Lumina, un pericol pentru cei ce văd ( II )

      

     Dacă editorialul anterior cu acest titlu a fost o șarjă la adresa fundamentaliștilor religioși care consideră că „ au lumina”, cel de față este menit să condamne o altă ideologie umană care, prin intransigența și siguranța de sine cu care se exprimă , cauzează aceeași învrăjbire între oameni la fel ca orice sistem religios: ateismul. Prin negarea hotărâtă a existenței unei puteri creatoare supranaturale, ateii îndrăgesc la rândul lor cuvântul ultimei instanțe la fel ca și bigoții. Diferența între unii și alții este una singură: spre deosebire de primii, al căror idol întru orbire este Biblia și literatura religioasă din care se hrănesc exclusiv, ateii sunt copleșiți de admirație în fața propriului ego. Creierul lor le este Dumnezeu, iar știința le servește drept biblie. 

    Desfășurarea zilelor din Geneza 1 începe cu cuvintele: „ Și Dumnezeu a spus: „ Să fie lumină!” Primordialitatea luminii între „lucrurile ” create nu este întâmplătoare. Ea este de fapt o condiție esențială a viitoarelor acte creative. Nu poate exista evoluție, viață, transformare, fără ca să existe mai întâi lumina. În pasajul din 2 Corinteni 4, 5-6, Pavel face o analogie interesantă între Geneza 1 și evanghelia adevărată:

 „ Pentru că noi nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Domnul Hristos Isus…Căci Dumnezeu care a zis: „ Să lumineze lumina în întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos”. 

    Pavel folosește aici crearea luminii din Geneza 1 drept o metaforă pentru ceea ce se întâmplă cu o persoană în momentul convertirii. Lumina pe care Dumnezeu o pune în inima care crede în El nu este una fizică, și totuși este reală. Aici nu vorbim despre o simplă Wishfulthinking, oricât s-ar screme ateii să insiste că așa stau lucrurile. Evanghelia autentică produce o reală transformare în viața cuiva, iar Pavel vorbește despre aceasta în capitolul următor, folosind din nou limbajul Genezei: 

  „ Dacă cineva e în Hristos, el este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi ” 2 Cor 5:17

     Pavel ne asigură că putem avea încredere în mesajul creștin. Acesta aduce iluminare, autentificându-se pe sine în experiența umană. C.S. Lewis spune: „ Cred în creștinism la fel cum cred că răsare soarele: nu doar pentru că văd, ci pentru că văd orice altceva”. Sunt de acord cu Lewis, cu o mică mențiune: ar trebuie să facem o clară distincție între creștinismul lui Hristos, cel autentic și la fel de „rar ca aurul din Ofir” și surogatul de duzină întâlnit din abundență în orice biserică așa-zis „creștină”. 

   Există în evanghelii o relatare legată de lumină de care aș vrea să mă folosesc în continuare: povestea învierii lui Lazăr ( Ioan 11-12 ). Aflați în Galileea, ascunși de ura preoților care doreau moartea Învățătorului lor, ucenicii primesc cu mare scepticism vestea întoarcerii în Iudeea, acolo unde locuia Lazăr cu surorile sale. Pentru ei, o călătorie într-acolo este echivalentul unui suicid curat, astfel încât Toma chiar spune la un moment dat: „ Haidem să mergem și noi să murim cu El”. Isus le răspunde făcând o analogie cu felul în care este construit sistemul nostru solar: „ Oare nu sunt 12 ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se poticnește, pentru că vede lumina lumii acesteia: dar dacă umblă noaptea se poticnește, pentru că n-are lumina în el. ”( Ioan 11:9-10 ). Ce vrea să spună Isus aici? De ce recurge la o informație din astronomie? 

   Isus explică aici ceva ce poate fi foarte ușor pierdut din vedere: organizarea lumii noastre, lucru distinct față de crearea ei. Faptul că Dumnezeu numește lumina „zi ” și întunericul „ noapte ” nu sunt acte creative în sensul strict al cuvântului, ci organizatorice. Ceea ce permite distincția lingvistică între cuvintele „zi” și „noapte” nu este altceva decât aranjarea geometrică a sistemului solar. Pentru a obține această aranjare trebuie ca mai întâi sursa fizică de lumină, soarele, să fie situat în afara planetei noastre. Așa cum spune Isus, lumina nu este în noi înșine. 

  În al doilea rând, pământul trebuie să se rotească în jurul propriei axe, arătând mereu o altă față către soare, astfel încât fiecare rotație a Terrei este caracterizată printr-o împărțire în fusuri orare: 12 ore pentru zi și 12 ore pentru noapte. În acest sens, „ ziua ” este experiența noastră cu lumina iar „ noaptea” cu întunericul. Ei bine, iată-l aici pe Designerul sistemului solar stând de vorbă cu ucenicii săi într-un obscur colț din vastul imperiu roman. Încercând să facă nu filozofie sau astronomie, ci mai degrabă o lecție practică nu numai pentru ei, ci și pentru urmașii Săi peste milenii. Despre ce este vorba?

   Apostolii credeau că întoarcerea lui Isus în Iudeea este suicidară. Siguranța lui și a lor depindea doar de rămânerea lor în Galileea. Pentru ei aceasta era o chestiune de logică pură. Iar ideea a venit din capetele lor, bineînțeles. Cu alte cuvinte, se încredeau într-o sursă de lumină din interiorul lor. Era propria lor înțelepciune. Folosindu-se de imaginea soarelui ca luminător al pământului, Isus dorește să-și atingă ascultătorii la un nivel și mai profund: dacă în realitatea fizică erau dependenți în totalitate de o lumină situată în afara lor, atunci ce putem spune despre realitatea spirituală, intelectuală și morală? Unde se afla sursa logicii lor, perfecte de altfel, cu privire la întoarcerea în Iudeea: în afara sau în interiorul lor? 

    Chestiunea aceasta nu și-a pierdut relevanța peste milenii. Bătălia înfocată între teism și naturalism se duce în jurul ideii dacă există sau nu există vreo Sursă exterioară de la care să ne vină răspunsurile și înțelepciunea. Pentru ateu, universul nostru este un sistem închis de cauză-efect care este în cele din urmă explicabil prin sine însuși în termeni de fizică, chimie, materie și energie. Singura sursă ateistă de înțelepciune este în propriile lor capete. 

   Prin contrast, pentru un teist universul este un sistem deschis - nici existent prin sine însuși și nici explicabil prin sine. Există o sursă de înțelepciune și de la care pot parveni răspunsurile, dar aflată în afara întregului sistem- Dumnezeu. Aceasta înseamnă că, în același fel în care pământul nostru depinde de o sursă exterioară de lumină, astfel încât nu ne putem vedea nici măcar planeta fără acea sursă, tot la fel, dar la un nivel mai înalt, explicația finală despre univers și ființele umane nu este intrinsecă științei sau teologiei umane de orice fel, ci îi aparține unei surse din afara acestora- Dumnezeu. Orice explicație care nu ține cont de această Sursă se va autodizolva în întuneric. Din acest motiv, încercările ateiste de a explica existența vieții doar prin termeni inanimați, de a explica conștiința prin inconștiență, raționalul prin nonrațional, ființa umană prin termeni aparținând exclusiv lumii animalelor, și moralitatea prin dictatul plăcerii sau durerii, toate acestea sunt destinate să eșueze în final. Ironia tristă care însoțește ideologia ateistă este că Iluminarea pretinsă de aceasta așează lumina înăuntrul omului, făcând din rațiune supremul și ultimul arbitru al discuției. 

    Mă opresc aici cu filozofia. Isus a vorbit unor oameni simpli. Nu s-a adresat nici savanților, nici filozofilor atenieni, ci unor pescari analfabeți în cea mai mare parte. Probabil că deja uitaseră ceea ce le spusese cu câteva luni mai înainte: „ Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează pe mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” ( Ioan 8: 12). Isus face aici o declarație care pretinde exclusivitate. El nu este doar o lumină, ci Lumina. Sursa. Cine vede, vede doar datorită faptului că el există. Cine nu vede, trăiește în întuneric. Orice savant sau profet adevărat a reușit să aducă puțină lumină în demersul uman al căutării de Dumnezeu. Dar Lumina este una singură. Niciun om de știință sau profet nu ar îndrăzni măcar să afirme despre el că reprezintă lumina. Isus Hristos însă a făcut-o, și a evidențiat adevărul declarației sale prin viața, moartea și mai ales învierea sa. 

   Mai mult. Declarația lui Isus despre sine implică faptul că el este o sursă a luminii crescânde. Este evident, deci, că dacă această Lumină se mișcă, ar fi bine să te miști odată cu ea, să ții pasul cu ea, pentru a nu te poticni pe drum. „ Oricine mă urmează, va avea lumina vieții”. Apariția curentului ateist în secolele 18-19 nu este datorată atât de mult lui Thomas Paine sau Charles Darwin, precum nici vocalitatea neo-ateismului secolelor 20 și 21 nu este datorată atât de mult lui Richard Dawkins sau Tom Harris. Ci ea este o urmare a faptului că „ Dumnezeu a murit”, cum spunea bine Nietzche, atunci când nicio biserică creștină din spectrul religios european și nord-american nu a mai dorit să țină pasul cu Hristos.  De aceea, am mai spus-o și o voi mai spune: ateismul nu este altceva decât fratele geamăn al fundamentalismului religios creștin. Ambii pretinzând cu superioritate că au lumina și adevărul. Ambii trăind de fapt în întunericul cel mai gros. 

    Știți cum se încheie povestea din Ioan 11. Deși mințile ucenicilor le spuneau că întoarcerea în Iudeea este o sinucidere, și deși logica lor omenească era perfectă, deznodământul a fost cu totul altul față  de cel așteptat. Dar ei s-au supus Luminii, și au cules roadele supunerii lor cu bucurie, împreună cu Marta, Maria și Lazăr cel înviat. La fel și surorile mortului. Logica și durerea le-a împins să spună: „ Dacă ai fi fost aici, nu ar fi murit fratele meu ”. Mintea lor nu putea să vadă dincolo de granițele logicii omenești. Iar în acea circumstanță cumplită Isus nu mai părea deloc un prieten, și cu atât mai puțin prietenul lor cel mai bun. 

    Sunt adeseori în viață momente și motive serioase care să ne determine să ne îndoim de existența, ca să nu mai vorbesc de bunătatea lui Dumnezeu. Eu însumi trec de șase ani printr-un tunel negru care parcă nu se mai sfârșește. Iar răspunsurile bibliei nu sunt întotdeauna reconfortante în privința suferinței umane. Dimpotrivă, la un studiu atent, biblia tace atunci când vine vorba despre suferință, așa cum Dumnezeu a tăcut atunci când Iov se scărpina cu ciobul. Așa cum Isus a tăcut atunci când Lazăr, prietenul său cel mai bun, a murit. 

     Dar oricât de mare și dureroasă ar fi tăcerea bibliei despre teodicee, paradigma ateistă nu numai că nu oferă răspunsuri, dar spre deosebire de biblie nu oferă nici măcar speranță. Ateismul nu are în el însuși o lumină care să o arunce asupra morții. Pentru ateu, mormântul și moartea este ultima realitate, întunericul cel mai deplin. Refuzând pe Hristos, Lumina lumii, ateul se baricadează într-o lume a sa, care nu are lumină în ea însăși. Inteligența lui poate fi într-adevăr mult mai mare decât a bigotului. La urma urmei însă, prin negarea hotărâtă a existenței unei Rațiuni supreme, ateismul își sapă propria groapă, din moment ce propriile argumente reducționiste încearcă disperat să extragă raționalitate din iraționalitate, organic din anorganic, lumină din întuneric. Acceptând reducționismul ontologic ateist, nu mai există niciun motiv să te încrezi în rațiunea ta atunci când aceasta îți spune ceva, deoarece rațiunea „nu este altceva decât suma unor procese electrochimice în creier, neghidate de către nimeni.”  Discursul rațional se transformă subit într-un un poker absurd de sinapse. Și dincolo de ceea ce se vede, există DOAR un întuneric profund și gros lipsit de orice speranță. 

    Lumina, adevărata Lumină, însoțește însă mereu pe cei care o caută. Pe cei cu dileme, cu frământări. Pe cei care au sufletul nemulțumit cu ceea ce știu. Ea nu aparține acestei lumi cu religiile ei, cu știința ei, cu filozofia ei. Adevărata lumină nu poate fi legată în lanțuri, pusă în cutia dogmelor, așezată în ecuații frumoase, ascunsă sub obrocul „sfintei sfintelor ” tradiției omenești. Ea este vie, mișcătoare, surprinzătoare, transformatoare, înnoitoare, copleșitoare. Și întotdeauna, dar întotdeauna, un pericol de moarte pentru … cei ce văd. Dacă susții că iubești Lumina, fii atent la ceea ce implică acest lucru. Deoarece Lumina nu se oprește niciodată din drumul ei. Soarele luminează într-un fel în zorii zilei, în alt fel la ora 10, și în toată splendoarea sa la amiază. Dacă rămâi în același loc cu încăpățânare, riști să te cuprindă întunericul. Un întuneric pe care, culmea, să-l numești sigur pe tine... lumină.