Creştinism păgân ( III a) : „ serviciul divin”

     „ Tradiţia fără adevăr este eroare încetăţenită”, spunea Tertulian, un teolog creştin din secolul al treilea. Astăzi, aşa cum voi încerca să arăt în continuare, biserica creştină este cufundată într-o mocirlă de erori omeneşti pe care însă le consideră divine. Una dintre ele este concepţia falsă că ceea ce facem noi în biserici o dată pe săptămână este un serviciu divin, adică un serviciu adus unei divinităţi. Nimic mai absurd.
       Poate că aţi observat programul bătut în cuie al bisericii în care mergeţi de când eraţi copii. Indiferent ce biserică ai frecventa, fie că este catolică, ortodoxă, protestantă sau neoprotestantă, firul desfăşurării evenimentelor este mereu acelaşi, dar ar putea fi rezumat astfel: clerul învaţă, mirenii ascultă. Este aşa ceva biblic?

      Ordinea închinării din biserică este următoarea, cu mici variaţiuni: salutul efectuat de un diacon când intri în biserică, rugăciunea şi citirea unui pasaj biblic împreună cu cântarea de deschidere, apoi un timp de laudă şi închinare( excepţie făcând adventiştii şi martorii lui Iehova care au un timp special dedicat dezbaterilor biblice), apoi anunţurile, predica, binecuvântarea pastorală şi din nou cântarea şi rugăciunea de încheiere. Sunt toate acestea un „ serviciu divin” sau o gogoriţă omenească care nu are nimic de-a face cu Dumnezeu? Haideţi să discutăm istoric.

       De unde vine ordinea închinării protestante? Fiecare pastor sau creştin va răspunde fără să clipească din ochi că vine din noul testament. Dar acest lucru este spus din inerţie, fără să corespundă faptelor istorice. Cum se desfăşura în primul secol, adică atunci când creştinismul a avut efectiv putere, programele ekklesiei?

      În primul rând, nu exista cler şi laici( despre asta voi vorbi pe larg altădată). Apostolii doar îşi povesteau experienţa lor de viaţă cu Isus şi încurajau oamenii să creadă în El, dar nicidecum nu fixaseră dogme sau crezuri. Participarea creştinilor era generală, stând sub semnul implicării fiecăruia( vezi de exemplu contextul versetelor din 1 Corinteni 14, 1-33 sau Evrei 10,25). Spontaneitatea, libertatea de exprimare, dinamismul şi coeziunea membrilor erau caracteristicile de la sine înţelese ale bisericii primare. Întrunirile de atunci erau fluide, adică fără ritualisme ieftine, imprevizibile şi dominate în totalitate de călăuzirea Duhului Sfânt.În plus, nici nu aveau cum să fie rituale şi cu prea mult zgomot, deoarece creştinii se temeau de persecuţie.

      Atunci de unde vine ordinea închinării protestante de azi? Răspunsul este simplu, dar stupefiant: din liturghia romano-catolică ( Schaff, History of the church 3:505)! Aceasta îşi trage seva la rândul ei din slujba plină de misticism iudaică şi din ritualurile de purificare şi jertfire ispăşitoare din păgânism, practicate de vechii greci( Will Durant, Caesar and Christ, 599).

       Răspunderea pentru forma liturghiei medievale îi revine lui Grigorie cel mare , primul călugăr care a devenit papă. Durant notează că Grigorie a fost un om extrem de superstiţios, gândirea sa fiind influenţată de concepte magice păgâne. El întruchipa gândirea medievală, înţesată de magie, păgânism şi creştinism. E lesne de înţeles că liturghia medievală reflecta gândirea celui ce o concepuse, fiind un amestec grotesc de ritualuri păgâne şi iudaice asezonat cu teologie catolică şi terminologie creştină. Liturghia gregoriană a dominat „creştinismul” timp de multe secole, fiind aprobată în conciliul de la Trent. De fapt, liturghia catolică era fundamental păgână, creştinii adoptând veşmintele preoţilor păgâni, tămâia şi apa sfinţită, lumânările, incantaţiile sfinte precum şi titlul suprem de Pontifex Maximus( titlul cezarilor care erau priviţi ca zei) pentru mai marele peste episcopi.

       Atunci când a izbucnit scânteia reformaţiunii, schimbările s-au produs numai la suprafaţă. Martin Luther a modificat liturghia catolică care avea în centrul ei „ sfânta împărtăşanie”, declarând-o ca fiind lucrare omenească bazată  pe o înţelegere greşită a jertfei lui Isus. Aceste modificări ale sale constituie fundamentul închinării protestante( White, Protestant Worship, 36-37), dintre care cea mai importantă este aceea că a făcut din predicare elementul central al serviciului divin, în locul euharistiei( ciei Domnului). Prin urmare, amvonul a devenit acum elementul central al închinării, şi nu masa de împărtăşanie.

      Liturghia lui Luther continua însă să respecte agenda istorică a catolicismului apusean. Principala diferenţă consta în aceea că Luther a eliminat din ea orice făcea referinţă la jertfă. Fiind promotorul îndreptăţirii numai prin credinţă, a eliminat sistematic orice rugăciune pentru colectă sau rugăciunile canonice pentru Sanctusul în care era menţionată colecta. Multe alte elemente decadente ale evului mediu au fost de asemenea eliminate. În plus, liturghia a început să fie pronunţată în „lingua mater”, fiind înţeleasă acum de toţi, iar enoriaşii puteau cânta în comun sau se puteau împărtăşi.

   Luther a păstrat însă ceremonia, crezând că e un lucru bun. A păstrat actul ce marchează începutul liturghiei catolice: ridicarea pâinii şi vinului pentru a le sfinţi, o practică din sec XIII şi care se baza în bună parte pe superstiţie( prin ridicarea paharului de exemplu, preotul marca începutul jertfirii lui Hristos). Luther doar a reinterpretat euharistia, nimic mai mult. Accentele ei păgâne au rămas însă mai departe. Liturghia luterană nu era mai mult decât o versiune prescurtată a liturghiei catolice. Iar ordinea luterană a slujbei a condus la perpetuarea aceloraşi probleme: enoriaşii au rămas mai departe spectatori pasivi( cu toate că acum puteau cânta), şi întreaga liturghie era condusă de un cleric ordinat( preotul catolic a fost înlocuit acum de pastor). Această situaţie se află şi azi prezentă în orice biserică protestantă, în contradicţie flagrantă cu noţiunea biblică de „preoţie generală” a oricărui membru.

      Luther spunea: „ Nu este şi nu a fost niciodată în intenţia noastră să desfiinţăm în întregime liturghia, ci mai degrabă s-o purificăm de adăugirile nefericite  ce o corup”( Luther’s Works L III, 20) Din păcate, el nu înţelegea  că vinul nou nu poate fi păstrat în burdufurile vechi. Niciodată, nici Martin Luther şi nici vreun alt reformator, nu au intenţionat o întoarcere radicală la practicile bisericii primare, ci doar o retuşare şi reformare teologică a bisericii catolice. Ce este mai rău este că Luther, deşi a vorbit de multe ori despre „preoţia universală a tuturor credincioşilor”, nu a abandonat niciodată practica păgână a ordinării clerului. Singura schimbare a fost una de etichetă, pastorul reformat luând locul acum preotului catolic, şi nimic mai mult.

    În articolele următoare, voi descrie pe larg contribuţiile celorlalţi reformatori la organizarea „serviciului divin”, începând de la Zwingli şi Calvin şi până la Moody sau Billy Graham.

( va urma)