Nişte pizza şi o salată verde

       
        Care este sâmburele creştinismului?  Dacă l-am putea reduce la o singură propoziţie simplă, dar care să sublinieze esenţa acestuia, cum ar suna aceasta? Tot ce am învăţat şi auzit în mii de predici, în mii de ore de discuţii la şcoala de sabat, la seminare religioase sau institute teologice, cum ar putea fi redat succint? 

    Nu mai fusesem de mult timp la biserică. Dar vineri seara trecută am primit un telefon de la un vechi prieten de familie, pastor reformist, care m-a invitat pe la biserică deoarece era prin trecere şi un alt prieten de-al meu mai vechi, de aceeaşi vârstă, şi tot pastor reformist. Aşa că după o absenţă de mai bine de doi ani am călcat din nou pragul unei biserici. 
    Nu m-a surprins deloc lipsa oricărei noutăţi acolo. Oameni care discutau, dacă aia se putea numi discuţie, aceleaşi lucruri vechi, tocite şi paratocite teologic de când mă ştiu, din scripturi. La predica prietenului meu m-am mai întremat. A vorbit despre însemnătatea cuvântului "frate", cuvânt care a ajuns de mult, din păcate, un strălucit exemplu din limbajul nostru de lemn. Dar a vorbit bine în general, şi asta nu pentru că citea neapărat din biblie sau Ellen White, ci pentru că ce spunea corespundea bunului simţ. 
   Desigur că nu mă apuc acum să vă descriu predica lui. Altceva vreau să vă spun. După program, întrucât nu aveau nimic plănuit, i-am invitat să luăm masa de prânz împreună..."În spiritul predicii", am glumit eu. Iar ei au acceptat.
    Acasă nu aveam nimic pregătit. Fusese ceva spontan, aşa că am uitat că nu aveam ceva gătit. Prieteni buni, au trecut şi ei cu multă amabilitate peste amănuntul ăsta. Până la urmă, ne-au salvat nişte pizza cu ciuperci scoase din congelator şi o salată de crudităţi reformistă de toată frumuseţea, chiar dacă fără morcovi.
   N-am făcut nici cântare de deschidere, şi nici nu am citit vreun text cheie. Dar a fost un "serviciu divin" de toată frumuseţea, cel puţin pentru mine, obişnuit cu singurătatea prelungită din castelul Wartburg. Am discutat prieteneşte despre ideile mele eretice, în general. Am vorbit de la egal la egal, fără să se dea loc impresiei că ei sunt ditamai cardinalii iar eu un călugăr încăpăţânat şi mândru. Mi-au ascultat of-urile cu răbdare, iar eu i-am ascultat pe ei, încercând să mă pun şi eu în pielea lor, de oameni ai sistemului. Chiar dacă discuţia noastră teologică  a fost la urma urmei o "magnifică" salată de bouef cu tot felul de ingrediente care de care mai "ciudate", important e că ne-am simţit cu toţii fraţi. Ei bine, de data asta, chiar fără ghilimele. 
    Să fi fost oare de vină salata verde? Sau pizza mea cu ciuperci? Sau amândouă? Oricât ar părea aceasta o glumă, sunt totuşi nişte întrebări serioase. De ce nu reuşesc oamenii în biserici să se comporte la fel de degajat? Nu că i-aş bănui pe prietenii mei de vreo mască, îi cunosc deja de mult timp. Mă refer în general  acum. De ce oare atâta confruntare prin biserici? De ce oare atâta crispare pe feţe, atâta goană după funcţii, atâta grijă de imaginea corporativă, atâta scrupulozitate abjectă faţă de litera legii, atâta vânătoare de vrăjitoare eretice, atâta frică de pierderea mântuirii, atât exclusivism politic, atâta lipsă de empatie, aşa dispariţie a dragostei? 
     De ce comitete de excluderi? De ce alegeri şi comitete de numiri până noaptea târziu? De ce nepotisme şi trafic de influenţă, de ce manevre murdare ascunse, de ce goana disperată după modernizarea şi renovarea localului de cult, de ce lăcomia după locurile dintâi la repartizare de funcţii, de ce fotolii din ce în ce mai moi şi aparatură NET de ultimă generaţie, de ce cea mai bună gresie sau parchet, de ce hainele cele mai frumoase şi mai cochete ? 
    Nu merge şi o pereche de blugi cu o cămaşă simplă pentru ca să fii "elegant"? Nu sunt suficiente  trei pizza cu ciuperci făcute la repezeală şi o salată de verdeţuri pentru ca să " te saturi"? Nu poate fi "frumos" un om şi fără sacou şi cravată? 
     Am probat sâmbăta trecută pe propria piele împreună cu prietenii mei pastori şi soţiile lor că adevăratul creştinism nu are nevoie de amvoane şi microfoane ca să se facă auzit. Merge şi vorbitul simplu în jurul unei mese. Am învăţat că prietenia adevărată nu are nevoie de îngrijirea paranoidă a propriei imagini. Merge şi în tricou. Iar a te simţi frăţeşte cu aproapele nu presupune să oferi o masă cu trei feluri de mâncare pentru ca să ieşi onorabil. Merg şi trei pizza şi o salată verde. 
    Oricât ar părea de absurd, amărâtelea alea de pizza şi castronul nostru mare de salată fac mai mult decât toată teoria despre creştinism învăţată de cineva într-un seminar teologic. Nu ai cum să-ţi încrunţi sprâncenele faţă de aproapele când muşti din aceeaşi pizza. Nu poţi să te simţi superior faţă de semen când mânânci cu el din aceeaşi strachină. În jurul mesei, oricât de laureat Nobel de la Cernica sau Făgăraş ai fi, eşti în primul rând om. Adio discursuri, adio omiletică, adio fiţe. 
    E incredibil dar adevărat, cel puţin pentru mine. Dar sunt acum mai sigur ca niciodată că nişte bucăţi de pizza calde şi o salată verde pot face minuni. Pentru că adevăraţii fraţi nu sunt în primul rând aceia care împărtăşesc aceleaşi convingeri religioase, ci aceia care mănâncă în jurul aceleiaşi mese din aceeaşi strachină.