Doctrina sanctuarului: geniu adventist sau gafă monumentală ( XXX )

                       Antioh Epifanul sau Roma?!? 

    Am arătat în episodul precedent că sunt multe indicii care duc la concluzia că Antioh IV Epifanul este cea mai corectă interpretare a profeției din Daniel 8, în detrimentul interpretării clasice adventiste, unde Roma păgână, apoi cea papală, au smuls jertfa necurmată din mâinile „ Domnului oștirilor ”. Trebuie să ai o imaginație extrem de bogată și să recurgi la o hermeneutică extrem de trasă de păr ca să poți lega Leviticul 16 ( unde este descrisă ceremonia zilei ispășirii anuale ) de Daniel 8:14 ( unde se pretinde că este vorba despre curățarea santuarului din cer ). Tocmai acest lucru l-au făcut Miller, Uriah Smith și Ellen White, deși ei au scuza că nu au dispus la timpul respectiv de ustensile teologice moderne, așa cum dispunem astăzi. Dar insistența adventismului de astăzi de a rămâne ancorat într-o viziune naivă și veche despre sanctuar nu mai are însă nicio scuză. Voi prezenta astăzi niște discuții interesante din 1919 de la vârful conferinței generale, care înlătură orice îndoială că Antioh Epifanul nu ar putea fi subiectul profeției. Dar mai înainte să mai zăbovim puțin asupra acestui personaj „ misterios ”. 

     Felul în care Antioh a distrus orașul și a masacrat mii de evrei este o împlinire literală a versetului 24: „ va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici și chiar pe poporul sfinților. ” În versetul următor, ni se spune că acest rege puternic va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omenești. Cu alte cuvinte, deși cariera sa militară este descrisă în culorile cele mai eroice, ni se spune de către Gabriel că regele va sfârși jalnic, dar nu din cauza vreunui muritor. Poate fi acest lucru aplicat în dreptul Romei papale? Desigur că nu. „ Rana de moarte ” aplicată puterii papale în 1798, eveniment atât de discutat și de întors pe toate părțile de biserica adventistă, a fost aplicată de o putere omenească: generalul francez Berthier, care l-a arestat pe Papa Pius VI și l-a exilat în Franța. Așadar, în afară de faptul evident că nu există niciun fel de eveniment notabil legat de biserica papală în anul 1844, eveniment care ar putea fi relaționat cumva ( greu de altfel…) cu „ curățirea ” vreunui sanctuar ceresc, sfârșitul puterii atât de îndelungate a Romei papale se datorează cu certitudine unei mâini omenești, și nu corespunde de aceea versetului 25 din Daniel 8! 

   Dar haideți să vedem ce s-a întâmplat cu Antioh. Iată ce ne spune cartea apocrifă 2 Macabei 9: 5-12, 28 :

   „  Iar Atotputernicul Domnul Dumnezeul lui Israel i-a lovit cu rană nevindecată şi nevăzută, căci, cum a sfârşit cuvântul, l-a apucat nesuferită durere în pântece şi amare chinuri ale celor dinlăuntrul lui. Şi suferea pe bună dreptate, căci el cu multe şi neauzite munci a chinuit cele dinlăuntru ale altora, iar el nicidecum n-a încetat de la semeţia sa. Ci încă şi de trufie era plin, de mânie foc suflând asupra Evreilor şi, poruncind să grăbească cu mergerea, s-a întâmplat de a căzut din carul care mergea tare şi căzătura fiind grea, toate mădularele trupului s-au zdruncinat. Şi celui care i se părea că şi peste valurile mării împărăţeşte din pricina trufiei pe care o avea peste firea omenească, şi socotea că va pune în cumpănă munţii cei înalţi, acum, smerit fiind până ia pământ, într-o lectică era purtat, arătând către toţi puterea lui Dumnezeu prin pilda sa. Căci din trupul acestui păgân izvorau viermi vii şi, trăind în chinuri şi în dureri, cădea de pe el carnea, şi de mirosul lui greu toată tabăra se îngreuia, neputând suferi duhoarea. Şi pe cel care cu puţin mai înainte i se părea că se atinge de stelele cerului, nimeni nu-l putea purta din pricina duhorii nesuferite. Atunci a început, fiind rănit, a înceta de la mulţimea trufiei şi a veni întru cunoştinţa sa, sub bătaia lui Dumnezeu şi sub sporul durerilor. Şi nici el singur nemaiputând a-şi suferi greul miros, aceasta a zis: "Drept este a se supune lui Dumnezeu şi cel care este pământean să nu se asemene Lui. Astfel ucigătorul acela de oameni şi hulitorul a pătimit, foarte rele chinuri, şi aşa cum el altora a făcut, cu ticăloasă moarte, în ţară străină şi în loc muntos, şi-a sfârşit viaţa. ”

    Albert Barnes adaugă: „ Toate declarațiile istorice despre moartea sa făcute de autorii cărților Macabeilor, de către Josefus Flavius, Polibius, Q Curcius sau Arrianus, concordă în faptul că văd moartea lui însoțită de acele circumstanțe de groază proprii unei despărțiri de această lume, și având toate semnele distinctive ale unei judecăți divine. Profeția lui Gabriel făcută lui Daniel, în sensul că moartea lui nu va fi produsă de vero mână umană, ci că va fi indusă de chiar mâna divină, s-a împlinit pe deplin. ” ( Note despre Daniel, p.335)

   Antioh Epifanul, 1919 și Daniel 11    

    Cea mai convingătoare dovadă că Daniel 8 vorbește despre Antioh este faptul că Daniel 11 explică Daniel 8 cu foarte multe detalii, Antioh apărând în această profeție începând cu versetul 21. Deși Uriah Smith a încercat să schimbe istoria pentru ca să se potrivească cu profeția, explicația lui nu este altceva decât o parodie. Doar Antioh se pliază conform detaliilor profeției. În timpul conferinței generale AZS din 1919, a avut loc o prelungită discuție despre Daniel 11: 

  Wirth: Mi se pare că Antioh Epifanul este în realitate figura importantă din acest capitol.

  H.C. Lacey:  Parafrază a lui Daniel 11. Versetul 21: „ În timpul său ( Seleuc Filopater ) se va ridica ( va domni ) un om disprețuit ( Antioh Epifanul, 176-164 ), fără să aibă putere împărățească ( adică fără să fie suveran, deoarece Teliostarnes complota pentru a o obține, la fel Demetrio, iar alt grup îl favoriza pe Ptolemeu Filometor ), dar a pus mâna pe împărăție ( a ajuns pe tronul Siriei în detrimentul celorlalți ) cu uneltiri politice ( Eumenides, regele Pergamului și Atalos, sirienii, romanii ). 

   Versetele 22 și 23: Ca o inundație, forțele inamice s-au „revărsat” înaintea lui ( Heliodor, Ptolemeu, Filometor ), dar au fost nimicite ( înfrânte ) „ împreună cu o căpetenie a legământului ” ( marele preot Onias III, depus din drepturi în anul 176 i.H și ucis mai târziu ). ” După ce se vor uni cu el” ( este vorba aici de noul pact politic între Antioh și Jason, noul mare preot ), Antioh „ va întrebuința o viclenie” ( îl va aresta și pe Jason, punându-l în funcția de mare preot pe Menelau, fratele său ), va porni ( va obține puterea ) și va birui cu puțină lume ( puțini colaboratori ). 

   Versetul 24: Provincia aflându-se în pace și bunăstare ( e vorba de regiunile înalte, Sele-Siria și Palestina ), Antioh va intra și va face ce nu făcuseră părinții săi și nici părinții părinților săi ( desacralizând altare și temple, dat fiind faptul că Alexandru și grecii în general fuseseră foarte respectuoși față de culturile popoarelor cucerite ), „ împărțind prada”  din templu cu soldații săi. 

   Versetul 25: „ Apoi va porni în fruntea unei mari oștiri ( în 171 î.H ) împotriva împăratului de la miazăzi ” ( Ptolemeu Filometor ). Și regele din sud va porni la război cu o oaste mare ( mulți, și foarte puternici, cfm Newton ), „ dar nu va putea să țină piept ” ( i-a fost frică și a fugit ), căci se vor urzi planuri rele împotriva lui ( l-au trădat tocmai Eulasus, ministru și Macron, Prim-ministru, precum și mejandrinii ).

   Versetul 26:  Chiar cei care mâncau la aceeași masă cu el ( cu Ptolemeu ) i-au adus pieirea ( prin trădare ) și oastea sa a fost distrusă și au căzut mulți morți. 

  A.G. Daniells: ce înseamnă această distrugere? 

  H.C. Lacey: S-au împrăștiat și au fost înfrânți. Acesta este chiar relatarea din 1 Macabei 1:16-19 ( o citește ). Limbajul din Daniel și cel din Macabei se aseamănă mult. ( continuă să citească din Daniel )…

  Versetul 27:  „ Cei doi împărați nu vor căuta decât să-și facă rău unul altuia, vor sta la aceeași masă și vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor izbuti, pentru că sfârșitul nu va fi decât la vremea potrivită. ” Ajungând la Memphis, Antioh și Ptolemeu au mâncat împreună, conversând despre susținerea lui Antioh față de Ptolemeu, în mod concret despre uzurparea puterii fratelui său, Fison. Așadar, Antioh simulează adeziunea sa la cauza nepotului său Ptolemeu, în contra intereselor fratelui său. Ptolemeu dă vina pentru întreaga campanie pe Eulasus ( care îl trădase ) și își arată sprijinul total pentru unchiul său Antioh. Dar aceste declarații de prietenie nu erau altceva decât „ o vorbire cu viclenie ”. Imediat ce Antioh se retrage, cei doi frați, Ptolemeu și Fison, fac pace și se pun de acord ca să domnească împreună. 

   Versetul 28: „ Se va întoarce în țara lui cu mari bogății, … va fi vrăjmaș legământului sfânt, va lucra împotriva lui și apoi se va întoarce în țara lui. ”  Aceasta este profeția: Antioh, sperând ca frații egipteni să se  distrugă recipric într-un război civil, s-a întors în Siria. A luat cu el comori enorme de la triburile egiptene capturate, exact așa cum prevedea profeția. În Macabei 1:19,20 stă scris: „ Au capturat orașele cele mai puternice din țara Egiptului, și a prădat-o ”. Asta este istorie. Trebuie remarcat că Daniel spune că „ inima sa va fi contra legământului ”. Versetul următor din Macabei zice: „ După ce Antioh a zdrobit Egiptul, s-a întors în anul 143 ( care este anul 169 î.H ), s-a suit contra Ierusalimului cu mare mulțime, și a confiscat altarul de aur, candelabrul, și toate vasele de aur, și masa pentru pâinile de punere înainte, și uneltele, și tămâietorul de aur, și cortina, coroanele, ornamentele de aur care erau înaintea templului, pe care le-a smuls. A luat și argintul și aurul și vasele prețioase. A luat și comorile ascunse pe care le-a găsit. Și a sosit în țara lui, după ce făcuse un mare masacru, și a vorbit cu mare mândrie. ” Asta este istorie. În timp ce era în Egipt, a circulat un zvon fals legat de moartea lui. Imediat după asta, Jason ( ex-marele preot pe care Antioh îl dăduse jos ) s-a întors la Ierusalim și l-a îndepărtat pe fratele său Menelau din post. Antioh, crezând că evreii se răsculaseră, și auzind că se bucurau de știrea despre moartea sa, a invadat Ierusalimul cu o mare oștire, a atacat cetatea, descărcându-și ura pe evrei. A ucis 40 000 dintre ei și a vândut ca sclavi pe alți 40 000, a profanat templul, a jertfit porci pe altarul de jertfe, l-a pus din nou pe Menelau ca mare preot și l-a numit ca guvernator al orașului pe Felipe, un barbar. „ Va face ce va voi și se va întoarce în țara lui ”, așa rostise profeția. Așa s-a întâmplat. 

   Prof. Anderson:  La ce verset vă referiți atunci când vorbiți despre profanarea templului, cum spune istoria?

   Prof. Lacey:  În capitolul 11. Versetele 30 și 31 vorbesc despre profanarea templului. Dar o să ajungem și aici. Cariera lui Antioh Epifanul este extrem de asemănătoare cu ceea ce se prezisese despre cornul cel mic. Să ilustrez puțin: Lucrurile care se spun despre cornul cel mic pot fi aplicate la Antioh. El este al 11-lea în linie, trei au fost smulse, a ucis pe sfinții celui Prea Înalt, a schimbat legea celui Prea Înalt. I-au fost date pe mână lucrurile pentru o vreme, două vremi, și o jumătate de vreme. Haideți să presupunem că am fi trăit în acel timp. Am fi fost siguri că profeția se împlinise… Mai târziu, Antioh și-a descărcat ura asupra evreilor, trimițându-l pe Apoloniu cu 20 000 de soldați la Ierusalim, soldați care au ucis mulți evrei, au jefuit orașul, au dărâmat case și pereți, au omorât pe cei care slujeau la templu, au profanat locașul sfânt al evreilor într-o așa manieră că serviciile de acolo au încetat iar orașul a rămas gol de evrei. Au rămas doar străini. Apoi a publicat un decret obligând toată lumea să adere la religia greacă, sub amenințarea cu moartea. Astfel a fost abrogată legea iudeilor, iar templul însuși a devenit un templu păgân. 

   A. G. Daniells: Când s-au întâmplat aceste lucruri?

   Prof. Lacey: În anul 168 î.H. Au adus urâciunea pustiirii pe altar. Au adus jertfe pe altarul idolilor, care era deasupra altarului lui Dumnezeu ” 1 Macabei 1: 54,59. Vedeți că el a adus urâciunea pustiirii la Locul sfânt. Exact la fel spune și cartea lui Daniel: urâciunea pustiirii este așezată în sfântul Locaș. Asta este istorie. 

    Daniel 8 și Daniel 11

  

   Oricine încearcă să intrepreteze Daniel 8 fără să țină cont de interpretarea îngerului din Daniel 11 nu va reuși mare lucru. Încercarea lui Uriah Smith de a face să se potrivească Roma în contextul capitolului 11 ca fiind o împlinire a versetului 21 de exemplu, este o parodie. Detaliile acestei profeții se potrivesc perfect doar unei singure persoane: Antioh IV Epifanul. Uneori uităm că Daniel a scris pentru poporul său evreu. Daniel a scris nu pentru a-i avertiza pe adventiști despre intrigile papalității și schimbarea legii celor 10 porunci de către papalitate, ci pentru a-i avertiza pe evreii săi de cea mai mare criză care avea să vină peste poporul său între captivitatea babiloniană și distrugerea definitivă a templului de către ostașii romani în anul 70 d.H. Dumnezeu nu și-a lăsat poporul său neavizat în fața acestui mare pericol, ci a prezis calamitățile ce urmau să vină sub domnia tiranului greco-sirian. 

    Știind deci că Daniel 11 și parte din Daniel 12 au de-a face cu același context istoric al capitolului 8, putem să ne întrebăm ce legături există așadar între ele. Ne ajută paralelismul dintre capitolele 8 și 11 să înțelegem corect pasajul din Daniel 8:14? Tema fiecăruia dintre pasaje este aceeași. Daniel 8 se extinde în Daniel 11. În fiecare dintre ele, o putere blasfemiatoare atacă poporul legământului. În ambele, prințul legământului, templul său și închinătorii sunt „ călcați în picioare ”. În ambele se promite că această „ urâciune ” nu va dăinui pentru totdeauna, pentru că Dumnezeu este decis să îndreptățească poporul Său, vărsându-și indignarea asupra regelui opresor. Această restaurare a templului nu are loc însă decât la „ timpul sfârșitului ” ( Dan 8:17; 11: 35,36 ), adică DUPĂ CELE 2300 ZILE. Este imposibil să nu observi că Daniel 11:31 este continuarea, amplificarea detaliată a ceea ce deja fusese spus în capitolul 8, 9-13, în acest fel putându-se avea un cadru mai amplu de înțelegere despre cele 2300 zile și despre situația care cere o „ curățire ”. 

                    Teribila dilemă adventistă 

     Daniel 8: 11-12 spune cum „ cornul cel mic  a doborât la pământ ” sanctuarul. În contextul lui Daniel 8, este cornul cel mic care face o așa mare dezordine și nelegiuire în templu încât acesta să trebuiască să fie „ curățit ” și îndreptățit. Iată aici și dilema adventistă: Adventiștii afirmă că „ purificarea sanctuarului ” se referă la procesul zilei Ispășirii  ( Yom Kippur ) din Levitic 16, zi în care păcatele poporului Israel erau îndepărtate și templul curățat de sângele lui Hristos. Din păcate, nicăieri în Daniel 8 nu găsim că păcatele poporului au profanat templul! Dimpotrivă, este cornul cel mic cel care a profanat templul. Prin urmare, curățirea sanctuarului, așa cum este descrisă în Daniel 8 nu poate să se refere la ziua ispășirii. Mai degrabă se referă la restaurarea  templului care fusese călcat în picioare și profanat de o putere păgână. 

   Acest lucru îi pune pe teologii adventiști într-o mare dilemă. Daniel 8 spune că templul a fost profanat de cornul cel mic. Adventiștii cred însă că el a fost profanat de păcatele poporului lui Dumnezeu. E imposibil ca ambele să fie adevărate. Apoi, chiar admițând că și varianta a doua s-ar potrivi, apare imediat întrebarea: „ Care popor al lui Dumnezeu în mod concret? Evreii, creștinismul, adventismul? Mulți pretind astăzi că sunt poporul lui Dumnezeu…

     Această dilemă este surprinsă foarte bine de Raymond Cotrell: „ Contextul lui daniel 8:14 atribuie profanarea templului cornului cel mic. Interpretarea AZS o atribuie transferenței de păcate confesate în templul ceresc prin lucrarea de mare preot a lui Hristos. Atunci, dacă suntem cinstiți față de pretenția noastră, a citi Dan 8:14 în context este chivalent cu identificarea cornului cel mic cu Hristos! Cu alte cuvinte, nu putem să rămânem cu interpretarea noastră și să rămânem în același timp fideli contextului istoric. ” ( Daniel 8:14, Desmond Ford, pp A- 115-116 ). 

    Concluzionând, dacă cineva vrea să fie consecvent cu logica adventistă, spunând că purificarea ( mai corect spus îndreptățirea ) templului înseamnă ziua ispășirii, atunci ești obligat să ajungi la concluzia că Isus Hristos însuși și poporul său sunt cornul cel mic care a profanat templul! Aceasta este o concluzie cât se poate de logică și o dilemă teribilă din care pur și simplu nu se poate ieși, dacă ești adventist. Cu toate acestea, teologii AZS au anumite obiecții față de această variantă ( îmbrățișată de toate celelalte culte creștine ), obiecții pe care le voi arăta și comenta data viitoare. 

   ( va urma )