Creştinism păgân( V c): „ unşii Domnului”

  

        Jertfele, incantanţiile, veşmintele sfinte, ceremoniile, clerul religios, dogmele şi prejudecăţile adânc întipărite în mintea oamenilor, toate acestea şi multe altele care aveau de-a face cu o structură ierarhică au fost pur şi simplu ridiculizate de venirea lui Isus Hristos. El avea să desfiinţeze atât religia ca instituţie cât şi conducerea de tip piramidal a acesteia. De aceea, ca o extensie a naturii şi misiunii lui Hristos, biserica creştină a fost prima mişcare condusă de laici din istorie. Neînvăţaţi, oameni simpli şi fără teologia fariseilor, ei aveau însă să mişte lumea din temelii până în ziua de azi. Dar imediat după moartea apostolilor, creştinismul şi-a pierdut grav identitatea şi orientarea exact la fel cum se rătăceşte o navă fără GPS pe imensitatea oceanului.

Creştinism păgân ( V b): „unşii Domnului”

     

    Astăzi voi merge mai departe pe firul întortochiat al istoriei, căutând să aduc dovezi la rece, fără patimă teologică, despre faptul că Isus nu a dorit niciodată ca religia creştină să arate aşa cum arată azi. Procesul dezvăluirilor este unul lung şi dificil, dar mai dificilă este acceptarea realităţii, şi anume că aproape tot ceea ce se face azi în bisericile pretins creştine sunt doar reguli şi învăţături omeneşti.

Creştinism păgân ( Va): „unşii Domnului”

  

Pastorul este persoana cea mai importantă a

protestantismului. Îndepărtaţi pastorul din biserica protestantă, şi aceasta va intra în panică. Îndepărtaţi pastorul din protestantism, şi acesta va muri. Pastorul este piesa centrală a bisericii contemporane şi întruparea protestantismului. Marea ironie este însă că nu vom găsi în întreg noul testament nici măcar un singur verset care să sprijine ideea de pastor, aşa cum o cunoaştem azi! În biserica creştină primară, pur şi simplu nu existau pastori.

„ Nu a sosit vremea”

   
      Din nou despre sistem...ce m-aş face eu fără el?!? Mi-ar dispare până şi obiectul muncii de pe blogul ăsta. Aşa că atâta timp cât există sistemul organizat bisericesc, blogul meu rămâne nemuritor...Lăsând acum gluma la o parte, mi-am adus aminte de una din replicile celor doi pastori reformişti care m-au vizitat acasă acum două săptămâni. Era vorba despre Isus şi sistemul organizat al timpului său.

Isus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu?!?

  

     Gili Cârstea a fost cel care mi-a provocat cea mai serioasă resetare personală în ceea ce priveşte religia, acum vreo opt ani în urmă. Articolele sale zilnice din acea perioadă despre implicaţiile respingerii soliei 1888 şi posibilele legături ale acestei respingeri cu necunoaşterea caracterului lui Dumnezeu de către biserică, mi-au captat ani de zile interesul şi admiraţia. Poate şi faptul că în rândurile grupului de studiu 1888 se află un mai vechi prieten de-al meu reformist, de aceeaşi vârstă cu mine şi exclus din biserică, m-a determinat să ascult cu atenţie ce aveau ei de spus. Şi recunosc că spuneau ceva cu totul nou faţă de ceea ce auzisem până atunci. Dar ultimele găselniţe teologice ale lor mă uimesc şi mă dezamăgesc deopotrivă.

Creştinism păgân ( IV d): predica, vaca sacră

       Deşi venerată de cinci secole în creştinism la fel de mult  precum mamiferul încornorat din India, predica tradiţională are un impact negativ asupra bisericii, din mai multe puncte de vedere, pe care le voi detalia imediat. Şi la fel ca vaca sacră indiană care îngreunează şi obstrucţionează circulaţia de pe şoselele de acolo, predica este un obstacol major în ceea ce priveşte dezvoltarea intelectuală şi spirituală. Poate că vă şochează această afirmaţie( sau comparaţie), dar haideţi să vedem argumentele.

Creştinism păgân ( IV c) : predica, vaca sacră

       Prin secolul al treilea, odată cu apariţia clerului religios, întrunirea bisericii începe treptat să aibă un rol tot mai predominant liturgic, transformându-se într-o slujbă. Apare pentru prima dată noţiunea de „specialist în religie”                     (Norrington, To preach or not,24-25). Creştinii autentici încep să nu-şi mai găsească locul în mijlocul acestor structuri eclesiastice, părăsindu-le. Astfel, aproximativ prin secolul al patrulea, biserica devenise complet instituţionalizată, avându-l ca şef suprem chiar pe împăratul imperiului, Constantin.