarea autorilor pentru a-i feri de greşeli. Aceasta este forma clasică a învăţăturii despre inspiraţia divină a Scripturii, întâlnită chiar şi în manualele ortodoxe de teologie, nu doar în cele neo-protestante. Alte chestiuni tratate în legătură cu învăţătura despre inspiraţie sunt natura şi extensiunea inspiraţiei, precum şi infailibilitatea plenară (lipsa de greşeli) a Sfintei Scripturi. 

Trebuie însă menţionat că, spre deosebire de Biserica Catolică,unde există mai multe documente papale care se referă şi la învăţătura despre inspiraţia Scripturii, Biserica Ortodoxă nu s-a pronunţat niciodată printr-un act oficial asupra inspiraţiei Bibliei. Au făcut-o în schimb majoritatea neo-protestanților care prin adoptarea teoriei despre inspirația verbală și plenară, au dus ideea de inspirație la cote maxime. BAZȘ a căutat să mențină un oarecare echilibru, neadoptând extrema inspirației verbale și nici opusul acesteia, însă teoria pe care a adoptat-o, acea a inspirației gândurilor, este după părerea mea cel puțin la fel de ineficientă ca și celelalte și vom vedea pe parcurs de ce. 

Am văzut că unii apologeţi şi scriitori creştini din primele veacuri au susţinut că Dumnezeu a dictat autorilor conţinutul cărţilor biblice. Irineu afirmă aceasta între părinţii orientali, iar Augustin susţine ideea între cei din Apus. Teoria potrivit căreia Dumnezeu a dictat fiecare cuvânt din textul biblic autorilor, se numeşte inspiraţia verbală, așa cum deja am văzut. În timp ce Augustin o susţinea, contemporanul său, Ieronim, un remarcabil filolog şi cunoscător al ebraicii, şi-a dat seama că teoria nu poate fi susţinută, cel puţin nu cu privire la Vechiului Testament. 

Textul ebraic original nu conţinea vocale, acestea fiind adăugate mult mai târziu. Or, vocalele pot schimba sensul unui cuvânt în ebraică. De exemplu, aceleaşi litere ebraice (dbr), pot să însemne şi „cuvânt” (dabar)şi „ciumă” (deber), în funcţie de vocalizare. Dar dacă Dumnezeu ar fi dictat fiecare cuvânt, nu şi-ar fi permis o asemenea inexactitate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că inspiraţia este un act divino-uman, şi e practic imposibil să se precizeze punctul de întrepătrundere între lucrarea divină şi cea umană. Inspiraţia rămâne o lucrare tainică, ale cărei elemente nu pot fi deplin cuprinse cognitiv. Inspiraţia verbală a fost susţinută şi de unii reformaţi ca Luther, Calvin și s-a perpetuat până în neo-protestantismul actual. Dar după cum vom vedea, toate aceste idei nu sunt decât prejudecăți și probleme false, generatoare de soluții la fel de false. 

Cea mai importantă schimbare în concepţia despre inspiraţie a apărut odată cu iluminismul. Ca o reacţie împotriva învăţăturii Bisericii, gânditorii iluminişti au afirmat că Biblia este doar produsul raţiunii umane. A fost negată contribuţia divină la alcătuirea Bibliei. În această perioadă se naşte critica biblică, al cărei părinte a fost Richard Simon. Potrivit criticilor raţionalişti, Biblia este produsul raţiunii umane şi trebuie interpretată ca şi când nu ar exista Dumnezeu. Natura inspiraţiei şi raportul dintre revelaţie şi inspiraţie au fost privite diferit de teologi. Unii nu fac nici o diferenţă între revelaţie şi inspiraţie. Cei mai mulţi însă socotesc că inspiraţia este legată organic de revelaţie, dar se deosebeşte de aceasta. Revelaţia este acţiunea prin care Dumnezeu se descoperă oamenilor. Inspiraţia este lucrarea prin care Dumnezeu participă la scrierea de către autorii biblici, a descoperirilor Sale. Multe biserici conservatoare neo-protestante susțin teoria inspirației verbale potrivit căreia, în manuscrisele originale ( numite “autografe” ), Dumnezeu a inspirat fiecare cuvânt. Prin urmare, conform acestei viziuni, cuvintele Scripturii sunt chiar cuvintele lui Dumnezeu. Profeții devin astfel niște secretari, niște dactilografi, un fel de mașini de scris. Totul este mecanic, Scripturile luând naștere printr-o simplă dictare. Profeții nu sunt altceva decât doar niște simple instrumente de scris în mâna lui Dumnezeu. Jean Calvin, un apărător al teoriei inspirației verbale, susținea că Scripturile au fost “dictate”. Este oare necesar să spun că nu există absolut nici o dovadă în sprijinul acestei idei?

Biserica AZȘ nu susține teoria inspirației verbale, datorită numeroaselor probleme pe care le ridică aceasta. Una dintre problemele de nerezolvat este imposibilitatea de a explica diferențele care apar în rapoartele biblice. Dar dacă lucrarea lui Dumnezeu s-ar limita la revelarea Sa în fața sau în mintea omului, atunci cuvintele descoperite de El s-ar pierde odată cu moartea celor care le-au primit și cu atât mai mult s-ar pierde odată cu copierea și traducerea manuscriselor. Acesta este un contra-argument la teoria AZȘ. Cum putem afirma inspirația divină a Bibliei dacă o reducem doar la inspirația unor idei, a unor gânduri? Nu se exprimă gândurile prin cuvinte? Or, dacă un gând este 100% inspirat, poate cuvântul prin care gândul este descris să fie neinspirat? 

Prin inspiraţie este asigurată perenitatea mesajului dumnezeesc, care devine accesibil tuturor oamenilor prin consemnarea sa în Biblie. Se spune adesea că inspiraţia este o conlucrare între Dumnezeu şi om. Este însă dificil a aprecia aportul fiecărei părţi, precizând unde se termină lucrarea divină şi unde începe cea umană, cum lucrează Dumnezeu şi cum lucrează omul. Asemenea Persoanei Mântuitorului care a îmbinat în mod armonios divinul cu umanul, Biblia este și ea o carte unică, îmbinând cele două naturi. Însă cât este contribuţia lui Dumnezeu şi cât a omului în acest proces?

 Răspunsurile la această întrebare s-au grupat în jurul a trei poziţii, în funcţie de importanţa care se acordă celor implicaţi: lui Dumnezeu sau omului. Astfel, inspiraţia a fost uneori atribuită exclusiv lui Dumnezeu, cum s-a întâmplat în iudaismul elenistic, unde omul e pasiv, inconştient şi în extaz în acest proces. De aici a apărut teoria inspirației verbale. La cealaltă extremă s-au situat cei care au exclus cu totul factorul divin, atribuind inspiraţia exclusiv raţiunii umane, cum s-a întâmplat în iluminism şi în critica raţionalistă a Bibliei. În acest caz Biblia se reduce la o colecție de documente străvechi și indiferent de subiectul lor religios, valoarea ei rezidă în vechimea documentului în sine, nu a conținutului.

 În fine, poziţia de mijloc şi cea mai susţinută, afirmă o conlucrare între divin şi uman în procesul inspiraţiei. Biserica AZȘ a adoptat în manualele de doctrină acest punct de vedere, aparent echilibrat, aparent ”biblic”: Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, rostit însă într-un limbaj omenesc. Ca scriere, Biblia este de origine omenească; în privința mesajului, ea este de origine divină. Deși “comoara” a fost încredințată unor vase omenești, ea este totuși din ceruri. Limbajul fiind omenesc, el nu este scutit de imperfecțiuni. Cu toate acestea, mesajul ei este divin. 

Infailibilitatea Bibliei trebuie înțeleasă în sensul că ea este Cuvântul lui Dumnezeu vrednic de încredere, atât istoric cât și faptic, dar nu în sensul că elementul uman nu a avut rolul său în scrierea și transmiterea textului. Imperfecțiunile umane și-au pus amprenta pe limbajul ei, fără însă ca mesajul divin să aibă de suferit. “ Sfintele Scripturi, Vechiul și Noul Testament, sunt Cuvântul scris al lui Dumnezeu dat prin inspirație divină, prin oameni sfinți ai lui Dumnezeu, care au vorbit și au scris așa cum au fost mișcați de Duhul Sfânt. În Cuvântul Său, Dumnezeu a încredințat omului cunoștința necesară pentru mântuire. Sfintele Scripturi sunt revelația infailibilă a voinței lui Dumnezeu. Ele sunt standardul caracterului, testul experienței, descoperitorul autoritar al doctrinelor și raportul demn de încredere al actelor lui Dumnezeu in istorie ”,spune punctul nr. 1 din doctrina adventistă. Biblia este o carte inspirată,perfectă pentru scopul pentru care a fost dată. Nu există în cuprinsul ei nici o eroare care să pericliteze mântuirea vreunei persoane. Trebuie sa avem asigurarea că întregul proces al comunicării adevărului, apoi alcătuirea și păstrarea manuscriselor, dar și traducerea și tipărirea lor în limbile moderne, s-au făcut sub supraveghere divină, susțin manualele de doctrină adventiste. Veți fi surprinși să aflați mai târziu, că de fapt adventiștii nu cred așa ceva.

Un punct de vedere înrudit cu cel al inspirației verbale este teoria inspirației gradate. Potrivit acestei teorii, în Biblie există unele pasaje mai inspirate decât altele. De exemplu, Luther credea că Epistola lui Iacov este mai puțin inspirată decât Epistola către Galateni a lui Pavel. Biserica Adventistă nu susține nici teoria inspirației gradate, considerând că “toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos…” (2 Timotei 3:16). Ne vom ocupa mai încolo și de acest text și vom demonstra că de fapt avem de-a face cu un argument circular. În plus, vom constata cu surprindere că acest verset nu sună așa în limba greacă a NT!!!

“ Dumnezeu nu a rânduit pe niciun om să pronunțe judecata asupra Cuvântului Său, selectând anumite lucruri ca fiind inspirate și discreditându-le pe altele ca fiind neinspirate.” Aceasta spunea E. G. White, în Scrisoarea 22, 1889 și adventiștii fundamentaliști o cred. Vom vedea că totuși în practică, realitatea este alta și aceasta datorită introducerii noțiunii de ”interpretare”a textului biblic, noțiune de care aproape nimeni nu ține cont atunci când vorbește de inspirație. Biserica Adventistă, asemenea metodiștilor și anabaptiștilor, susține teoria inspirației dinamice, în care mesajul divin este filtrat prin personalitatea, intelectul, pregătirea și stilul fiecărui autor în parte. 

“ Biblia este scrisă de oameni inspirați, însă ea nu este modul de gândire și de exprimare al lui Dumnezeu. Ca scriitor, Dumnezeu nu este reprezentat…Scriitorii Bibliei au fost scribii lui Dumnezeu, nu pana Sa de scris. Priviți la diferiți scriitori. Nu cuvintele Bibliei sunt inspirate, ci oamenii au fost aceia care au fost inspirați. Inspirația nu acționează asupra cuvintelor omului sau asupra expresiilor lui, ci asupra omului însuși care, sub influența Duhului Sfânt, este inspirat cu gânduri. Însă cuvintele primesc amprenta minții omului. Gândul divin este transmis. Gândul și voința divină se combină cu gândul și voința omenească, în acest fel ceea ce rostește omul este Cuvântul lui Dumnezeu ” (E. G. White, Manuscris nr. 24/ 1886). 

Conform acestor afirmații, care este mecanismul inspirației? Mai întâi, Dumnezeu iluminează mintea profetului, influențându-i gândirea. Apoi El activează cugetarea și memoria profetului, dându-i acestuia o înțelegere clară a revelației. În final, Dumnezeu trezește dorința profetului de a scrie ceea ce i s-a descoperit, sau îi dă porunca să facă acest lucru. În tot acest proces, partea omului nu este pasivă. El nu este o mașină de scris, ci trece descoperirea primită prin filtrul personalității sale, al intelectului său , al stilului său literar și al modului său de gândire. Sună plauzibil? Logic chiar? Vom vedea mai târziu dacă lucrurile stau exact așa. 

Adventiștii resping ideea de inspirație verbală (dictarea textului) dar nu renunță la ideea inspirației plenare, fie ea și a gândurilor. Dar dacă Dumnezeu nu a dictat cuvânt cu cuvânt un text, ci a descoperit doar ideile, pe care fiecare autor le-a îmbrăcat în cuvinte, potrivit individualităţii sale, mai putem vorbi de inspirație plenară? Nu se putea strecura nici măcar un singur gând uman printre multitudinea de gânduri divine implantate în mintea profetului? Aparent este mai acceptabilă această concepţie fiindcă ţine cont de libertatea umană și nu face din om un simplu roboțel. Dumnezeu nu îl sileşte pe om să scrie mecanic, ci îi lasă loc pentru a-şi exprima propria personalitate. Ce implicații are exprimarea propriei personalități, nu ne mai spune nimeni. 

De aceea, nu greșim dacă tragem o primă concluzie după toate acestea, înainte să trecem la un alt capitol: Există o discrepanță clară între credința membrilor BAZȘ ”la firul ierbii” și ceea ce teologii adventiști scriu în manualele de doctrină. În cărți, teologii au dorit negarea credinței în inspirația verbală, spunând că Dumnezeu a inspirat doar ideile nu și cuvintele. În practică însă, în viața bisericii și în predici, faptele concrete arată credința adventiștilor mai degrabă în inspirația verbală și plenară, decât în teoriile oficiale susținute de cărțile teologilor americani. În mod firesc se ridică apoi o serie de alte întrebări logice: cui trebuie să i se atribuie inspiraţia? Autorilor surselor literare sau și celor care au copiat scrierile? Trebuie să reducem inspiraţia la procesul scrierii? Cum rămâne cu cei care au păstrat şi transmis sursele orale? Cât de inspirați au fost oamenii de la Adam și până la primul scriitor al vreunei cărți canonice, pentru a transmite din tată în fiu Cuvântul Domnului? Au fost ei inspiraţi să transmită fidel poruncile divine? Nu cumva în faţa dificultăţii de a identifica doar un singur beneficiar al inspiraţiei, pare mai potrivit să vorbim de inspiraţie ca un proces colectiv? Inspiraţia se răsfrânge asupra tuturor celor implicaţi în apariţia textelor biblice? Dacă da, ea implică în acest caz, nu numai indivizi, ci şi colectivităţi de credinţă. Iar consecințele doctrinare desprinse de aici, sunt nebănuite.

( va urma)

Autor: Ovidiu Iovanel