3. Un număr mai mare decât universul și consecințele sale filozofice
( continuare )
Totuși chiar și acest exemplu de precizie este pus cu totul în umbră de un altul, cu siguranță cel mai uimitor dintre toate. Universul nostru este un univers în care entropia ( o măsură a dezordinii) crește, o realitate exprimată prin cea de-a doua lege a termodinamicii. Renumitul matematician Roger Penrose propune un tablou care lasă muți de uimire până și pe cei mai sceptici oameni de știință:
„ Să încercăm să ne imaginăm întregul spațiu din univers. Fiecare punct din acest spațiu reprezintă o altă variantă matematică posibilă prin care un univers anume ar putea să apară. Să ne imaginăm acum o persoană care este înarmată cu un ac, ac pe care îl îndreaptă spre un anume punct din infinitatea de puncte din spațiu. Fiecare poziție a acului produce un alt univers. Exactitatea cu care această persoană trebuie să nimerească depinde de entropia universului care trebuie creat. Ar fi destul de ușor să producă un univers cu o entropie mare, deoarece în acest caz ar sta la dispoziția acului o mare felie din acest spațiu, felie care ar reprezenta regiunea-țintă. Dar ca să producă un univers cu o entropie inițială extraordinar de scăzută ( adică cu o ordine practic perfectă), - astfel încât să poată exista ceva precum a doua lege a termodinamicii - , acea persoană trebuie să țintească cu acul asupra unei extrem de minuscule porțiuni din acel spațiu. Cât de infimă trebuie să fie acea porțiune , astfel încât să ia naștere un univers ale cărui constante fundamentale să fie extrem de asemănătoare cu cele ale lumii noastre? ” The Road to Reality: A Complete Guide to the Laws of the Universe, 288.
Calculele sale l-au condus la concluzia remarcabilă că precizia „ Creatorului ” respectiv trebuie să fi fost de 10 la puterea 123( adică 10 înmulțit cu el însuși de 123 ori !!!) atunci când a apărut universul. Penrose continuă:
„ Acesta este un număr neobișnuit, chiar și pentru un matematician ca mine. Nici măcar nu poate fi scris complet în actuala numerotație decimală. Chiar dacă am „ așeza ” deasupra fiecărui proton și neutron din univers câte un zero - am putea chiar să mai folosim și alte particule elementare pentru aceasta - , nu ne-am putea atinge țelul de a avea prin aceasta numărul dorit. ”
Având în vedere faptul că există nu numai unul, ci mai multe exemple ale unor astfel de „ coincidențe ” remarcabile, nu este deloc de mirare să auzi afirmații precum cea a lui Paul Davies: „ Nu poți să te sustragi tentației de a gândi că în spatele universului se află un plan genial !” Paul Davies, Die neue Ordnung des Kosmos, pag 299.
4. Planeta privilegiată
Până acum ne-am ocupat cu fina tunare a universului numai în ceea ce privește scala sa cosmică. Dacă ne gândim la condițiile speciale care sunt necesare în sistemul nostru solar pentru menținerea vieții, descoperim alți parametri demni de luat în seamă. Unii sunt evidenți fără prea mare efort intelectual. Astfel distanța dintre soare și Terra trebuie să fie cea corectă. Dacă ar fi prea mică, apa de pe Terra s-ar evapora imediat în întregime. Dacă ar fi prea mare, ar fi prea frig ca să existe vreo formă de viață cunoscută. În ceea ce privește gravitația de la suprafața planetei și temperatura acesteia, sunt doar câteva grade care decid dacă Terra va deține o atmosferă care poate întreține viața, și care conține gazele necesare acesteia.
De asemenea, planeta trebuie să se rotească în jurul propriei axe cu viteza corectă: prea încet, și diferențele de temperatură dintre noapte și zi ar deveni prea mari; prea repede, și viteza vântului ar fi distrugătoare. Astrofizicianul Hugh Ross listează o întreagă suită de astfel de parametri esențiali pentru viață și ajunge la aprecierea aproximativă că probabilitatea existenței întâmplătoare a unei astfel de planete în univers este de 1 la 10 la puterea - 30.( o, ooooo....30 de zerouri...1)
În cartea lor „ Planeta privilegiată ”, Guillermo Gonzalez și Jay. W. Richards deschid cititorilor o perspectivă fascinantă despre această temă. Aceștia atrag atenția asupra faptului că Terra este o planetă pe care, și de pe care, se poate cerceta orice. Spre deosebire de alte lumi din cosmos, pământul dispune de condiții extrem de bune care permit nu numai să fie locuibil, ci înlesnesc o paletă foarte variată de măsurători cosmice , de la astrofizică până la geofizică. Am fi putut de exemplu să ne găsim într-un colț al universului din care să nu putem vedea nimic în afara atmosferei noastre, datorită luminii prea intense provenită de la astrul principal. De asemenea, nu am fi putut cerceta mare lucru dacă am fi făcut parte dintr-o constelație în care norii de gaz cosmic ar fi împiedicat vederea în afară.
Gândiți-vă la faptul că mărimea soarelui și a lunii, precum și distanța lor față de Terra sunt exacte încât să poată avea loc o eclipsă totală. Din cauza eclipselor de soare, știm mult mai mult despre el decât dacă nu am fi observat aceste fenomene naturale. Eclipsele de soare au putut în secolul XX să demonstreze pentru prima oară în mod practic curbarea luminii datorită gravitației , așa cum a fost aceasta prezisă de teoria relativității lui Einstein. Cei doi autori sus citați își încheie astfel cartea:
„ Și când admirăm uimiți mica noastră oază de viață din perspectivă cosmică, ne dăm seama că nu privim într-o infinitate care nu spune nimic, ci într-o arenă fascinantă, care corespunde capacității noastre raționale de a o cerceta. Probabil că am trecut nepăsători pe lângă un semnal cosmic extrem de important, un semnal care dezvăluie privirii un univers construit în mod perfect pentru viață și investigații, un univers care ne șoptește parcă la ureche informații despre o inteligență extraterestră care este mai mare, mai veche și mai impresionantă decât orice altceva care ne-am putea imagina ”. The Privileged Planet, 335.
Arno Penzias, descoperitorul radiației cosmice de fond( ecou al Big-Bang-ului), rezumă astfel situația din punctul său de vedere:
„ Astronomia ne conduce la un eveniment unic: un univers care a luat naștere din nimic, care se găsește într-un deosebit de fragil echilibru , necesar pentru a face viața posibilă, și la baza căruia stă un plan ( aș putea spune supranatural) ”. Cosmos, Bios un Theos, 83.
Toate argumentele prezentate până acum în aceste două articole nu pot fi intrepretate ca argumente unde Dumnezeu apare ca „ The God of the Gaps ”( Dumnezeul-improvizație, acoperitor de găuri). Este tocmai progresul științei, și nu necunoștința ei, care ne permite să recunoaștem reglajul fin al universului. În acest sens nu există vreo „ gaură ” în știință: toți savanții sunt de acord în ceea ce privește existența acestui reglaj misterios. În loc de asta trebuie pusă o cu totul altă întrebare: „ Cum trebuie interpretată știința ? În ce direcție indică ea? ”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu