FALSE SOLUȚII la FALSE PROBLEME ( III )

FORMAREA CANONULUI BIBLIC

Cum au ajuns cărțile ce compun Biblia, în Biblie? Am întâlnit destui creștini neoprotestanți care cred că Biblia este un fel de pachet căzut din cer. Cei care sunt ceva mai documentați, nu cred asta, dar când este vorba de a lua anumite decizii, foarte mulți se comportă de parcă ar crede așa. Datorită unei viziuni false cu privire la cărțile Bibliei și la inspirația lor, oamenii ajung deseori să predice contradicții și să se comporte contradictoriu, deoarece sunt ”biblici” și într-un caz și în celălalt. Înainte de a face legătura între teoriile despre inspirație și ceea ce se predică astăzi în special de către neo-protestanți și înainte de a lăuda pe cineva sau de a incrimina pe altcineva, este necesar să înțelegem cum s-a format Canonul Scripturii.

Biblia pe care o țineți astăzi în mână, este o colecție de cărți ”canonice”. Acestea au fost scrise de către cel puțin 39 de persoane diferite, în 3 limbi diferite, pe trei continente diferite și pe parcursul a cel puțin 1400 de ani. Termenul CANON în limba greacă înseamnă ”toiag” sau ”trestie de măsurat”. Cu alte cuvinte, un etalon, un standard. În teologie sensul cuvântului face referire la lege, la regulile de viețuire, la doctrine. Biserica creştină a moştenit canonul VT din iudaism. Formarea canonului în iudaism a fost un proces complex, ale cărui etape nu sunt pe deplin elucidate nici astăzi, din lipsă de izvoare.

 Cert este că la sfârşitul secolului 1 e.n. canonul era finalizat şi cuprindea trei categorii de cărţi: Tora, Nebi'im( sau Nevi'im) și Ketubim( sau Ketuvim), adică Legea, Profeţii şi Scrierile. Despre acest lucru avem informaţii în izvoare ale vremii (Iosif Flaviu şi Talmudul), care şi înşiră cele 39 de cărţi pe care le cuprinde astăzi Biblia ebraică (VT). Nu este foarte clar însă dacă acest canon era demult finalizat în sec 1 e.n., sau dacă el s-a încheiat în această epocă. De aceea nu există o teorie unanimă cu privire la formarea canonului în iudaism.

  Unii spun că acesta s-a finalizat încă în timpul lui Ezra (aprox. 480-440 î.e.n.). Aceasta înseamnă că în sec. 1 e.n. a fost doar reconfirmat. A doua părere afirmă că formarea canonului a început în timpul lui Ezra şi s-a încheiat abia în sec. 1 e.n. Dar nu există dovezi concludente cu privire la prima variantă, mai cu seamă că apostolii citează de exemplu din cartea lui Enoh, o apocrifă ce nu este astăzi inclusă în nici un fel de canon. Dacă luăm în discuție doar apocrifa lui Enoh, ar trebui să presupunem că ea a fost inclusă în canonul finalizat deja pe vremea lui Ezra. Totuși se ridică în acest caz întrebarea de ce a fost eliminată această carte (și nu numai ea) până în jurul anului 90-100 e.n.? Unii autori cred că odată cu scrierea cărţilor, ele au şi fost preluate în canon, în mod automat. Această presupoziție nu are nici un fundament real. E ca și cum ai spune că pe măsură ce niște profeți primeau viziuni, ele erau așternute în scris și ”omologate” automat de către sinedriul de la Templu, or, se știe clar ce fel de tratament aplicau de obicei izraeliții profeților lor. 

Alţii afirmă că doar în epoca postexilică s-a constituit canonul, formarea lui fiind legată de numele şi activitatea cărturarului Ezra. Acesta a fost delegat oficial de împăratul persan, să reorganizeze viaţa politico-religioasă a iudeilor întorşi din exilul babilonian, după anul 538 î.e.n. În jurul anului 400 î.e.n., Ezra declară Torah (Legea, sau altfel spus cele 5 cărţi ale lui Moise) drept Constituție a iudeilor sau legea după care se organizează şi funcţionează comunitatea iudaică în Imperiul Persan. Cele 5 cărţi devin astfel canonice, adică normative pentru iudei. Despre acest eveniment se vorbeşte în cartea Neemia, capitolul 8. La Torah s-au adăugat apoi scrierile profetice, ca o a 2-a parte a canonului, iar în final alte scrieri, îndeosebi cele folosite în cult sub formă de rugăciuni, cântări sau lecturi cu ocazia sărbătorilor. Astfel s-a format canonul tripartit (Tora, Nebi'im, Ketubim - Lege, Profeţi, Scrieri).

Un alt moment important pentru cunoaşterea împrejurărilor în care s-a format canonul VT îl constituie apariţia Septuagintei – traducerea în limba greacă a Bibliei ebraice. În sec 4. î.e.n., o colonie de evrei se stabileşte în Egipt, în oraşul Alexandria, în timpul stăpânirii ptolemeice. La fel ca şi în epoca persană, iudeii au primit dreptul de a se organiza ca o naţiune în cadrul imperiului ptolemeic, cu religie şi legi proprii. Fiindcă evreii de aici vorbeau greaca, ei au tradus Torah în această limbă, oferind statului ptolemeic propriul statut legislativ. În plus, Legea în greacă le permitea şi folosirea ei în cultul de la sinagogă. Ulterior au fost traduse şi cărţile profetice şi celelalte scrieri. Au apărut şi cărţi suplimentare pe care le putem găsi astăzi în Biblia tipărită de către Biserica Ortodoxă. 

Una din ele era Înţelepciunea lui Isus Sirah, despre care se afirmă în prologul cărţii că obişnuia să studieze “Legea, Profeţii şi celelalte scrieri”. Este prima menţiune a canonului biblic sub această denumire, care a devenit uzuală în iudaism. Rezultă de aici că în sec 3. î.e.n. exista canonul tripartit Tora-Nebiim-Ketubim. Dar ceea ce ştim este că acest canon nu era „închis”, deoarece cuprindea și alte cărți față de cele din Biblia ebraică de azi. În timpul Mântuitorului se folosea termenul “Legea, Profeţii şi Psalmii” (Luca 24:44) pentru a desemna cărţile VT. Fariseii acceptau acest canon tripartit, dar în aceeaşi perioadă, saducheii, adică iudaismul oficial, nu recunoşteau caracterul canonic decât pentru Tora. Apoi trebuie să ținem cont că s-au descoperit la Qumran, alături de fragmente din toate cărţile canonice, şi cărţi aflate doar în Septuaginta (cartea lui Tobit, Isus Sirah, Baruh, Bel și balaurul, etc.), dar şi cărţi apocrife sau cărţi proprii comunităţii eseniene (imnurile comunităţii, regulile comunităţii, etc.). Nu avem informaţii care să ne lămurească dacă se făcea distincţie între toate acestea în ceea ce priveşte valoarea lor canonică. O situaţie clară în privinţa canonului exista însă la sfârşitul secolului 1 e.n. În ultimele două decenii ale acestui secol, iudaismul se regrupează în jurul oraşului palestinian Iamnia (sau Iabne, în apropiere de Jaffa). Sub influenţa fariseilor, se reia problema canonului şi se confirmă forma lui tripartită (Lege, Profeţi şi Scrieri) cuprinzând 39 de cărţi. Practic din acest moment canonul de 39 de cărţi pentru VT, rămâne definitiv în iudaism. În aceste condiţii, e de presupus că scrierile cuprinse doar în Septuaginta (LXX), nu au avut şanse prea mari să fie acceptate în canon, cunoscută fiind aversiunea fariseilor faţă de tot ce ţinea de elenism, pe care îl socoteau principala cauză a catastrofei naţionale iudaice.

Ce putem spune însă despre canonul Noului Testament? Pentru început trebuie să știm că pe măsură ce biserica creștină se dezvolta și se organiza, s-a simțit nevoia unui canon apostolic care să cuprindă evangheliile și epistolele ce circulau în acea perioadă, acestea fiind mult mai multe decât cele incluse în NT așa cum îl avem astăzi. De exemplu, Canonul Muratori din anul 180 e.n., nu conținea epistola către Evrei, 1 și 2 Ioan precum și 2 Petru, dar figurau alte cărți considerate astăzi drept ”apocrife”. 

În anul 367 e.n., în lista lui Atanasie, figurau toate cele 27 de cărți ale NT. Următoarele trei concilii de la Roma (383 e.n.), Hippo (393 e.n.) și Cartagena (397 e.n.) au stabilit componența aproape definitivă a Bibliei. Spun asta deoarece în anul 1546, Conciliul din Trident a hotărât ca la VT așa cum îl cunoaștem astăzi, să se adauge și apocrifele regăsite în LXX( Septuaginta). Întrucât creștinii credeau că iudeii, prin lepădarea lui Christos, pierduseră privilegiile lor și fuseseră lepădați de Dumnezeu, biserica creștină s-a considerat unicul proprietar și interpret îndreptățit al acestui Cuvânt al lui Dumnezeu. 

Vechiul Testament conținea profeții care îndreptau atenția la Christos, precum și la multele făgăduințe mărețe pentru adevăratul popor al lui Dumnezeu, despre care creștinii credeau că sunt ei înșiși. Toate acestea făceau ca Vechiul Testament să fie scump pentru biserica primară. Cel dintâi om care a încercat să stabilească un canon a fost Marcion, pe la mijlocul secolului al II-lea. El era un antisemit convins care susținea ca Yehova din Vechiul Testament era Dumnezeul iudaic al mâniei și dreptății, care nu avea nimic de-a face cu Dumnezeul creștin al iubirii, Isus. Marcion pretindea că el este adevăratul tâlcuitor al teologiei creștine a lui Pavel și fiind un excelent organizator, a fixat pentru propria biserică un canon biblic care se conforma ideilor sale. El a eliminat cu totul Vechiul Testament și, de asemenea, anumite cărți ale erei apostolice. În consecință, Biblia lui consta numai din Evanghelia după Luca, scrierile apostolului Pavel și o carte a lui proprie, numită Antithesis, în care își prezenta argumentele pentru respingerea Vechiului Testament. Colecția sa de epistole ale lui Pavel, numită Apostolikon, consta din zece epistole ale lui Pavel: Galateni, 1 și 2 Corinteni, Romani, 1 și 2 Tesaloniceni, "Laodiceeni" (Efeseni), Coloseni, Filipeni și Filimon. El respingea 1 și 2 Timotei, Tit și Evrei și a schimbat textul acelor cărți pe care le-a acceptat pentru ca sa fie de acord cu teologia lui. 

Activitatea lui Marcion a forțat biserica să ia poziție cu privire la care cărți puteau să pretindă statutul de ”Scriptură”. Din nefericire sunt la dispoziție puține surse care să arate clar cum a acționat biserica creștină cu privire la chestiunea aceasta la mijlocul secolului al II-lea. O imagine clară a canonului NT nu apare decât pe la anul 200 e.n. Sursele sărace care sunt la dispoziție asupra acestui subiect din perioada aceea, sunt următoarele: Iustin Martirul, un contemporan al lui Marcion, a scris mai multe lucrări la Roma pe la anul 150 d.Hr., în care trata Evangheliile ca Sfântă Scriptură, la egalitate cu Vechiul Testament. Descriind serviciul bisericesc creștin, el spune că la adunările lor, creștinii citesc memoriile apostolilor sau scrierile profeților (adică Vechiul Testament) înainte de predică (Apologia Întâia, cap. 67). Canonul NT al lui Irineu poate fi ușor reconstruit pe temeiul numeroaselor sale citate biblice. El recunoștea cele patru Evanghelii ca singurele canonice și le caracteriza ca fiind cei patru stâlpi ai bisericii (Contra Ereziilor III.11.8). De asemenea, accepta 13 epistole ale lui Pavel, 1 Petru, 1 și 2 Ioan, Fapte și Apocalipsa. Irineu nu citează din Evrei, 3 Ioan și Iuda, Iacov și 2 Petru și este posibil ca ele să fi lipsit din colecția sa ”canonică”. Pe de altă parte, Irineu pare să considere Păstorul lui Herma ca fiind canonic, întrucât introduce un citat din lucrarea aceea cu cuvintele "Scriptura spunea" (ibid. IV.20.2). Deși cita Epistola către Evrei, el nu o considera ca fiind canonică, crezând că ea fusese scrisă de către Barnaba. Tertulian a acceptat Păstorul lui Herma în cursul anilor săi mai timpurii, dar l-a respins mai târziu.

 Clement din Alexandria, un reprezentant al bisericii răsăritene, dovedea o atitudine mai liberală față de scrierile sfinte. Pe lângă cele patru Evanghelii, el folosea și evangheliile apocrife ale Evreilor și Egiptenilor. Canonul său pentru NT, conținea și 14 cărți ale lui Pavel, inclusiv Evrei, pe care biserica răsăriteană o acceptase fără ezitare ca paulină, 1 Petru, 1 și 2 Ioan, Iuda, Faptele și Apocalipsa, ca și apocrifa Epistolă a lui Barnaba, Apocalipsa lui Petru și alte scrieri ce nu sunt astăzi canonice. Nu sunt incluse Iacov, 3 Ioan și 2 Petru. Clement arată că scrierile deja respinse în biserica apuseană ca fiind necanonice, erau încă folosite fără probleme în răsărit. În timp ce unii din apus încă puneau la îndoială pe Iacob, 2 Petru, 3 Ioan, și Evrei, erau unii în răsărit care se simțeau liberi să folosească anumite scrieri apocrife ca autentice. Fiecare sectă și provincie creștină produsese scrieri, mai ales așa numitele Evanghelii, peste 50 la număr. Acestea erau copiate și distribuite, iar ca rezultat volumul literaturii creștine a crescut la dimensiuni considerabile. A devenit necesară o poziție clară cu privire la aceste scrieri considerate false de către unii creștini și veritabile de către alții. 

Un principiu pe care creștinii l-au adoptat pentru determinarea valabilității unei cărți, era situația autorului. Ei au respins tot ce nu era clar de origine apostolică. Singurele excepții făcute au fost lucrările lui Marcu și Luca, asociați ai unor apostoli venerați. O altă bază a canonicității era conținutul cărților pentru care se pretindea un loc în NT. Chiar și cărți care pretindeau a fi de origine apostolică au fost lepădate când s-a descoperit că aveau idei gnostice în conținutul lor. În răsărit, cea dintâi dovadă de după anul 200 e.n. cu privire la canonul NT provine de la Origen (mort în 254 e.n.). El a observat că existau deosebiri între diferitele biserici cu privire la conținutul NT și făcea deosebiri între scrierile în general recunoscute și cele contestate. Cele patru Evanghelii, epistolele lui Pavel, 1 Petru, 1 Ioan și Apocalipsa erau în general acceptate. Nu însă 2 Petru, 2 Ioan, 3 Ioan, Iuda și Evrei. 

O controversă cu privire la Apocalipsa a avut loc în Biserica răsăriteană în cursul secolului al III-lea. Creștinii ortodocși nu puseseră mai înainte la îndoială autenticitatea acestei cărți. Ei o acceptaseră totdeauna ca inspirată și apostolică. Origen nu exprimase nici o îndoială cu privire la autoritatea Apocalipsei, dar urmașii lui au atacat-o vehement. Ca rezultat al acestei controverse, credința multor creștini în cartea Apocalipsei a fost zguduită și timp de peste un veac Biserica răsăriteană nu era sigură dacă cartea era vrednică de primit sau nu. La data când creștinismul a fost legalizat în Imperiul Roman (313 e.n.), linia de demarcație dintre cărțile recunoscute și cele nerecunoscute fusese deja trasă. În felul acesta Eusebiu, scriind cam pe la anul 325, împărțea în trei categorii cărțile Noului Testament care pretindeau canonicitate. Prima lui categorie consta din "cărți recunoscute": cele patru Evanghelii, Faptele, 14 Epistole ale lui Pavel (inclusiv Evrei), 1 Ioan, 1 Petru, și Apocalipsa. A doua categorie a lui era alcătuită din "cărți disputate", pe care el le împărțea iarăși în cele care erau "cunoscute celor mai mulți" creștini: Iacov, Iuda, 2 Petru, 2 și 3 Ioan și lucrări care "nu erau autentice": Faptele lui Pavel, Păstorul lui Herma, Apocalipsa lui Petru, Epistola lui Barnaba și Didahiile. În această a treia categorie Eusebiu plasa scrieri care erau "cu totul nelegiuite și neevlavioase" ca, de exemplu, Evangheliile lui Petru, Toma și Matia. 

Un factor important în rezolvarea problemei canonului în Biserica greacă a fost declarația lui Athanasius din Alexandria, în cea de a 39-a scrisoare sărbătorească a sa. Ca un conducător al timpului sau, Athanasius spunea episcopilor săi și poporului, că NT consta din 27 de cărți. Deși directivele lui Athanasius erau legal obligatorii numai în Egipt unde era conducătorul spiritual recunoscut, totuși personalitatea lui era atât de puternica încât întreaga biserică de limbă greacă a fost influențată de verdictul lui. Deși unii teologi ai Orientului respingeau Apocalipsa chiar și târziu în secolul al V-lea, canonul lui Athanasius de 27 de cărți a ajuns să fie standardul recunoscut.

Formarea canonului a avut un curs diferit în biserica de limbă siriană, care se afla la răsărit de hotarele imperiale romane în zona Eufratului superior, Mesopotamia și Persia. În cursul secolului al II-lea creștinismul a prins rădăcini puternice în zona aceasta și Evangheliile au fost traduse în siriană, probabil înainte de anul 200. O listă de cărți ale NT în siriană din secolul al III-lea, găsită în mânăstirea de la Muntele Sinai, prezintă numai cele patru Evanghelii, Faptele și epistolele lui Pavel, inclusiv Evrei. Canonul sirian al NT consta din 22 de cărți și așa a rămas timp de mulți ani. Istoria canonului după anul 200 e.n. cuprinde mai ales acceptarea celor trei epistole generale plus epistola către Evrei și respingerea unor apocrife îndoielnice. Epistolele generale erau încă puțin folosite în Biserica latină în cursul întregului secol al III-lea. Citate din cărțile acestea apar rar în părinții latini ai acestei perioade și când apar sunt luate din 1 Ioan și 1 Petru.

 Însă în secolul al IV-lea epistolele generale au primit o largă acceptare. Două liste de canon mărturisesc despre lucrul acesta. Una, o listă descoperită de Theodor Mommsen, probabil din Africa, prezintă cinci epistole generale: trei scrisori ale lui Ioan și două scrisori ale lui Petru. A doua listă a canonului din secolul al IV-lea este Catalogus Claromontanus, găsit între Filimon și Evrei în manuscrisul uncial D de la Paris. El prezintă toate cele șapte epistole generale în succesiunea următoare: 1 și 2 Petru, Iacov, 1,2,3 Ioan și Iuda. 

Decizia finală cu privire la canonul Noului Testament a fost luată de Biserica latină în anul 382 e.n., când Sinodul de la Roma, sub Papa Damascus, a decretat oficial că cele șapte epistole generale fac parte din NT. Acest decret atribuia epistola 1 Ioan apostolului și celelalte două unui alt Ioan, presupus a fi fost un prezbiter. Biserica din Africa de Nord a urmat pe același drum, când în cursul conciliului din Hippo (anul 393) și sinodului al III-lea din Cartagina (397 e.n.) au fost votate decrete similare cu cele făcute la Roma în 382 e.n. Tot la fel și Epistola către Evrei nu a avut o acceptare completă în Biserica apuseană până în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Motivul principal pentru aceasta se găsește în disputa cu privire la autorul ei. Cărțile apocrife ale NT au fost respinse mai timpuriu și mai hotărât în biserica apuseană decât printre creștinii din răsărit. Manuscrisele biblice ulterioare arată că, în unele cercuri, cărțile apocrife au rămas în uz până în Evul Mediu. Cel dintâi conciliu ecumenic (deși recunoscut ca atare numai de Biserica Romano Catolică) care s-a ocupat cu canonul Scripturii, a fost Conciliul din Trent (anul 1545-46), care pentru întâia dată a stabilit prin decret( !!!) un canon al Scripturii obligatoriu pentru toți membrii Bisericii Catolice. Deși concilii mai timpurii se ocupaseră cu canonul, așa cum s-a menționat, ele nu erau ecumenice și aveau jurisdicție numai asupra unor anumite provincii eclesiastice. Deciziile care au adus la ființă canonul de 27 de cărți ale NT, n-au fost în esență lucrarea unei biserici organizate, care să-și exprime voința printr-un papă sau un conciliu general. Mai degrabă, canonul Scripturii s-a dezvoltat treptat în decursul unei perioade de vreo patru sute de ani când mulți bărbați creștini cu influență, au avansat  ideea că anumite lucrări fuseseră inspirate și că alte lucrări nu fuseseră. Nu greșim deloc dacă tragem concluzia că NT s-a format conform bunului plac a unor lideri bisericești pe care îi putem număra pe degete.

La întrebarea - Cum putem ştii că pentru a alcătui Biblia au fost alese cărţile corecte? – baptiștii, de exemplu, răspund: Scrierile inspirate au avut o asemenea putere spirituală încât s-au recomandat ele însele oamenilor spirituali. Ei au ştiut că aveau în mâini scrieri sfinte inspirate (dintre care multe, până la urmă, afirmau explicit că reprezintă cuvântul lui Dumnezeu). Adventiștii dau același răspuns, iar această serie de afirmații fac parte din ceea ce logica etichetează ca fiind ”argumente circulare”. Despre consecințele formării canonului și despre afirmațiile pretențioase legate de infailibilitatea și inspirația sa, vom vorbi în capitolul următor.

Autor: Ovidiu Iovanel

( va urma)