Daniel 8:10 : „ S-a înălțat până la oștirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oștirea aceasta și din stele, și le-a călcat în picioare ”.
În ciuda oricăror aparențe, acest verset nu vorbește despre ființe cerești, deoarece niciun imperiu omenesc, oricât de puternic ar fi fost, nu a aruncat la pământ îngeri sau alte ființe extraterestre. Dimpotrivă, aici avem de-a face cu un limbaj figurat și nu trebuie să ne lăsăm înșelați. Biblia mai are astfel de hiperbole în paginile sale, unde oamenii sunt comparați cu aștri cerești:
a) Fiii lui Iacob sunt descriși în visul lui Iosif ca fiind stele, iar tatăl și mama lui ca fiind soarele și luna ( Geneza 37:9-10)
b) În Isaia 24:21 guvernanții poporului iudeu sunt numiți „ oștirea de sus ” ( în cer ).
c) În 2 Macabei 9:10 Antioh Epifanul este descris ca „ omul care gândea mai înainte că poate ajunge până la stelele din cer …” ceea ce, după cum am văzut din studiul lui Lăiu, creează o conexiune contextuală extrem de strânsă cu cartea lui Daniel.
Teologul Albert Barnes descrie în ale sale „ Note despre Daniel ” următoarele: „ Se părea că acel corn mic crește până la ceruri, golindu-le de locuitori și aruncându-i pe pământ. Împlinind această profeție, Antioh a derocat împărați și guvernanți, luându-le puterea cu dispreț și autoritate. Niciun alt limbaj nu ar putea descrie mai bine batjocura la care au fost supuși evreii de către acest rege. ” Ca o confirmare, iată ce spune versetul următor:
Daniel 8:11 : „ S-a înălțat până la căpetenia oștirii, i-a smuls jertfa necurmată și i-a surpat locul locașului său celui sfânt ”.
Dicționarul Strong traduce „ căpetenia oștirii ” prin „ cap ”, „ căpitan ”, „ șef ”, „ general ”, „ domn ”, „ principe ”, „ suveran ”. Versetul spun că Antioh se va ridica până la șeful oștirii și îi va smulge jertfa necurmată, iar acest lucru trebuie înțeles în contextul pângăririi templului iudaic de către soldații săi. Antioh s-a dezlănțuit într-un atac neînduplecat împotriva templului și religiei iudaice, arestându-l pe marele preot Onias, trimițându-l în exil și apoi ucigându-l într-o manieră crudă. Într-o formă figurată, e adevărat că s-a înălțat chiar împotriva lui Dumnezeu însuși, autoproclamându-se Theo Antioh, „ un Dumnezeu manifestat în carne ” ( vezi The House of Seleucus, de Edwin Bevan, tomo 2, p. 154 ).
Antioh a suprimat în mod complet închinarea evreilor la YHWH, instituind cultul lui Zeus chiar în templul de la Ierusalim. A interzis „ jertfa necurmată ” de miei de acolo, aducând ca ofrande porci, ceea ce pentru evrei era suprema batjocorire a credinței lor. A îndepărtat și confiscat mobilierul sfânt , altarul de aur și candelabrul. Cărțile apocrife 1 și 2 Macabei descriu destul de bine cum a fost „ urâciunea pustiirii ” grecești la „ locul prea sfânt ” al iudaismului. Vă îndem să le citiți. Atacul lui Antioh contra religiei iudaice a fost cea mai mare criză a evreilor de la captivitatea babiloniană din anul 606 i.H și distrugerea Ierusalimului și implicit a templului în anul 70 d.H.
Biblia ne spune că aceste dezastre naționale au venit datorită păcatelor naționale. Cu alte cuvinte, au fost păcatele lor ceea ce a atras ruina națiunii, conform versetului 12 din Daniel 8. Dar despre ce este vorba în mod concret? Ei bine, chiar evreii au luat inițiativa de a eleniza Ierusalimul. O delegație de evrei proeminenți a sosit în Antiohia puțin după suirea lui Antioh la putere, cerând dreptul ca Ierusalimul să fie „ civilizat ” după tiparele grecești. Evreii jinduiau după cultura greacă în acea perioadă, astfel că au obținut permisiunea să-și deschidă propriul gimnaziu după tiparele educaționale grecești la Ierusalim. Antioh și-a desemnat apoi propriul mare preot la templu, iar în școala elenă de curând deschisă abundau preoți tineri educați după metodele și mentalitățile grecești păgâne, în care forța și frumusețea erau caracteristicile dominante în artă și religie ( vezi Bevan The House of Seleucus, vol 2, pag. 168-181 ).
Am ajuns astfel și la versetele cheie 13 și 14, care sunt temelia adventismului, identitatea sa teologică. Ellen White, Miller și Uriah Smith au afirmat siguri pe ei că cele 2300 de zile se întind dincolo de era antichității, până târziu în era creștină, respectiv anul 1844. Dat fiind faptul că Roma papală este cornul cel mic, spuneai ei, care a murdărit cu urâciunile sale teologice închinarea adevărată la Dumnezeu, înseamnă că la 1844 a început un proces de curățire a acestui sanctuar din cer ( ?!? ), îmbibat cu păcatele comise de cornul cel mic ( papalitatea ), respectiv de poporul lui Dumnezeu din toate veacurile. Am arătat deja că acest lucru nu stă în picioare din mai multe puncte de vedere:
1. Lăiu ne-a spus deja că o exegeză corectă a textului și contextului biblic nu permite nicio legătură între Daniel 8:14 și Levitic 16, unde este descrisă ziua ispășirii.
2. Lăiu ne-a mai spus că traducerea pe care s-au bazat pionierii a fost foarte deficitară, deoarece în textul original nu apare deloc cuvântul „ curățit ”, ci „ reabilitat ”; „ îndreptățit ”; „ pus în drepturi ” în ceea ce privește sanctuarul.
3. De asemenea, în originalul evreesc nu apare cuvântul „ zile ” în dreptul celor 2300 de seri și dimineți. Aceasta a fost o traducere forțată, deoarece cuvântul evreesc pentru zi ” yamim ” nu apare în text. În locul lui, apare însă „ ereb boquer ” - „ seri și dimineți ”.
4. Eu încerc să arăt cu dovezi serioase că profeția celor 2300 zile se potrivește mult mai bine din toate punctele de vedere cu Antioh Epifanul, care chiar a pângărit literalmente în cel mai disprețuitor mod posibil templul de la Ierusalim, decât cu Roma păgână sau papală, în drepul căreia nu putem găsi vreun eveniment remarcabil la sfârșitul celor 2300 zile. Nu așa stă însă cu Antioh Epifanul, după cum vom vedea imediat.
Deoarece textul și contextul fac referire împreună la „ desființarea jertfei necurmate ” din templu de către cornul cel mic, rezultă de aici că este vorba tocmai despre serviciul zilnic de jertfe din templu, serviciu care a dost desființat de Antioh personal. În orice caz, ar fi complet aiurea să aplicăm principiul „ zi-an ” de fiecare dată când în textul biblic apar perioade de timp numărate în zile. Astfel:
a) ar fi complet aiurea să credem că cele 40 zile anunțate de Iona cetății Ninive ar însemna de fapt 40 de ani.
b) ar fi aberant să spunem că cei 120 de ani anunțați de către Dumnezeu lui Noe ar însemna de fapt 120 x 360 zile ( cât avea un an evreesc )= 43 200 ani…
De aceea, principiul an-zi nu poate fi aplicat oricum și oricând, numai ca să ne iasă nouă pasențele teologice, și cu atât mai puțin cu cât în textul original nici măcar nu apare cuvântul „ zile ”, cum este cazul lui Daniel 8:14…
Dacă cercetăm puțin sursele istorice, vom vedea că profeția din Daniel 8 are o aplicare imediată și absolută la Antioh Epifanul, deoarece cele 2300 seri și dimineți corespund în mod uimitor cu realitatea istorică. Iată datele concrete:
1. Având în vedere că anul evreesc are 360 zile, profeția indică deci la 6 ani, 4 luni și 20 zile literale.
2. În anul 175 i.H, Antioh IV a invadat Palestina, la cererea fraților Tobias http://en.wikipedia.org/wiki/Tobiads, o facțiune de evrei pro-elenă care elenizase Ierusalimul, așa cum am spus mai devreme, și care fuseseră exilați în Siria, după ce marele preot Onias și facțiunile sale pro-egiptene au preluat controlul în 170 i.H.
3. Auzind aceste vești, Antioh IV a contraatacat puternic în același an, îndepărtându-l pe Onias din templu, arestându-l și omorându-l. Odată cu ei au fost omorâți mulți evrei care s-au opus legilor antievreești ale lui Antioh. Culmea este că în tot acest demers, Antioh a avut sprijinul grupării Tobiads-ilor, care fuseseră ei înșiși persecutați de Onias cu ani în urmă. Iată ce spune istoricul Iosefus Flavius: „ Regele ( Antioh ) fusese mai dinainte pregătit pentru acest lucru, și în deacord cu ei ( cu Tobiads-ii ) a venit cu o armată mare asupra iudeilor, le-a cucerit orașul și a măcelărit o mare parte din aceia care fuseseră de partea Ptolemeilor ( facțiunea pro-egipteană a lui Onias ), jefuindu-i fără milă. De asemenea, Antioh a jefuit templul, punând capăt practicii continue a unui sacrificiu zilnic de ispășire pentru trei ani și șase luni. ” ( Jewish Wars pag 31 ).
4. După ce templul a fost prădat de toate vasele și mobilierul său, religia iudaică a fost pusă în afara legii. În anul 167 i.H, Antioh a ordonat construcția altarului lui Zeus chiar în templu, iar pe acel altar au început să fie sacrificați porci, în dispreț total față de evrei și religia acestora. Acțiunile lui Antioh au provocat o răscoală la scară mare printre iudei condusă de Mattyahu, un preot evreu împreună cu cei cinci fii ai săi Jochanan, Simeon, Eleazar, Jonathan și Judah. Judah a fost supranumit datorită isprăvilor sale Yehuda HaMakabi ("Judah Ciocanul” ). În 166 Mattyahu a murit iar rolul de lider i-a revenit fiului său Iuda Macabeul, poreclit Iuda Ciocanul.
5. Acesta a reușit în sfârșit în anul 165 i.H să preia controlul absolut asupra Ierusalimului, repunând templul în drepturile sale de mai dinainte și reinstaurând „ jertfa necurmată ” de miei pe altarul de la templu. Ca urmare a acestei victorii, a fost instaurată sărbătoarea Hanukkah , sărbătoarea luminii, care este în vigoare până astăzi.
Așadar, din luna Cisleu, ziua 15, anul 170, de când Antioh preia puterea în Ierusalim din mâinile lui Onias și până în luna Adar, ziua 13, anul 165 sunt exact… ghiciți dvs: 6 ani, 4 luni și 20 zile !!! Este uimitor deci că Gabriel l-a vertizat în amănunt pe Daniel despre cotropirile acestui rege păgân și despre desființarea serviciilor de la templul din Ierusalim cu aproape 4 secole mai înainte! Iudeii din acea epocă au văzut împlinirea profeției din Daniel 8: 14 chiar în timpul vieții lor, după cum reiese din 1 Macabei 4, 38-51. La sfârșitul acestui timp de 2300 zile literale, templul de la Ierusalim a fost îndreptățit ( sau dacă vreți „ curățit ”, deși traducerea nu este corectă ) de urăciunea pustirii grecești a lui Antioh Epifanul. Acestea sunt datele istorice care concordă perfect cu profeția din Daniel 8,14!!!
Această intrepretare pur literală și istorică trebuie să fie neapărat acceptată nu numai din cauza concordanței datelor istorice cu profeția, ci și a folosirii de către Isus a aceluiași clișeu profetic în fața ucenicilor. Avertizându-i despre distrugerea literală a templului spre care priveau cu atâta mândrie națională, Isus a folosit sintagma preacunoscută „ când veți vedea urâciunea pustiirii la locul sfânt ” , iar scribii iudei au notat imediat după aceea „ cine citește să înțeleagă ” în același verset din Matei 24, 15. Oare de ce? Nu pentru simplul fapt că iudeii erau perfect familiarizați deja cu „ urâciunea pustirii ” greco-păgână care pustiește sanctuarul lor iubit? Totul face sens dacă ținem cont de analiza istorico-critică a textului și contextului, analiză de care pionierii adventiști nu au beneficiat la timpul lor.
Aceste lacune în interpretarea denominațională au încercat a fi remediate de frații Prescott și Lacey ( profesori de istorie!) la conferința generală rău famată din 1919, aceștia dorind să arate că ceea ce se crezuse până atunci despre Daniel 8 și 11 fusese de fapt o eroare. Dar cum oare să accepți ca denominațiune că Ellen White, William Miller și Uriah Smith greșiseră copilărește? Mai bine le închizi gura cu forța celor care vin cu o idee nouă și tu ca biserică îți închizi ochii în fața evidențelor, numai ca „ neamul ” adventist să nu piară. Voi reda în episodul următor o parte a stenogramei discuțiilor pe această temă de la acea conferință de tristă amintire, conferință la care s-a decretat tacit că spiritul profeției este infailibil, chiar și în ceea ce privește aspectele tehnico-istorice!!! De atunci și până azi, adventismul trăiește într-o imensă minciună, crezând despre sine că sunt aleșii lui Dumnezeu, și refuzând să deschidă ochii în fața evidențelor care îi aruncă în derizoriu și care spun că această biserică a pornit încă de la început cu stângul...
( va urma )
Martine,
RăspundețiȘtergereZi'mi te rog, potrivit metodei tale de interpretare, cine este regele ala din 8:23-25.
Am făcut-o azi pe larg, în episodul nr 30: E vorba despre Antioh Epifanul.
RăspundețiȘtergereScuza-ma, dar nu am inteles logica aritmetica a celor 6 ani, 4 luni si 20 de zile (= 2300 zile).
RăspundețiȘtergereMie nu-mi iese in niciun fel acest interval dntre cele doua momente specificate de tine:
"luna Cisleu, ziua 15, anul 170, de când Antioh preia puterea în Ierusalim din mâinile lui Onias și până în luna Adar, ziua 13, anul 165"
Chiar luand in calcul toate variantele de ani (cu luni embolismice cu tot), intervalul specificat de tine imi da un numar de zile aflat intre:
minim 1963 zile;
maxim 2033 zile.
Deci, chiar maximul de 2033 de zile e destul de departe fata de numarul de 2300 de zile.
Cu respect, Aurel.
Azi, 18 sept.2013, mărturisesc că nu mă gândeam că întrebarea mea din 01 mai a avut atâta schepsis în ea încât nici la mai bine de 4 luni şi jumătate să nu se fi putut da un răspuns raţional în acord cu cele susţinute în acest articol.
RăspundețiȘtergereÎn faţa acestei realităţi, stau şi mă întreb cât or fi de fundamentate aceste articole?!
Cu multă dezamăgire, Aurel.