Enigme ale cosmosului ( VI a ): Simple coincidențe întâmplătoare sau un plan genial?

        Nicolaus Copernic este răspunzător pentru o revoluție în gândirea științifică. Atunci când a renunțat la imaginea despre Terra ca centru al universului, el a provocat un fenomen filozofic și științific prin care importanța planetei noastre a început să fie tot mai mult relativizată, spre mânia bisericii care apăra cu dinții ( și ghiarele) geocentrismul. Urmărirea cu curaj al dovezilor cosmologice obținute de-a lungul timpului de Kepler, Galilei și Newton au condus la larg răspândita imagine contemporană despre univers, în cadrul căreia pământul este o planetă obișnuită printre multe alte planete, care înconjoară o dată pe an un soare obișnuit, care se găsește la rândul lui în brațul spiralat al unei galaxii obișnuite, galaxie care la rândul ei ( conform teoriei stringurilor) este una din nenumăratele galaxii ale…unui univers obișnuit!!… Această pierdere în importanță a planetei noastre în raport cu vastitatea universului mai este cunoscută și sub numele de „ principiul copernican ”.

      Cu toate acestea, ultimile descoperiri din astrofizică vin să pună serios sub semnul întrebării acest principiu. Și asta pentru că imaginea remarcabilă care se contruiește pas cu pas de către fizica și cosmologia modernă este aceea a unui univers ale cărui valori fundamentale și forțe naturale sunt uluitor de precis stabilite astfel încât viața în acest univers să fie posibilă. Cele mai recente cercetări în domeniu arată că multe dintre constantele naturale, începând de la nivelul de energie din atomul de carbon și până la viteza cu care se mărește universul, au exact valoarea potrivită pentru a permite viața. Dacă s-ar schimba extraordinar de puțin valoarea matematică doar a unei astfel de constante, universul nostru ar arăta extrem de plictisitor…Să însemne toate aceste lucruri că la urma urmei…suntem totuși importanți ca planetă?

       Extrem de finul tuning al universului cere o explicație serioasă din partea savanților. Teiștii afirmă că sunt prea multe coincidențele întâlnite în matematica universului și a vieții ca acestea să fie doar atât: coincidențe și nimic mai mult. Dimpotrivă, ele sunt evidența care arată către un plan genial, care la rândul său arată către un Plănuitor. Ateii spun în schimb că, dat fiind faptul că universul nostru este doar unul între alte miliarde de universuri, nu e cine știe ce mare lucru că se întâmplă ca tocmai universul acesta să aibă  condițiile necesare vieții. Am mai spus-o deja pe acest blog: artificiul lor este unul de natură filozofică, și nicidecum de natură științifică. Savanții atei nu pot aduce nici-o probă concretă a existenței Multiversului, așa cum teiștii nu pot aduce nici-o probă concretă a existenței lui Dumnezeu. Și unii și alții își fundamentează teoriile pe CREDINȚĂ. 

    Haideți să vedem în continuare câteva exemple ale acestor „ coincidențe ” uimitoare. 

  1.   Atomul de carbon 

     Ca să poată exista viață ( așa cum o cunoaștem noi pe Terra) este necesară o cantitate suficientă de carbon. Carbonul se formează prin combinarea a trei nuclee de heliu sau prin combinarea nucleelor de heliu și beriliu. Matematicianul și astronomul Sir Fred Hoyle a calculat că nivelul de energie al protonilor și neutronilor necesar pentru un astfel de proces trebuie să fie extrem de bine potrivit, fenomenul fiind numit sub numele de rezonanță. La o deviere de un singur procent al acestei rezonanțe, viața ar fi imposibilă. 

   Hoyle a recunoscut că nimic nu a zguduit mai mult poziția sa ateistă decât descoperirea acestui lucru. Acest grad înalt de exactitate a fost pentru el îndeajuns ca să-l convingă de faptul că „ e ca și cum un Superintelect a jonglat la începuturile universului cu fizica, chimia și biologia ” și că ” nu există în natură așa-zise forțe oarbe, despre care să se merite discutat.” ( Fred Hoyle, The Universe: Paste and Present Reflections, 20, 1982, 16).

2.  Relații între forțele fundamentale

     Însă exemplul de mai sus pălește în importanță atunci când este comparat cu relațiile matematice care există între forțele fundamentale ale naturii. Fizicianul Paul Davies a calculat că dacă relația dintre forța nucleară tare și forța electromagnetică ar devia cu doar 1 la 10 la puterea 16 ( 0, oooooooooooooooo1% ) de la valoarea actuală, stelele precum soarele nostru nu s-ar mai putea forma în univers. De asemenea, constanta matematică dintre forța electromagnetică și gravitație trebuie să fie la rândul ei extrem de bine determinată. La o deviere infimă de numai 1 la 1o la puterea 40 (patruzeci de zerouri!!!) în plus față de reala valoare a acesteia , ar exista în univers numai stele mici, în timp ce la o scădere neînsemnată ar exista numai sori uriași. În univers există însă sori de toate mărimile: pitici albi, sori obișnuiți precum soarele nostru sau uriași greu de imaginat precum Eta Carinae, mult mai mare decât soarele nostru! Sorii de mărime considerabilă produc în „ cuptoarele ” lor termonucleare elemente  grele,  iar sorii de mărime mai mică ard suficient de mult pentru ca să existe planete unde viața poate fi posibilă…

      Pentru a ilustra o astfel de precizie, Paul Davies folosește imaginea unui arcaș care trebuie să nimerească o monedă …dincolo de universul observabil, la o depărtare de 20 miliarde ( !!! ) de ani-lumină. Dacă cu greu putem să ne imaginăm așa ceva, poate că ne ajută o altă ilustrație a cosmologului Hugh Ross: acoperim America de Nord cu un strat de monede până la lună ( 386.000 km), iar apoi facem același lucru cu încă un alt miliard de Americi! Apoi ascundem între aceste miliarde nenumărate de monede una roșie, după care legăm pe cineva la ochi și îl rugăm să găsească din prima încercare moneda roșie. Șansa ca să se întâmple acest lucru este de 1 la 10 la puterea 40( 0,oooooooo…patruzeci de zerouri…apoi 1)! 

     Deși discutăm acum despre o precizie care este infinit mai înaltă decât orice instrument de măsură omenesc, universul mai are multe surprize pregătite. A putut fi arătat, de pildă, că o schimbare a raportului matematic dintre expansiunea universului și forța gravitației de 1 la 10 la puterea 55 a timpului Planck ( adică la numai 10 la puterea - 43 secunde după nașterea universului), ar fi condus fie la o expansiunea prea accelerată a acestuia, fie la una prea lentă având ca urmare colapsul iminent al acestuia. Însă universul nostru continuă  și astăzi, la 13,7 miliarde de ani de la Big-Bang, să se mărească, dar nu oricum! În loc să se încetinească expansiunea lui după „ marea explozie ”, așa cum prevăzuseră savanții până în 1998, aceștia au rămas șocați să constate că ritmul acesteia se mărește!

  ( va urma)