Lumina, un pericol pentru cei ce văd ( I )

                    

   

    Acum aproximativ 13,7 miliarde  de ani, din lumea sa inaccesibilă, „ de dincolo ” de orice știință și filozofie umană,  „Dumnezeu a zis:  Să fie lumină! Și a fost lumină”. Universul nostru a început printr-o descătușare indescriptibilă de fotoni și plasmă de quarci și gluoni, rămășițele acelei explozii fenomenale putând fi încă astăzi observate sub forma radiației cosmice de fond. De atunci și până astăzi, lumina călătorește neobosit prin univers, fiind subiect principal pentru nenumărate domenii de cercetare umană, începând de la fizica particulelor și până la … teologie. Știți de ce am amintit teologia printre ele, nu-i așa?… 

   Un atribut esențial al luminii despre care vreau să vorbesc astăzi este acela că ea nu poate fi statică. Ea nu poate fi oprită de nimic din drumul ei, chiar dacă distanțele pe care le parcurge în univers sunt de neconceput pentru mintea noastră. Lumina percepută de ochiul uman este, fizic vorbind, radiație electromagnetică cu o frecvență și intensitate caracteristică, sau altfel spus undă electromagnetică cu o lungime sau frecvență specială. Fotonii, adică cuantele elementare din care este alcătuită lumina, au masa de repaus zero, adică în absența oricărei interacțiuni viteza lor rămâne mereu aceeași, cea mai mare cunoscută de către om: 300 000km/secundă. 

    Soarele, steaua de la care planeta noastră primește energie sub formă de căldură și lumină, este de asemenea în continuă mișcare în jurul centrului galactic. Astăzi știm însă că viteza cu care soarele se învârte  pe orbita sa în jurul centrului galaxiei este de 251km/sec, lui și sistemului nostru solar trebuindu-i 1190 de ani pământești pentru a parcurge … un an-lumină distanță. Trecând în lumea microcosmică, atunci când un electron trece dintr-o stare energetică mare într-una mai mică este emis un foton, vorbindu-se despre emisia spectrală sau spectroscopie, cu largi domenii de utilizare, de la astronomie până la medicină ( spectroscopia RMN ). Atât la scară macrocosmică cât și în lumea infinitezimală a cuantelor, este imposibil ca vreun fenomen fizic sau vreun obstacol material să poată opri lumina din drumul ei. 

    Faptul că lumina, în înțelesul propriu al cuvântului, este în continuă mișcare este cunoscut nu numai de lumea științifică, ci și de cea religioasă atunci când vine vorba despre semnificațiile spirituale ale luminii. Puțini mai sunt astăzi cei care neagă o evoluție de-a lungul mileniilor în înțelegerea ( cel puțin teologică ) imaginii despre Dumnezeu. Astăzi niciun creștin serios nu mai crede într-un Dumnezeu tribal, preocupat doar de destinul unei singure grupări etnice sau religioase. De asemenea, sunt extrem de puțini cei care mai cred că împlinirea de către om a unor rituri sau ritualuri de genul sacrificiilor iudaice din trecut ar putea contribui cumva la îmbunarea zeului. 

   Orice creștin știe că Dumnezeu însuși este lumină ( 1 Ioan 1,5), că vine din lumină și că s-a autointitulat „ Lumina lumii ” atunci când a trăit pe această planetă. Privind însă în istorie, este interesant de observat faptul trist că nicio generație nu a înțeles capacitatea „luminii ” de a căpăta noi dimensiuni, de a se metamorfoza și a șoca prin felul ei bizar de a se descoperi pe sine. Iudeii din generația lui Isus Hristos erau siguri că dispuneau de cea mai mare „lumină” posibilă cu privire la YHWH. Dar  faptele și cuvintele acelui Ieshua ciudat, cuvinte de genul „ ați auzit că s-a zis… dar eu vă spun ” erau de natură a dărâma complet ideologia ( de la idee proprie care devine … idol, nu-i așa?!? ) lor de carton, spulberându-le tot confortul și siguranța dată de liderii lor religioși, de cărțile și tradițiile lor. Astăzi cu toții suntem de acord că prin simplul fapt de a refuza cu încăpățânare mesajul apostolic diferit despre Dumnezeu, iudaismul s-a cufundat definitiv într-un întuneric spiritual gros care dăinuie bine-mersi la peste 2000 de ani de atunci.  

    Același lucru poate fi spus despre orice încercare a „luminii” de a se schimba din mers de-a lungul veacurilor. Fie că amintim pe apostoli, pe profeți sau pe oricare reformatori ai istoriei prin care Dumnezeu a avut ceva de spus omenirii, vom observa cu surprindere opoziția înverșunată față de noua „fațetă” a luminii de către cei mai religioși dintre oamenii respectivei generații. Exemplele sunt nenumărate și nu mai e cazul să le amintesc aici nici măcar pe cele mai celebre. 

   Adventismul se laudă la rândul său cu faptul că acum 150 de ani niște anonimi au îndrăznit să privească lucrurile altfel decât mainstreamul religios majoritar al vremii lor, devenind astfel pionieri ai unei mișcări noi și puternice în USA. Una dintre expresiile biblice cele mai uzitate din epoca copilăriei bisericii adventiste era următoarea: „ Cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei ” (Proverbe 4,18). Tocmai pentru că credeau sincer în creșterea luminii despre cunoașterea lui Dumnezeu, mișcarea adventă era nelipsită de idei și propuneri teologice noi, unele dintre ele corecte, altele care aveau să se dovedească cu timpul incorecte. Nimeni nu era disprețuit sau ridiculizat însă pentru aportul său teologic de către restul grupului: nici Joseph Bates cu a lui descoperire despre ziua sabatului, nici O.R.L. Crozier cu ideea lui nouă despre sanctuarul ceresc, și nici Ellen White pentru viziunile ei mai mult sau mai puțin supranaturale. „Lumina” teologică creștea în multe sensuri: importanța legii celor 10 porunci în cadrul mai larg al controversei dintre bine și rău, importanța sabatului biblic, inexistența iadului, conceptul de judecată preadvent, etc… 

   Nu vreau acum să discut despre validitatea sau invaliditatea filozofico-teologică a acestor concepte. Am făcut-o deja de-a lungul celor 3 ani de când scriu pe blog. Doar vreau să subliniez bogăția și varietatea de idei noi a pepinierei adventiste a mijlocului secolului 19. Din nenorocire, exact același simptom a „punerii luminii sub obroc” din punct de vedere teologic avea să se manifeste în curând și în biserica nou-înființată, mai precis la 1888, prin refuzul liderilor conducători de a asimila sau cerceta măcar ideile îndrăznețe ale lui A.T.Jones și E.Waggoner despre legea morală și neprihănirea lui Hristos. În loc ca lumina să crească în continuare așa cum era de dorit, ea a devenit idol doctrinar păzit cu strașnică sfințenie de gardienii de serviciu. 

   Aș dori să-i întreb în modul cel mai serios pe acei creștini adventiști care dau credit versetului biblic citat mai sus următoarele: 

1. Care este contribuția nouă a adventismului modern pentru o înțelegere și mai completă a lui Dumnezeu? Cum a crescut în mod concret „lumina” pionierilor de acum 150 de ani, astfel încât ea să strălucească cu putere asupra unei lumi aflate în întuneric spiritual? Ce teme noi de discuție, ce idei noi sau viziuni noi teologice a îmbrățișat cu bucurie biserica adventistă în ultimul secol? Dacă este dovedit faptul că lumina nu poate rămâne statică din nici din punct de vedere, nici fizic, nici filozofico-teologic, care este avansul făcut de biserică de peste un secol în acest sens? 

2. Dacă istoria va mai dura foarte bine încă 150-200 de ani de aici încolo, neprihănirea membrilor adventiști este (ținând cont de versetul din Proverbe!!) determinată de mersul la pas cu eventuala lumină nouă care apare, sau de către apărarea cu dinții a dogmelor și teologiei deja existente ,la a cărei redactare sau descoperire oricum nu au participat cu nimic?!?

3.  Dacă Isus Hristos este „ Lumina lumii ” care influențează orice persoană care Îl caută sincer, cât de inspirată poate fi atunci expresia ( și pretenția!!! ) des întâlnită printre adventiști: „ noi avem cea mai mare lumină”? Cum se împacă din punct de vedere logic această pretenție chiar cu declarațiile oficiale potrivit cărora Hristos este încă în afara bisericii, așteptând să fie lăsat să intre înăuntru? Din moment ce biserica adventistă încă mai așteaptă reformă, redeșteptare și ploaie târzie, etc… nu ar fi cumva foarte posibil ca acestea să întârzie la nesfârșit deoarece, ca și iudeii care se roagă la zidul plângerii de 2000 de ani, sistemul organizat adventist să fie în completă beznă teologică, deși afirmă că sunt depozitarii „luminii” despre Dumnezeu? 

4. Ținând cont de exemplele nenumărate ale istoriei și de atributul luminii de a crește mereu în intensitate pentru acei care o primesc cu bucurie, cât de posibil este ca adevărata biserică a lui Dumnezeu să fie aceea „unde se întâlnesc doar doi sau trei în numele Domnului”, purtați de interese nobile și de o efuziune sinceră în căutarea adevărului, în detrimentul uneia oficiale unde întâlnirile dintre membri au mai degrabă o conotație socială sau apologetic-dogmatică? 

   

     Vă aduceți aminte, desigur, episodul din evanghelie cu orbul din naștere. Bietul om își dusese viața întreagă într-o beznă profundă în sensul propriu al cuvântului. După vindecarea miraculoasă și mărturisirea de credință care i-a urmat, Isus face o declarație absolut șocantă. Șocantă pentru iudeul de-atunci, năucitoare pentru „creștinul” de azi: „ Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd să vadă, și cei ce văd, s-ajungă orbi. ”  Reacția imediată a fariseilor prezenți este una sarcastică, deoarece ei au fost singurii care au înțeles semnificația ei: Lumina ( cu majusculă) lumii  se pregătea să părăsească definitiv templul lor sec de piatră pentru ca să intre în cele mai mizerabile temple de carne dispuse s-o primească cu bucurie. Orbul era doar un prototip al adevăratei intenții divine cu oamenii. Era doar o pildă pentru scopul urmărit din veșnicii de către Creator: acela de a locui în fiecare ființă creată. „Lumina lumii”, prin caracterul ei intrinsec, trebuia să treacă la alt stadiu de existență, unul cu mult mai important decât cel dinăuntrul unui templu de piatră sau lemn, ritualist și dogmatic. Mai târziu, aidoma Big-Bang-ului astronomic, creștinismul a explodat literalmente doar dintr-un minuscul mormânt, răspândindu-se cu „viteza luminii” într-o lume întreagă, cufundată în bezna cunoașterii de Dumnezeu. 

   Cu același sarcasm și sclipiri din ochi a fariseilor de odinioară, orice reprezentant sau membru al vreunui sistem religios organizat de astăzi pufăie printre buze dacă îi spui că biserica lui „ a ajuns oarbă”. Doar n-oi fi vrând să le spui tu, un nimeni, că ei sunt orbi și tu vezi…Tu ești tulburătorul, tu ești cel „plin de drac”, tu ești întunericul personificat. Ei , fariseii moderni, văd la fel de bine ca și cei din trecut. Ei au deja lumina. De aceea, posibilitatea teoretică ca lumina, fie ea cât de infimă, să vină printr-un anonim ca tine, este absolut exclusă. Prin tine nu poate veni lumină dacă nu ești ca ei, dacă nu gândești ca ei, dacă nu te porți și îmbraci ca ei, dacă nu crezi ca ei. Ideile tale, cuvintele tale, într-un cuvânt „lumina” ta nouă este însă pentru ei un pericol de moarte. Deja vú, n’est-ce pas? 

    Acest trist adevăr este valabil însă nu numai pentru liderii religioși orbi care conduc gloate oarbe într-un întuneric spiritual dens. Ci și pentru indivizi care sunt atât de îndrăgostiți de ideile lor încât sunt incapabili să se reseteze din mers și să-și reconsidere teoriile. Învățători umani care se mândresc cu aura proprie de „lumină”. Pentru ei, aceasta a evoluat suficient de mult. Ei trăiesc deja în miezul zilei. La soare te poți uita, dar la ei și teologia/filozofia lor ba. De aceea, orice încercare menită să le arate că lucrurile sunt relative, că mai e de cercetat, că mai e și mai multă lumină de venit, că mai există și alte cărți de citit sau domenii de investigat, este sortită și aici eșecului. Contrazice-i … și vei vedea și din partea lor aceeași atitudine „evlavioasă”, același pufăit arogant la adresa ta, cel puțin în gând, dacă nu rostit cu voce tare. Aceeași atitudine sfidătoare pe care am văzut-o la cei bigoți o poți întâlni și la aceștia din urmă. Ești prieten cu ei doar atâta timp cât primești și crezi lumina lor. Să nu te pună însă necuratul să devii tu însuți vreo lanternă oarecare… că s-a dus toată prietenia și frăția de odinioară. 

   Oh, și era să uit unul din cele mai importante lucruri. Dacă mai dați peste cineva care pretinde că „are lumina”, întrebați-l neapărat dacă a auzit de asta . Conform fizicii, lumina nu este nicidecum albă, și mai ales nu este așa cum crezi tu că este. Ea nu este detectată de ochiul uman ca având distribuții spectrale diferite. Explicația este că pe retină se găsesc trei tipuri de receptori, receptorii din fiecare tip fiind sensibili în mod diferit la diferitele componente din spectrul luminii. Răspunsul fiecărui senzor este un nivel de excitație, care poate fi reprezentat ca un număr real. Două culori sunt percepute identic dacă oricare dintre ele declanșează același răspuns din partea fiecărui tip de receptor. 

   Greu de crezut că lumina orbitoare este în realitate un spectru extrem de larg de culori, nu-i așa? Greu de crezut că adevărul este extrem de complicat… Oricum ar fi însă, istoria ne dovedește că ceea ce pentru farisei poate fi întuneric sau dracul în carne și oase, pentru orbul din naștere este lumină și Fiul lui Dumnezeu. Sau lucrurile numite de bigoți „nebunie” și „pierdere de timp” pot fi adevăruri extrem de interesante. În orice caz, lumina este în sine însăși ceva magic. Și întotdeauna un pericol de moarte pentru cei ce văd. Dacă vreți să vedeți, feriți-vă neapărat de cei ce au „lumina”.