Întrerup pentru puţin seria mea de articole dedicate bisericii ca să-mi exprim în scris uimirea şi scârba organică faţă de ce se întâmplă într-o mocirlă numit Rrrom ânia. Este o descărcare lutherinogenă personală dintr-un alt colţ de lume unde iarba este verde iar soarele răsare la răsărit şi apune la apus. Şi nimeni nu înjură de mamă pentru asta.
Nu am intenţia să fiu nici patetic, nici
nimic. Ştiu că nimic nu mai e de corectat într-o lume nebună ca cea în care trăim,
nici măcar patetismul meu, în caz că există. Şi ca atare, nici în Rrom ânia. De vreo două
zile însă îmi tot împunge retina ochiului şi amigdala cerebrală evenimentele de
la un meci de fotbal din Ploieşti, oraşul meu natal. Nu, nu citesc decât foarte
rar presa românească, deoarece evit din start superficialul,
neprofesionalitatea, ipocrizia celor ce o compun. Ca să nu spun că evit să mai
ştiu ceva despre o ţară care mi-a provocat senzaţii de vomă( la propriu, datorită flegmelor de pe trotuare) acum
trei ani în urmă, când am revenit acolo în urma unor împrejurări personale.
De data asta însă, am aflat ce s-a
petrecut pe stadionul din Ploieşti dintr-un ziar spaniol. Aşa că, oripilat
fiind, am căutat să văd ce zicea presa românească şi care era magnitudinea
adevărată a poveştii. Bineînţeles, m-am cutremurat. Şi bănuiesc că m-am cutremurat
pentru că trăiesc într-o ţară unde o simplă jignire adresată unui funcţionar
oarecare este aspru pedepsită financiar. Sau unde trecutul pe roşu a unui
pieton este un gest imoral ( la semafoare sunt instalate plăcuţe care
încurajează părinţii să fie un exemplu pentru copii şi să nu traverseze pe roşu)!Sau unde circulaţia rutieră este oprită pentru că ...broaştele traversează şoseaua!
Desigur, nu am nici cea mai mică intenţie să
comentez fapta acelui dezaxat "jmecher" drogat care a confundat stadionul din
oraş cu un joc pe calculator. E plină presa rrrom ânească de reacţii despre
asta. Numai că ce am văzut mi-a trezit în amintire episoade din propriul "hard disk"mioritic
de acum trei ani, episoade care intuiesc că sunt cheia întregii nebunii din
ţara lui Huidu vodă. Povestesc pe scurt
numai două dintre ele.
Făceam naveta cu trenul zilnic între
Bucureşti ( unde lucram) şi Ploieşti. Într-o zi, naşul a amendat nişte
bunicuţe, în număr de vreo opt, nu pentru că ar fi călătorit fraudulos( ţi-ai
găsit...tocmai ele...), ci pentru că stăteau la taclale împreună într-un vagon,
deşi aveau locurile cumpărate în vagoane diferite. Dar cum bunicuţele
călătoreau mai departe de Bucureşti, se aciuaseră împreună. Ascultam de departe
implorările lor, mi se făcuse milă, dar legea e lege...mi-am zis...
Dar după ce a plecat naşul, am intrat de
curiozitate pe cont propriu în
investigaţie, mai ales că una dintre ele plângea. Putea fi bunica mea...Cu
stupoare am aflat că băbuţele plătiseră toate biletul, şi fuseseră amendate
numai pentru motivul amintit mai sus. Aşa că mi s-a suit sângele la cap. Îndată
ce a oprit trenul în Bucureşti, m-am dus după naş şi l-am tras la socoteală în
mod civilizat. A rămas stupefiat. Nu se aşteptase ca să fie interogat de un
pasager anonim pentru nedreptatea pe care tocmai o făcuse. A început să se
bâlbâie şi să nege că apa curge la vale. L-am ameninţat că nu sunt
oricine( minţeam de îngheţau apele,
evident) şi că îi pot crea probleme mari dacă nu repara imediat ceea ce făcuse
acelor biete băbuţe. M-am dus la impegatul şef ( sau cum s-o numi el) din gara de nord, „târându-l” pe "atotputernicul" „naş” după mine şi pe băbuţele
escrocate. L-am avertizat pe un ton
calm, dar ferm, că dacă nu întocmeşte proces verbal de înapoiere a banilor, o
să încep să dau nişte telefoane. S-au uitat unul la altul speriaţi, au încercat
să mă ducă cu vorba, dar le-am promis că
nu plec de acolo până nu se rezolvă problema. Şi, spre surprinderea sărmanelor
femei şi bucuria lor deopotrivă, totul s-a terminat cu bine pentru ele. Sper.Nu am
mai putut să stau până la sfârşit să văd tot ce au completat în procesul
verbal, doar le-am încurajat să nu se dea bătute orice s-ar întâmpla. Întârziasem
deja o oră la muncă, dar când i-am explicat şefei mele austriece de ce o
făcusem, s-a bucurat şi indignat în acelaşi timp...
Dar marea surpriză a venit seara din partea alor
mei, care m-au certat că intervenisem „ unde nu-mi fierbea oala” şi că dădusem
datele mele personale în acel proces verbal. După opinia lor, trebuia să-mi văd
de treabă şi să nu întârzii la servici.
În fine( s-au întâmplat mult mai multe
într-un an, dar nu are rost să vă stric seara acum), mai adaug una şi mai
scurtă dar cu un final la fel de ciudat. Trebuia să merg la RAR, să-mi
înmatriculez maşina din Spania. Şi, ca orice român get-beget, TREBUIA să
plătesc şpagă. „ Trebuie”? ...mi-am întrebat prietenii. „ Auzi ce
întrebare...dar tu cine te crezi? Eşti în România, TREBUIE să dai şpagă, altfel
crăpi.”
„Ei, uite ce e, prefer să crăp decât să dau
şpagă. Ori sunt eu nebun, ori aţi înnebunit cu toţii din cauza sistemului”. Prietenii mi-au zâmbit larg, înţelegând că veneam
de pe altă planetă. Dar eu am rămas „încăpăţânat” până la capăt. Am stat de la
7 dimineaţa, pe un ger înţepător, până la ora 18 seara, refuzând să bag mâna în
buzunar, deşi semnele venite din bârlogul lupilor de la RAR erau evidente: „ dai...scapi
mai repede”. Personal, am preferat să
mor de frig,decât să le dau 50 lei. Dar nu de încăpăţânare, ci pentru că era aşa corect. Din
principiu. Simplu. Cei de la RAR mi-au dat într-un sfârşit actele maşinii, scârbiţi că
nu le aruncasem ceva acolo, măcar de-o cafea. „ În locul tău, măi băiete, eram
de mult acasă la căldură”...mi-a zis un energumen. Fără să-mi ies din fire, i-am replicat: „ În locul dumneavoastră,
domnule, aş pleca să muncesc vreo 5-6 ani într-o ţară civilizată ca să înţeleg
pormă ce stupid e să cerşeşti bani în mod nejustificat. Ca să nu mai spun că
dacă toţi ar face ca mine, ţara asta ar fi altfel.” Nu şi-a putut ascunde uimirea. A plecat capul
în pământ, susurând printre dinţii gălbejiţi : „ Aşa o fi, cum spui tu, măi
băiete”.
Dar ce legătură au aceste „preamăriri de
sine” cu situaţia din Rrromânia? Sunt eu mai civilizat sau mai educat decât
prietenii mei care s-au uitat chiorâş la mine că nu aveam chef să dau sfânta
şpagă? Nici vorbă. Sunt eu mai drept decât părinţii care m-au dojenit că
ajutasem benevol nişte necunoscuţi până la urmă, întârziind de la servici? Deloc.
Aici este vorba de atitudine în faţa unui sistem bolnav. De mentalitate. Pentru
rrrom ânia sunt un „nebun”, un „jmecher de occident”, un „ Spartacus” sau „Gică-contra”
care îşi dă aere de civilizaţie, „vezi Doamne”. Pentru occident, sunt un om
absolut normal, din marea gloată( că mai sunt şi aici excepţii nu are rost să
amintesc) care aşteaptă la roşu când e roşu şi opreşte la trecerea de pietoni
dacă trece cineva. Desigur, fără să înjure pietonul. Şi pentru care şpaga este
un cuvânt „intraductibil” din limba română. Să fiu eu de vină că nu mai ştiu
româneşte? Sau românii că vorbesc o limbă necunoscută?
Lăsând acum metaforele la o parte, vreau să
pun degetul pe rană. Nu din dorinţa de a provoca şi mai multă durere. Nu că aş
fi eu vreun medic. Şi nici că aş avea medicamentul minune, în care oricum nu
mai cred. Ci pentru că acea rană există. Pentru că boala de cancer moral a
societăţii româneşti a atins fără deosebire, pe TOŢI cei care trăiesc în acea
ţară. Da, chiar şi pe părinţii mei. Se numeşte PASIVITATE.
Românii s-au obişnuit cu anormalul, cu
neomenescul, cu absurdul, cu ilogicul. Îi doare, îi ustură uneori, dar fără să
ştie, hrănesc parazitul ăsta nenorocit care se numeşte TĂCERE. A da şi „celălalt
obraz” este complet aiurea înţeles în acest context. Iar masochismul şi văicăreala
au devenit sportul naţional unde românii sunt probabil campioni mondiali.
Ce e de făcut?...mă veţi întreba pe bună
dreptate. Cum poţi să lupţi de unul singur cu un sistem bolnav din orice
punct de vedere? Oricum nu ai nici-o şansă. Doar aşa mi-am început şi eu
articolul, pesimist. Şi atunci? Nu a reuşit nici Isus, nici Socrate, nici
Gandhi. Nici nimeni. „Toate sunt aşa cum erau de la întemeierea pământului”,
date dracului. Sau mă rog, sistemului. Şi atunci? La ce bun să protestezi? Să
lupţi? Să refuzi buretele cu oţet? Să bei cupa de cucută?
Răspunsul, atât cât am înţeles eu până
acum, este acesta: trebuie să protestezi, să lupţi şi să rămâi cu buzele arse în
soarele nedreptăţii nu pentru ca să învingi sau ca să fii erou. Ci pentru că
AŞA ESTE DREPT. Pentru că nu poţi fi altfel. Pentru că aparţii altei ţări( fie
şi cea cerească), altei împărăţii, altor valori. Indiferent că tu eşti unul şi
ei sunt toţi, adevărul este de partea ta. Iar când adevărul este de partea ta
şi în acelaşi timp e călcat în picioare sub ochii tăi, atunci eşti gata mai
degrabă să mori decât să trăieşti.
Adventismul din Rrrom ânia nu face
excepţie. Aparţine aceluiaşi fenomen carpatin.Comparându-l cu cel din Spania sau din Germania, cel românesc mi se
pare rămas efectiv în evul mediu. Şi asta pentru că mentalitatea şi educaţia pe
care o ai sunt mai importante decât orice. Dar despre asta sunt aşa de scârbit
că nici nu vreau să mai vorbesc.
Vestea bună a evangheliei este că binele
va triumfa în cele din urmă. Babilonul, de orice conotaţie ar fi el, va cădea
cu zgomot. Nedreptatea, minciuna, manipulările...toate se vor sfârşi. Sistemele
de orice fel vor fi spulberate, aşa cum a fost Gadaffi călcat în picioare. Iar
adevărul şi frumosul vor străluci în toată splendoarea lor. Dar dacă vă
imaginaţi că singurul lucru pe care îl puteţi face până atunci este să
ascultaţi ştirile, fără ca să deveniţi voi înşivă o ştire, vă înşelaţi amarnic.
Dacă aşteptaţi vreun Isus, vreun Socrate sau Gandhi fără ca să deveniţi voi
înşivă un mic Isus, un mic Socrate sau un mic Gandhi acolo unde sunteţi, puteţi
să aşteptaţi mult şi bine. Nici măcar Dumnezeu nu va face ceva.
Aici unde locuiesc, iarba este verde, iar
soarele răsare la răsărit şi apune la apus. Când trece vreun pieton pe zebră,
maşinile opresc fără ca şoferii să înjure pentru asta. Lumea se opreşte când e
roşu, şi merge mai departe când se face verde. Normal, nimic din altă lume. Dar
Rrrom ânia, ce se întâmplă cu Rrrom ânia?
Sau altfel, că nişte imagini fac cât o mie de cuvinte:
diferite perspective...
RăspundețiȘtergerehttp://www.gandul.info/reportaj/de-ce-iubim-romania-pe-americanul-sam-ardealul-il-face-sa-pluteasca-sunt-mai-roman-decat-tine-care-nu-stii-decat-sa-te-plangi-video-8928778
bine zis...ti-am zis ca vreau sa fiu ca tine cand o sa fiu mare?:) zilnic vad faze de genul ” Romania” si inghit...fara sa pot face nimic...e trist...,in romania bate curentul prostiei,jignirii,curentul manelistilor, al jmecherilor ,al frustratilor si complexatilor...., pcat ca si eu simt cum lupt degeaba impotriva curentului...
RăspundețiȘtergereAmericanului văd că a început din prima să-i placă ţiganii şi manelele. Semn bun:-)
RăspundețiȘtergereEu cred că a pus punctul pe i cu aceste cuvinte: " "obiceiul majorităţii românilor de a se plânge tot timpul că au probleme, în loc să caute soluţii".
RăspundețiȘtergere"OK, şi eu am avut şi am probleme, dar nu stau toată ziua doar să mă plâng, găsesc soluţii, pentru că întotdeauna când se închide o uşă, se deschide o fereastră, aşa trebuie gândit pozitiv, numai aşa se poate schimba ceva! Aici în România problema nu e ţara, care e frumoasă şi bogată, problema e că e locuită de oameni care nu gândesc la ce fac, ei fac problemele."
Te felicit, deşi am inteles ca nu ai scris pentru a primi felicitari. Ai sufletul tanar...noi am imbatranit (de tineri chiar), nu mai avem entuziasmul si energia de a incerca sa schimbam ceva.
RăspundețiȘtergereDamarys, sufletul nu îmbătrânește niciodată! Curaj! În ziua în care nu o să mai cred că pot schimba lumea, voi face umbră pământului degeaba.Nici nu-ți trece prin cap ce efecte nebănuite poate avea un singur cuvânt bun spus la vreme potrivită, un zâmbet acordat cuiva nebăgat în seamă de nimeni, un pahar de apă rece oferit cuiva însetat. Creștinii din sec I au schimbat lumea ptr că au crezut că pot face asta! Crezi tu că lumea de atunci era una mai bună ca cea de azi?
RăspundețiȘtergere