FALSE SOLUȚII la FALSE PROBLEME, O SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA INSPIRAȚIEI SCRIPTURII, A CANONULUI ȘI A PROBLEMELOR AFERENTE

      Inaugurez astăzi pe blog  o nouă secțiune dedicată cititorilor mei. Oricine dorește să contribuie personal la căutarea Adevărului prin ideile sau cunoștințele sale, este binevenit să ni le împărtășească. Voi impune, ca administrator al acestui site, doar două condiții: materialul respectiv să fie decent ( lipsit de atacuri la persoană, jigniri sau alte tipuri de violență verbală îndreptate asupra vreunei persoane anume), și să fie coerent din punct de vedere intelectual ( cine scrie să aibă ȘI ceva de spus, fără ca să mai vorbesc despre respectul față de limba maternă). 
      Ca unul care mă disociez de orice religie căutând în schimb spiritualitate și Adevăr, doresc ca intervențiile viitoare ale cititorilor de la această secțiune să respecte acest deziderat, indiferent că fac parte sau nu dintr-o religie organizată, că sunt agnostici, atei sau liber-cugetători. Voi refuza însă din start publicarea unor articole cu limbaj religios de lemn sau a unor articole cu tentă batjocoritoare la adresa lui Dumnezeu. Adevărul nu se află acuzând în mod gratuit ceva sau pe cineva, și nici prin moștenirea tradiției părintești, ci prin greutatea argumentelor și a dovezilor aduse. 
     Acestea fiind spuse, are cuvântul pentru început Ovidiu Iovănel, autorul cărții „ Dumnezeu este unul singur ”. Titlul de mai sus precum și ceea ce va urma, îi aparțin în exclusivitate. 


                INTRODUCERE – PE SCURT:

De curând, am recomandat unor prieteni să vizioneze două predici ale pastorului Sorin Petrof, postate anul acesta pe pagina Intercer. Unul dintre ei mi-a scris apoi nedumerit. Deși nu este membru adventist, a frecventat BAZȘ[1] încă din facultate. Fiind familiarizat cu interpretările adventiste, prietenul meu era alarmat cu privire la clătinarea credinței sale, oricum șubredă, după cum el însuși mărturisește. Motivul? Diferența substanțială între interpretările și viziunile ”moderne” cu privire la inspirația și autenticitatea textului biblic, în comparație cu variantele ”clasice”, pe care le cunoscuse el (ca și mine dealtfel) în urmă cu 20 de ani. Deși prietenul meu se referea la Apocalipsă și la scenariile acesteia în mod special, putem extinde nedumeririle acestea la întreaga Scriptură, deoarece nu numai scenariile apocaliptice sunt astăzi revizuite și chiar contestate, ci multe alte doctrine. Acesta este motivul pentru care am scris ceea ce urmează, dorind să mă ocup de Canonul și inspirația Scripturii precum și de soluțiile pe care teologii le-au propus în legătură cu acest subiect. Odată ce vom înțelege problema inspirației și a autenticității cărților ce compun Biblia așa cum o avem astăzi (Canonul biblic), putem să înțelegem de asemenea existența atâtor sisteme de interpretare și păreri teologice în sânul creștinismului. Și mai ales, putem înțelege cum și de ce, au ajuns adventiștii (și ceilalți neo-protestanți) să creadă ceea ce cred astăzi. Ne vom ocupa mai întâi de INSPIRAȚIA BIBLIEI, apoi de felul în care s-a format CANONUL, urmând ca în final să stabilim adevărul pe baza dovezilor, nu a presupunerilor sau superstițiilor legate de ceea ce astăzi numim ”Sfânta Scriptură”. Vă rog să citiți cu atenție acest material și să gândiți!

DIVERSE PĂRERI TEOLOGICE LEGATE DE    INSPIRAȚIA BIBLIEI

EPISODUL I - primele trei păreri

Ce înseamnă mai exact inspiraţie? Literalmente, “a inspira” înseamnă ”a respira”. Odată intrați într-o biserică neo-protestantă, suntem învățați să credem că scripturile sunt insuflate de Dumnezeu, că vin direct de la El. O descriere utilă a acestui proces o găsim în Fapte 1:16: „…trebuia să se împlinească Scriptura pe care Duhul Sfânt a spus-o mai înainte, prin gura lui David”. Aceasta este inspirația: Dumnezeu vorbind prin gura unui om ales pentru scopul acesta. Dar, după cum vom vedea, simpla afirmație legată de inspirația unor scrieri antice, nu face decât să stârnească și mai multe controverse, aducând pe tapet o serie de întrebări la care teologii din toate timpurile și-au dat silința să răspundă. Vom vedea mai jos principalele idei (teorii) despre felul în care a inspirat Dumnezeu Scriptura, susținute astăzi în creștinism. Și vom vedea mai ales dacă aceste teorii au vreo bază reală sau sunt simple speculații teologice, bine ticluite, spre a înșela logica și bunul simț al căutătorului după adevăr.

1.  TEORIA INSPIRAȚIEI NATURALE (sau INTUITIVE)

Această teorie susţine că inspiraţia este doar o formă superioară de perspicacitate din partea omului natural, a autorului cărții respective. E ca și cum aș afirma eu că ”m-am simțit inspirat să scriu acest articol”. La fel s-au simțit autorii biblici, inspirați să scrie ce au trăit, văzut sau visat. Inspirația naturală este numai intensificarea sau elevarea percepţiei religioase a scriitorului, este un îndemn spre a face ceva, în cazul de față, spre a scrie. În realitate, această teorie, spun contestatarii ei, confundă lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt cu lucrarea Sa specială de inspiraţie. Iluminarea nu este transmiterea adevărului, ci înţelegerea adevărului deja revelat. Noi toți putem fi inspirați să înțelegem ceea ce citim în Biblie, dar numai unii au fost cu adevărat inspirați (în sensul de ”aleși”) să o scrie. Teoria aceasta nu este foarte des întâlnită, cel puțin nu sub o formă doctrinară într-o oarecare biserică, ci mai degrabă este specifică anumitor indivizi (fie ei teologi sau nu).

2.      TEORIA DICTĂRII

Teoria dictării susţine că autorii Scripturii nu au fost decât niște scribi (secretari), nu persoane a căror individualitate să fie păstrată şi oarecum pusă la lucru în actul inspiraţiei. Ei doar au notat cu atenție ceea ce glasul lui Dumnezeu le-a dictat. Potrivit acestei concepţii, stilul este acela al Duhului Sfânt. Unii au afirmat că până şi gramatica trebuie sa fie perfectă pretutindeni în Biblie, deoarece este gramatica Duhului Sfânt. Această teorie însă ignoră diferenţele evidente între stilul lui Isaia, David, Petru, Iacov, Ioan si Pavel, de pildă. Unii au căutat să treacă peste această dificultate, făcând presupunerea că Duhul Sfânt a adoptat în fiecare caz stilul scriitorului. Dar, spun contestatarii teoriei, Dumnezeu a folosit oameni vii, nu unelte fără viaţă. Altfel, putea să scrie El direct, așa cum a făcut-o când a scris cele 10 porunci pe cele două table de piatră. El nu a pus deoparte personalitatea umană, ci a folosit chiar şi personalitatea autorilor pentru a aşterne pe hârtie revelaţia Sa[2]. Nici această teorie nu se bucură de prea mulți adepți printre creștini, însă o putem întâlni în special la creștinii mai slab pregătiți din punct de vedere teologic, pentru care ”dictarea” rezolvă dintr-un condei, toate dilemele legate de textul biblic.

3.      TEORIA CUVÂNTULUI DIVIN INCLUS

Această teorie susţine că Dumnezeu i-a dotat pe scriitorii Scripturii cu capacitatea necesară pentru transmiterea exactă a adevărului pe care trebuiau sa îl comunice. Aceasta i-a făcut infailibili în probleme de credinţă şi practică, dar nu şi în lucrurile care nu au un caracter religios. Biblia conține de toate, atât lucruri spirituale cât și informații de orice fel legate de cultura personajelor, de evenimentele istorice, etc., iar criticii ei sunt gata să arate cu degetul spre fiecare contradicție dintre textul ei și istoria reală, sau chiar spre contradicțiile interne. Astfel, se dă de înțeles că scriitorul ar fi greşit în lucruri care sunt legate de istorie sau de ştiinţă, dar nu putea să greșească în probleme de doctrină. Problemele pe care le ridică o asemenea concepţie sunt evidente: Cum am putea să acceptăm o afirmaţie a Scripturii dar nu şi pe cealaltă? Nicăieri în Biblie nu ni se spune că inspiraţia se extinde numai asupra lucrurilor care sunt legate de credinţa şi de practica religioasă. La fel ca și celelalte două teorii precedente, teoria cuvântului divin inclus se anunță de la o poștă ca fiind o simplă speculație nereușită.

---

[1] Prescurtare de la BISERICA ADVENTISTĂ DE ZIUA A ȘAPTEA.

[2] Thaissen, Lectures in Systematic Theology (Prelegeri de teologie sistematică), p.74-78