Creştinism păgân ( IV b): predica, vaca sacră

    Într-adevăr, Biblia consemnează cazuri în care bărbaţi şi femei au predicat, conduşi fiind de Duhul Sfânt. Însă între predicarea lor şi ceea ce se întâmplă azi prin biserici atunci când se predică este o diferenţă ca de la cer la pământ. Această diferenţă este aproape întodeauna trecută cu vederea pentru că am fost condiţionaţi să ne justificăm practicile, în mod inconştient, cu Scriptura. Suntem convinşi că prestaţia săptămânală a pastorului în faţa bisericii este întemeiată biblic, nou testamental vorbind. Dar aceasta este o eroare.

      Să dezbatem puţin acest lucru. Care sunt practicile contemporane ale predicii creştine? În primul rând, este o predică regulată – rostită cu fidelitate de la amvon cel puţin o dată pe săptămână. În al doilea rând, este rostită în cvasitotalitatea cazurilor de aceeaşi persoană – doar uneori mai predică câte un pastor invitat sau un alt lider din comitet. Apoi este rostită în faţa unui auditoriu pasiv, care adoarme în fotolii sau trimite mesaje prietenilor pe Facebook de pe telefoane mobile - după vârstă.  În al patrulea rând, are o structură elaborată, un discurs dinainte prestabilit, cu introducere, dezvoltarea unor subiecte, concluzii şi uneori apel la sentimente.

    Haideţi acum să comparăm acest tip de predică atotprezentă prin biserici cu ceea ce se întâmpla în timpul profeţilor din vechiul testament. Profeţii nu vorbeau nicidecum regulat poporului, ci DOAR ATUNCI  când primeau această însărcinare din partea Duhului Sfânt. Participarea activă a audienţei  şi întreruperile provocate de aceasta erau frecvente. Profeţii vorbeau într-un mod cu totul spontan, dintr-un prea plin al inimii, şi nicidecum după notiţe. Dumnezeu era liber să-şi aleagă El însuşi anonimi prin care să vorbească poporului, şi nu oamenii alegeau profesia de purtător de cuvânt al divinităţii. Acesta a fost „sistemul” dorit dintotdeauna de Dumnezeu prin care El să se reveleze oamenilor. În momentul în care Israelul şi-a dorit un rege, a adoptat fără să vrea obiceiurile neamurilor păgâne din jur, printre care la loc de cinste figura şi preoţimea oficială de la templu. Ceea ce devenise acest sistem de preoţi oficiali este strigător la cer dacă ne gândim de pildă la episodul de pe muntele Carmel, la confruntarea dintre ei şi Ilie.

    Dar să mergem mai departe, în vremurile creştinismului timpuriu. Urmând exemplul Domnului lor, apostolii nu aveau concepţia rabinică despre predicare, unde regularitatea, misticismul şi autoritatea clerului îşi puneau amprentele lor tragice. Dimpotrivă, predicarea lor era sporadică, avea loc cu ocazii speciale pentru a răspunde unor ocazii speciale. Era nepremeditată şi fără structură retorică. Avea loc de cele mai multe ori în case particulare, unde subiectele discutate erau atât de palpitante încât se prelungea de multe ori mult după miezul nopţii( de exemplu episodul cu Eutih care a căzut de la etaj în timpul vobirii lui Pavel: Fapte 20,9), dar şi prin pieţe publice, în natură, pe marginea unui râu( Fapte 16,13), sau în...sinagogă( Fapte 19,8). Apostolii nu vorbeau după notiţe, după un plan premeditat, ci efectiv din prea plinul inimii, povestind altora experienţa lor personală cu omul din Nazaret. Nu exista nici-o aluzie la faptul că doar ei ar trebui să predice, şi cu atât mai puţin nu primeau bani pentru asta. Spontaneitatea, libertatea, împărtăşirea unor viziuni şi experienţele personale erau sufletul închinării creştinilor. Adesea apostolii dădeau tonul unor cântări de laudă şi participau la mese de părtăşie pline de veselie. Nu era nimic organizat, dinainte prestabilit. Biserica era vie iar creştinismul se întindea ca focul în mirişte, deoarece creştinii nu ascultau evanghelia, ci o trăiau.

    Dar lucrurile nu aveau să rămână aşa, din păcate. Odată cu moartea apostolilor, au intervenit în biserică tot felul de indivizi care şi-au arogat rol de conducător, lupii răpitori despre care vorbea Pavel. Aceştia au simţit nevoia ca să-şi apere credinţa lor de atacurile păgâne, închizând sufletul ekklesiei într-un ţarc complicat de reguli şi ierarhii omeneşti. Ca urmare, predicarea a avut şi ea mult de suferit. Şi-a pierdut complet caracterul spontan, liber, fiind acum preponderentă dorinţa de a menţine vie flacăra evangheliei prin scrieri dogmatice. Iar asta însemna şi o predicare „profesionistă”, ţinta fiind convingerea neamurilor şi apărarea indentităţii creştine.

    Prima consemnare a unei predici se găseşte în aşa-numita „Second Letter of Clement”, aparţinându-i părintelui bisericii Clement din Alexandria. El se plângea, de exemplu, că în urma predicilor sale creştinii se schimbau prea puţin( Norrington, To preach or not, 13). Însă în pofida eşecului recunoscut al predicilor sale, predicarea a continuat mai departe. Rădăcinile  predicii  sunt însă chiar mai adânci în timp decât atât. Pentru ca să înţelegem de ce are predica azi valoarea pe care o are trebuie să vorbim puţin despre sofişti.

      Sofişii erau greci care vorbeau persuasiv, îşi recrutau discipoli iar pentru discursurile lor primeau o plată. Erau maeştri în dezbateri, în apelarea la emoţiile ascultătorilor, în arta limbajului trupului şi a vorbirii iscusite( omiletică), toate cu unicul scop de a impresiona şi a-şi „vinde” argumentele. Sofiştii se deosebeau de restul oamenilor prin îmrăcămintea specială pe care o purtau. Unii aveau o locaţie fixă de unde vorbeau mulţimilor, dar alţii călătoreau din loc ca să vorbească, făcând bani frumoşi din aceasta. Oratorul grec sofist îşi făcea apariţia în forum gata îmbrăcat în roba de amvon, în timp ce ascultătorii stăteau cu sufletul la gură, ca la un spectacol. Urca apoi treptele până la scaunul special destinat, se aşeza şi-şi începea discursul.

     Ascultătorii erau atât de fascinaţi de discursul sofistului, încât de multe ori aplaudau. Grecii preţuiau forma şi stilul unui discurs  mai mult decât conţinutul acestuia. Astfel, prin discurs, sofistul îşi putea convinge auditoriul de un lucru despre care el ştia bine că este fals. În mentalitatea grecească, câştigarea unei dispute oarecare era cu mult mai importantă decât aflarea adevărului.   Isus s-a văzut de multe ori atras în astfel de capcane sofiste venite din partea fariseilor, care în treacăt fie vorba, erau de multe ori influenţaţi de cultura greacă sau romană( Hatch, Influence of Greek Ideas and Usage, 113). Atunci când au venit la el cu banul ca să-l ispitească, doreau în mod evident să câştige o confruntare cu rivalul lor numărul unu în chestiuni teologice. Dar au plecat înfrânţi, deoarece Isus nu a răspuns sofismelor lor, în cadrul cărora doar o variantă din cele două era cea corectă.

     Aproximativ un secol mai târziu( 384-322 î.H), renumitul filozof grec Aristotel a introdus în retorică discursul în trei puncte. „Un întreg”, spunea el, „trebuie să aibă un început, un cuprins şi o încheiere”. Cu timpul, oratorii greci au început să aplice discursurilor lor principiul aristotelic în trei puncte. Nu concepeau, de pildă, ca discursul să nu aibă o concluzie fermă. Astăzi, aproape toate predicile protestante urmăresc acelaşi ţel şi au aceeaşi structură. Creştinii de azi „ştiu” aproape totul despre Dumnezeu şi apără cu dinţii concluziile lor dogmatice.

    Cum de a reuşit sofismul grecesc şi oratoria legată de acesta să pătrundă în forţă în biserica creştină? Cum de s-au lăsat oamenii amăgiţi ca să fie învăţaţi de o ANUME CATEGORIE de alţi fraţi de-ai lor, când Isus le spusese răspicat că doar „unul este dascălul vostru”? Şi mai ales, cum de-au fost convinşi cu timpul să scoată bani din buzunar pentru a asculta o dată pe săptămână predicarea din scripturi? Ce aveau toate acestea de-a face cu Isus şi apostolii?

   ( va urma)