„ Nu a sosit vremea”

   
      Din nou despre sistem...ce m-aş face eu fără el?!? Mi-ar dispare până şi obiectul muncii de pe blogul ăsta. Aşa că atâta timp cât există sistemul organizat bisericesc, blogul meu rămâne nemuritor...Lăsând acum gluma la o parte, mi-am adus aminte de una din replicile celor doi pastori reformişti care m-au vizitat acasă acum două săptămâni. Era vorba despre Isus şi sistemul organizat al timpului său.
     Cei doi prieteni mi-au comentat faptul că, deşi e adevărat că Isus a protestat energic faţă de robia mentală şi spirituală care venea la pachet odată cu aberaţiile legilor mozaico-fariseice, cu toate acestea ... a respectat sistemul. Nu a interzis niciodată oamenilor să meargă la sinagogă. Nu a bătut niciodată apropo ca să nu mai fie plătită darea pentru templu...chiar atunci când a avut ocazia, văzând cu ochii Lui fapta văduvei sarace ce a dat ultimii ei gologani. Ba mai mult, celor zece leproşi le-a poruncit după vindecare să meargă la preoţi, pentru ca aceştia să confirme vindecarea. Acestea şi alte întâmplări sunt argumente că Isus a recunoscut sistemul organizat iudaic, aşa de corupt până în pânzele albe cum era el atunci...
    Am mai auzit de multe ori acest argument din partea pastorilor. Atunci când faci parte dintr-o organizaţie, este un argument forte. Dacă Isus, modelul nostru suprem, a fost respectuos faţă de organizaţie, înseamnă că...
    Chiar aşa...înseamnă că ce? Şi eu sunt respectuos din cale-afară faţă de statul român şi Parlamentul acestuia. Este ales în mod democratic, aşa că îl recunosc ca atare: nişte indivizi îmbrăcaţi la patru ace care dau cu subsemnatul în schimbul unui salariu lunar gras. Şi care se prefac că lucrează în interesul cetăţeanului. Exact la fel era şi sistemul preoţesc din timpul lui Isus. Şi ca şi mine faţă de Parlament, Isus avea „cel mai mare respect” faţă de Sanhedrin. Şi era evident că îl recunoştea, că doar nu putea să recunoască senatul roman sau areopagul atenian. Era evreu până la urmă, nu-i aşa?
     Sper că mi-aţi înţeles ironia. Ce are de-a face recunoaşterea unui sistem cu susţinerea sau sprijinul acestuia? Evident, nimic. Una e să-ţi îngădui partenerul de dialog, şi cu totul alta este să admiţi tot ce-i trece prin cap sau face acesta. Isus nu avea încotro...se născuse într-o epocă în care prejudecăţile erau atât de înrădăcinate în minţile oamenilor că până şi ucenicilor Lui li se părea o ofensă adusă lui Dumnezeu dacă nu ar fi plătit darea la templu. Isus le spusese de multe ori că „aluatul” fariseilor este nociv. Că „neprihănirea” lor duhneşte a hoit înaintea Tatălui Său. Că mai degrabă sodomiţii vor fi „absolviţi” la judecată decât ei. Dar degeaba, ucenicii tot nu pricepeau că Isus este categoric anti-sistem. Şi cum puteau oare să priceapă, mă întreb eu, când ei se luptau probabil zilnic între ei pentru posturile de viitori miniştri în cabinetul mesianic? Ţineţi minte întrebarea asta, că voi reveni la ea în finalul articolului.
     Isus nu a fost nicidecum un agitator social. Nu a dorit revolte nici împotriva Sanhedrinului, nici a Romei. Nu era un alt "indignado", dintre cei pe care îi putem vedea azi de la Wall Street şi până în Plaza del Sol din Madrid. El era din altă lume, iar legile noastre omeneşti respectate cu aşa mare sfinţenie îi provocau scârbă. Din acest punc de vedere, e logic că atitudinea Lui faţă de INSTITUŢIA religioasă a timpului său a fost cu totul indiferentă. Cum în realitate totul era doar o umbră a persoanei Sale şi a sacrificiului Său, puţin îi păsa lui de sistem. Sau îi păsa la fel de mult cum îmi pasă mie de Parlamentul României. Dar atitudinea Lui faţă de MORALA acelei instituţii era extrem de agresivă şi necruţătoare.
    La un moment dat, spre sfârşitul discuţie noastre, unul dintre pastori mi-a mărturisit într-un moment de sinceritate că a avut o „viziune” despre această temă întocmai ca Croizier în lanul de porumb. Sau ca Waggoner pe banca din spate a bisericii din corturi, când încă nu devenise un nume în adventism. Şi anume ...mi-a spus că i s-a revelat faptul că Isus nu a avut absolut nimic de-a face cu sistemul aşa cum nu are de-a face apa cu gâsca. Deşi înoată prin apă, nu se prinde nimic de ea...
    Hopa, mi-am zis în inima mea bucuros...Taci, că a căzut în capcană...” Păi şi atunci?”...i-am întrebat eu, sfredelind şi mai tare cu cuţitul în rană şi aruncându-le mingea în teren. „ Nu a venit vremea”, a fost răspunsul său sec. „Când va veni vremea să ieşim, vom ieşi, dar acum nu este momentul”.
      M-am simţit ca Pavel în faţa lui Felix: „ de data asta du-te...când voi mai avea prilej, te voi chema”( Fapte 24,25). Adică...Martin, oi fi având tu dreptate, dar deocamdată asta e situaţia. „ Nu a sosit ceasul”...”când o sosi, o sosi”...
    Am încercat să mă pun şi eu în pielea lor. Cumplit a fost sentimentul pe care l-am avut. Nu-l mai descriu, că mă iau fiorii numai când mă gândesc. Dar mi-am adus aminte de conversaţia plină de duh dintre Nicodim şi Isus. Nu cumva s-o fi sfârşit şi ea la fel de abrupt ca cea dintre Pavel şi Felix? Nu cumva o fi clătinat Nicodim din cap la pretenţiile tânărului nazarinean la fel ca şi dregătorul roman? Ei bine, nu ştiu cum se face, dar şi discuţia noastră s-a apropiat vertiginos de sfârşit. Aşa că nu am mai avut timpul necesar pentru o replică...  Dar îl acum pe îndelete.
    „NU A SOSIT TIMPUL”?!? Cine spune că nu a sosit? Când ştim că a sosit sau n-a sosit? Cum aflăm cu absolută siguranţă? Va scrie Dumnezeu pe cer? Va striga un înger real să ieşim din Babilonul modern? Sau cum atunci?
   Ah, de câte ori nu am mai auzit eu replica asta atunci când se doreşte pur şi simplu amânarea unei decizii. Vă este familiară replica: ” O să mă pocăiesc şi eu, dar nu acum ...mai încolo la bătrâneţe. Acum nu a sosit timpul”? Sau vouă, dragilor reformişti, vă este familiară replica asta: „ O să ne lăsăm noi de carne, dar mai încolo, la timpul sfârşitului, nu acum...acum nu a sosit vremea”? Sau: „ o să păzesc şi eu sabatul, dar mai întâi să mă văd cu examenele  trecute, cu o carieră bună...nu acum, acum nu e timpul...”? Sunt sigur că le cunoaşteţi.
    În realitate, această expresie, nu este altceva decât evitarea confruntării cu realitatea, cu evidenţa, cu Adevărul. Iar Adevărul doare şi ustură oridecâteori te atinge. Nimic nu este mai de preferat atunci când te sfredeleşte cu logica Lui, decât să îţi îndrepţi ochii spre viitor, acolo unde desigur nu vei fi condamnat de prezent. Prezentul poate să te facă să roşeşti acum şi aici. Viitorul îţi va fi întotdeauna un prieten ipotetic cu care ţi-e mai mare dragul să te plimbi la braţ. Viitorul are numai lucruri bune de spus despre tine. Aşa că nu e mai bună "soluţie" pentru cei care fug de prezent decât aceea de a se refugia în viitor...
    Noroc că pentru cei sinceri Adevărul este atemporal. Dacă o idee sau vreun concept stă în picioare, atunci stă nu datorită vremii, ci datorită forţei argumentelor. O minciună sau un fals nu poate fi declarat autentic(ă) azi, iar mâine să îşi piardă „autenticitatea”. Tot aşa, un sistem nu poate fi „ok” azi, iar mâine de „părăsit”. Ori e fals, ori nu. Ori e greşit din start, ori merită să lupţi pentru el până în pânzele albe.Dar mi-am adus aminte resemnat de vorbele lui Upton Sinclair : „e dificil să faci pe cineva să înţeleagă ceva, atâta timp cât salariul său depinde tocmai de a nu înţelege acel ceva.” Pastorii plătiţi de azi, oricât ar fi de sinceri, sunt la fel ca ucenicii lui Isus de odinioară: înţeleg multe, dar nu pricep nimic( vezi mai sus corelaţia ideilor).
   Libertatea adevărată, aceea pe care ne-o dorim cu toţii când citim Ioan 8, 32 este condiţionată aşadar în primul rând de absenţa salariului. Se poate mai tragi-comic decât atât?