Creştinism păgân ( Va): „unşii Domnului”

  

Pastorul este persoana cea mai importantă a

protestantismului. Îndepărtaţi pastorul din biserica protestantă, şi aceasta va intra în panică. Îndepărtaţi pastorul din protestantism, şi acesta va muri. Pastorul este piesa centrală a bisericii contemporane şi întruparea protestantismului. Marea ironie este însă că nu vom găsi în întreg noul testament nici măcar un singur verset care să sprijine ideea de pastor, aşa cum o cunoaştem azi! În biserica creştină primară, pur şi simplu nu existau pastori.

    Explicând pe larg contextul versetului din Efeseni 4,11 ( care în paranteză fie spus este argumentul principal al susţinătorilor hirotonosirii de pastori în biserică) Richard Hanson(Hanson, Christian Priesthood Examined, 34-35) ob servă că „ pentru noi, cei din secolul XXI, cuvinte precum episcop, prezbiter şi diacon au conotaţii vechi de aproape două mii de ani. Pentru cei care le-au folosit însă pentru prima dată, aceste titulaturi nu au avut alte sensuri decât acelea de inspector, bătrân, în sensul de înţelept, persoană care oferă ajutor. Distorsiunea conceptului de slujire creştină a început odată cu ataşarea unor semnificaţii teologice incorecte acestor cuvinte.”

   Aşadar, conceptul contemporan de pastor este distorsionat, fiindu-i atribuite însuşiri necunoscute de primii creştini. Dar, dacă aşa stau lucrurile, de unde au apărut pastorii? Cum de au ajuns să ocupe o poziţie atât de înaltă în biserica protestantă?

   Răspunsul trebuie căutat în negura timpurilor, mai înainte chiar de a exista o biblie. Odată cu căderea, omul a început să simte nevoia de cineva care să-l conducă înapoi la Dumnezeu. De-a lungul întregii istorii, omenirea a creat o castă specială  şi respectată de lideri religioşi. Aşa se face că de la ieşirea omului din paradis, vraciul, şamanul, rapsodul, făcătorul de minuni, ghicitorul, magul şi preotul însoţesc constant omenirea rătăcitoare în căutarea de Dumnezeu.

   De exemplu, chiar în istoria Israelului antic, apar primele semne ale cultului clerical. Pe timpul lui Moise, doi tineri independenţi de Moise, Eldad şi Medad (Numeri 11, 26-28), au primit Duhul Sfânt şi au început să profeţească. Reacţia nesăbuită a unui tânăr fanatic a fost aceea de a-i potoli, apelând pentru aceasta la mâna tare a lui Moise. Moise i-a răspuns că el şi-ar dori ca să vadă ziua când TOT POPORUL să profeţească, poziţionându-se astfel tranşant împotriva ideii de cult al personalităţii sau cult clerical. Când mai devreme Moise urcase pe munte să primească decalogul, poporul îi ceruse în mod expres ca să fie intermediarul dintre ei şi Dumnezeu. O relaţie directă cu acest Dumnezeu îi îngrozea.

    Această înclinaţie nefericită a omului de a alege lideri vizibili o vedem din nou atunci când evreii decid să fie „la fel ca celelalte neamuri”, alegându-şi un rege. Tristeţea lui Samuel este incomparabilă faţă de cea a lui Dumnezeu, deoarece El ştie că acest lucru va pregăti calea pentru despărţirea definitivă a poporului de El.

   Originea pastorului contemporan poate fi detectată chiar la începuturile bisericii creştine. Diotref, căruia „îi plăcea să aibă întâietatea” în biserică, preluase abuziv controlul treburilor interne ale bisericii, tăind şi spânzurând după cum avea chef ( 3 Ioan, 9,10). Mai mult, unii cercetători avansează ipoteza că „învăţătura nicolaiţilor” condamnată de Isus în Apocalipsa 2,6 se referea de fapt la apariţia prime forme a clerului ( Nicos(gr)= a cuceri, iar Laos(gr)=oameni; nicolaitane(gr)= cucerire a oamenilor).

   Obsesiei omeneşti de a avea un lider spiritual i s-a adăugat aceea de a trăi neapărat într-o structură ierarhică de grup, care avea să-i confere o mai mare apărare de atacurile din exterior. Toate popoarele au avut o astfel de conducere ierarhică inclusiv de ordin religios, începând de la postdiluvianul Nimrod(strănepotul lui Noe), trecând pe la egipteni, babilonieni, fenicieni, filisteni şi până în zilele noastre. În mod regretabil, îndată după moartea apostolilor( aşa cum arată şi filmul Agora de pildă, vezi de la min 5) creştinii s-au transformat mai degrabă în nişte hoarde de barbari conduşi fiind de lupii răpitori pe care îi anticipase Pavel. Iar astfel s-a ajuns în zilele noastre la un creştinism instituţionalizat respectabil, dar care este în esenţă mort în totalitate. Cum s-a ajuns aici?

     Până în secolul al doilea, biserica nu a avut o conducere oficială. Faptul că a avut lideri ca Pavel sau Timotei nu trebuie confundat sub nici-o formă cu eroarea hirotonosirii, despre care o să vorbesc în articolele următoare. Ceea ce face ca noi să avem o proastă înţelegere a versetelor din Efeseni 4,11 este faptul că noi citim acest verset şi altele asemănătoare prin ochelarii secolului nostru, căzând în capcana convenţiilor religioase deja existente. Creştinii originari nu aveau lideri aşa cum înţelegem acest cuvânt, cu o nuanţă ierarhică. Acei „lideri” erau parte integrantă a maşinăriei bisericii, neprimind nici-o plată şi neavând nici-un titlu. Pastorii sau episcopii de care pomeneşte Pavel aveau un statut egal cu cel al celorlalţi credincioşi.

   Dar spre sfârşitul secolului unu, prezbiterii locali au început încet-încet să iasă în evidenţă ca „succesori” ai apostolilor îndată după moartea acestora. Aceasta este de fapt una dintre argumentaţiile de bază ale bisericii catolice potrivit căreia scaunul papal este o instituţie biblică, el fiind succesorul de drept al ierarhiei întemeiate de Isus însuşi, atunci când l-a desemnat pe Petru lider al primei biserici.

   Prima figură atestată din istoria bisericii care a apucat pe cărarea alunecoasă de a pune lideri religioşi este Ignaţiu al Antiohiei. El este cel care a înălţat pe unii dintre prezbiteri în defavoarea altora, prezbiterul astfel remarcat numindu-se de acum episcop( Ferguson, Early Christian Speak, 173). Toate responsabilităţile ce aparţinuseră cândva sfatului prezbiterilor( sau bătrânilor de comunitate) erau acum preluate de un singur episcop. Potrivit lui Ignaţiu, episcopul avea ultimul cuvânt şi trebuia ascultat la modul absolut. El spunea:

   „ Este limpede, prin urmare, că pe episcop trebuie să-l privim aşa cum îl privim pe Domnul. Toţi să-l urmaţi pe episcop, aşa cum Isus hristos îl urmează pe Tatăl...Acolo unde se înfăţişează episcopul, să se înfăţişeze neabătut şi poporul, ca şi cum chiar Isus s-a arăta...Altuia decât episcopului nu-i este îngăduit să boteze, nici să cheme la masă de dragoste. Numai ceea ce se face cu îngăduinţa episcopului este bine primit şi de Dumnezeu...Vă îndemn dar să daţi cinste lui Dumnezeu şi episcopului. Cel ce cinsteşte pe episcop, este la rândul lui cinstit de Dumnezeu. Nu faceţi niic fără episcop.După cum Domnul n-a făcut nimic fără Tatăl, aflându-se în unire cu El, tot astfel nici voi să nu faceţi nimic fără episcop şi fără prezbiteri. Ar trebui să vă priviţi episcopul ca pe un tată ceresc”.

    Pentru Ignaţiu, episcopul era deci echivalentul lui Dumnezeu, iar prezbiterii erau urmaşii celor doisprezece apostoli( Edwin Hatch, The organization of the early christian churches,106,185). Numai episcopul avea autoritate să împartă cina Domnului, să boteze, să sfătuiască, să disciplineze, să cunune şi să predice. Şi totul pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, şi „nu unul al neorânduielii”( 1 Corinteni 14,33).

( va urma)