Creştinism păgân ( V b): „unşii Domnului”

     

    Astăzi voi merge mai departe pe firul întortochiat al istoriei, căutând să aduc dovezi la rece, fără patimă teologică, despre faptul că Isus nu a dorit niciodată ca religia creştină să arate aşa cum arată azi. Procesul dezvăluirilor este unul lung şi dificil, dar mai dificilă este acceptarea realităţii, şi anume că aproape tot ceea ce se face azi în bisericile pretins creştine sunt doar reguli şi învăţături omeneşti.

    Clement din Roma, contemporan cu apostolii, a fost primul scriitor creştin care a făcut distincţie între statutul creştinului de rând şi cel al liderului. El a folosit pentru prima dată cuvântul „laic”( mirean), susţinând că oficiul de preot din vechiul testament trebuie să-şi găsească corespondentul în epoca creştină. Termenul de „laic” derivă din grecescul „laos” care înseamnă „popor”. Termenul de „cler” derivă din grecescul „ kleros” care înseamnă „parte”, „cotă”, „moştenire”. Noul testament nu foloseşte termenul „kleros” pentru lideri, ci doar cu referire la întreg poporul lui Dumnezeu, deoarece tot poporul este „kleros”, adică „moştenirea” lui Dumnezeu. Ironia este că Petru în 1 Petru 5,3 îi îndeamnă pe prezbiterii bisericii să nu stăpânească peste ...”kleros”!!! Încă odată, reiese cât se poate de clar că laicul şi clerul fac referire la acelaşi lucru, la întreg poporul, la întreaga biserică.

    Tertulian a fost primul scriitor creştin care a folosit cuvântul „cler” cu referire la o clasă aparte de creştini. Tertulian este primul care foloseşte termenul de „preot” cu referire la episcopi  şi prezbiteri.Peste tot în scrierile sale, el îi numeşte pe episcopi şi prezbiteri „sacerdos” iar pe episcop îl numeşte „ sacerdos summus”( mare preot). Atât Clement cât şi Tertulian au popularizat aceşti termeni în scrierile lor.

   Dar noul testament nu foloseşte nici măcar o singură dată dihotomia  cler/laic, neexistând aşadar suport biblic pentru a distinge între cei ce oficiază(cler) şi cei se oficiază ( laicii). Prin urmare, Tertulian şi Clement aduc o abatere clară de la modul în care funcţiona biserica la începuturile ei.

    Cel care a continuat şi întărit noţiunile şi practicile vechi-testamentare a fost Ciprian din Cartagina. Templele, altarele, preoţii şi jertfele au revenit dintr-o dată în vocabularul creştin, deşi prin Isus şi Pavel fuseseră în mod definitiv abolite. Episcopilor a început să li se spună preoţi, lucru care prin secolul al treilea devenise ceva obişnuit, astfel încât fiecare biserică avea propriul ei episcop-preot.

   Tot pe seama lui Ciprian poate fi pusă şi originea doctrinei nebiblice a „autorităţii”. El susţinea că episcopul nu avea alt superior decât pe Dumnezeu şi că doar Lui îi dădea socoteală. A fost introdusă din ce în ce mai pregnant mentalitatea că cine se separă de episcop şi biserică se separă de Dumnezeu( vă este cunoscută bine, nu-i aşa?). După consiliul de la Nicea din 325, episcopii au început să delege autoritate prezbiterilor să oficieze la cina Domnului. Pentru că acum şi prezbiterii aveau această atribuţie, a început să li se zică şi lor „preoţi”( Campbel,Elders, 231).

    Ceea ce este cel mai grav este faptul că episcopul a început să fie văzut ca mare preot care ierta păcatele. Hipolit de exemplu, face o distincţie clară între puterile unui episcop şi cele ale prezbiterului. În scrierile sale, el recunoaşte episcopului puterea de a ierta păcatele şi de a scrie penitenţe( Hanson, Christian Priesthood Examined, 39-40).

    Deja în secolul al patrulea, chiar înainte de consiliul de la Nicea, această ierarhie domina credinţa creştină. Casta clerului era de-acum consolidată ireversibil. Pe întreg cuprinsul imperiului roman, forma de conducere exercitată de un singur om, episcopul, devenise deja o stare normală de lucruri. Spre sfârşitul sec IV, episcopii frecventau cercurile înalte ale puterii politice, făcându-se prieteni cu Cezarul la propriu. Cooptarea lor în treburile politice ale statului de către Constantin cel mare şi investirea lor cu imense privilegii au făcut ca să fie separaţi şi mai mult de prezbiteri. Dorind să consolideze şi mai mult oficiul de episcop, Ciprian a susţinut ideea „succesiunii apostolice”, adică a succesiunii neîntrerupte a şirului de episcopi de la epistolul Petru încoace. Azi această idee stă la baza existenţei instituţiei scaunului papal.

    Conceptul de sacerdoţiu, străin noului testament, potrivit căruia medierea între om şi Dumnezeu nu poate fi făcută decât de către persoane rânduite de Dumnezeu pentru aceasta, îşi are originea în învăţătura lui Ciprian. El susţinea că preoţii creştini, dat fiind faptul că administrau sfânta jertfă( euharistia) erau ei înşişi sfinţi. Tot el susţinea că prin euharistie trupul şi sângele lui Hristos sunt jertfite din nou. Prin urmare, prăpastia dintre cler şi mireni s-a adâncit tot mai mult, deoarece ultimii depindeau în totalitate de serviciile primilor pentru a fi mântuiţi.

    Apropo de cina Domnului. Întrucât pe la mijlocul sec IV latina devenise deja limba curentă la slujbe, preotul rostea la oficierea sfintei împărtăşanii cuvintele „ hocus este corpus meum” – „acesta este trupul meu”. Ambrosie din Milan este creditat cu ideea că simpla rostire a acestor cuvinte schimbă în mod tainic pâinea şi vinul, la modul fizic, în trupul şi sângele Domnului. Potrivit lui, preotul era înzestrat cu puteri speciale de a-L chema pe Dumnezeu să coboare din cer în pâine( Concerning the mysteries, 9:52,54). Unii cercetători sugerează chiar că formula magică de scenă „hocus pocus” derivă din acest „hocus este corpus meum”.

    Influenţa gândirii şi culturii greco -romane a fost definitorie pentru creştinismul medieval. Prin natura ei, cultura greco-romană era ierarhică. Odată ce noii convertiţi păgâni au intrat în valuri în biserică, şi-au adus inevitabil cu ei bagajele de mentalitate şi practici. Accesul era de-acum controlat de clasa clericală. Arterele altădată vii ale trupului lui Hristos erau acum blocate de „colesterol” păgân, deformând ideea de biserică până acolo încât aceasta a ajuns monstrul medieval pe care îl cunoaştem: a început să fie impus celibatul clerului. Pe timpul slujbei pluteau în aer miros şi fum de tămâie ca în templele păgâne. Clerul îşi rostea rugile în taină. S-a introdus catapeteasma care separa clerul de laici. Păcatele au început să fie mărturisite unui om, adesea mult mai sadic şi mai criminal decât criminalul care se spovedea. O grămadă de grozăvii precum cultul morţilor, al relicvelor şi indulgenţele au apărut ca o plagă de neoprit peste tot. Iar capodopera diabolică a sistemului ierarhizat greco-romano-creştin a fost cumplita inchiziţie care ucidea oamenii în cele mai inimaginabile torturi posibile. Bineînţeles, toate acestea în numele Domnului...

     Edwin Hatch scrie :

   „ Cele mai multe dintre bisericile creştine se asociau potrivit modelului organizaţional roman. Lucrul acesta se petrecea nu numai prin adoptarea sistemului ierarhic de conducere a bisericii, ci şi prin modul în care aceasta se diviza, pe dioceze, provincii şi municipalităţi, toate fiind controlate printr-un sistem de conducere de sus în jos.  Dezvoltarea organizaţională a bisericilor creştine s-a făcut gradual, elementele din care era compusă structura organizatorică fiind deja existente în societatea umană.” (Hatch, Organisation of the early christian churches, 185, 213).

   Will Durant afirmă ceva similar când spune:
  „ Creştinismul  s-a dezvoltat prin absorbţia credinţelor şi ritualurilor păgâne; biserica a ajuns triumfătoare prin moştenirea tiparelor organizatorice ale Romei şi geniului acesteia...Iudeea dăduse creştinismului etica, grecii îi dăduseră teologia, iar Roma îi dădea acum organizarea. Toate acestea, alături de un număr apreciabil de credinţe mistice şi practici păgâne, au intrat în conştiinţa creştină astfel încât astăzi sunt literă de lege”.( Will Durant, Caesar and Christ,575,618)

  ( va urma)