Creştinism păgân ( II b) : "Locaşul lui Dumnezeu"

      Întrucât  clădirea bisericii începuse deja să fie considerată sacră, au început să fie construite catedrale tot mai impunătoare, copiind astfel atenţia pe care păgânii o dăduseră templelor lor. Edificiile bisericilor au urmat cu exactitate tiparele bazilicilor, acestea fiind la rândul lor corespondente medievale ale sălilor de spectacol de azi. Erau perfect adecvate unui auditoriu pasiv sau unei mulţimi docile care tace şi urmăreşte un spectacol. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Constantin a ales modelul bazilicii( Michael Gough, The early christians).

       Apariţia clădirilor de biserică a adus schimbări semnificative în închinarea creştină. Întrucât împăratul era „mireanul” numărul 1, trebuiau contemplate toată pompa şi cinstea adecvate unei curţi imperiale. Inspirat din obiceiul de acolo, unde împăraţii romani erau precedaţi  de făclii oridecâteori apăreau în public, Constantin a introdus în slujba bisericii candelele şi altarul tămâierii. Acestea precedau acum clerul la intrarea acestuia în biserică( Richard Krautheimer, Early christian and byzantine architecture).

       Clerul, care la început era îmbrăcat în haine de toate zilele, a început să poarte veşminte speciale, care nu erau altceva decât o idee copiată de la hainele funcţionarilor romani. La fel, au fost introduse o serie de gesturi de respect faţă de cler, aidoma gesturilor de reverenţă folosite la adresa oficialilor romani. A fost adoptat obiceiul de începere a serviciului divin cu muzică solemnă, formându-se treptat coruri care au început să performeze profesional în biserici ( Jungman, Early Liturgy,123).

      Constantin adusese pacea pentru toţi creştinii. Ca urmare, aceştia l-au văzut ca un instrument în mâna lui Dumnezeu, pe baza scrierilor lui Pavel din Romani 13. Dumnezeu îi salvase acum de persecuţii prin mâna lui Constantin, aşa că acum creştinismul şi cultura romană deveniseră perfect contopite. După cum spune şi Will Durant, autorul lucrării enciclopedice în unsprezece volume „Istoria civilizaţiei”, lucrare pentru care a primit premiul Pulitzer : „În marea creştină aflată în expansiune au rămas insule păgâne”. Aceasta era o schimbare tragică de la simplitatea care caracterizase la început biserica lui Hristos.

       Arhitectura bisericilor a cunoscut de asemenea o transformare de-a lungul timpului. După Constantin, arhitectura creştină a trecut pe rând de la faza de bazilică la cea bizantină. Bisericile bizantine aveau un dom central de mari dimensiuni, precum şi mozaicuri şi icoane decorative. Apoi a urmat perioada romanică, cu elevaţie pe trei nivele, piloni masivi care sprijineau arcade rotunde şi interioare decorate cu un mare număr de picturi. Apoi a urmat perioada gotică din sec al XII-lea, cu catedrale care îţi taie răsuflarea. Termenul de „catedrală” derivă din „cathedra”, adică clădirile respective adăposteau catedra, scaunul episcopal, al vicarului lui Hristos pe pământ.

       Vitraliile au fost introduse în secolul VI de Grigorie de Tours, dar un călugăr francez pe nume Suger( sec XII) a ridicat vitraliile la un nou nivel, ornându-le cu picturi sacre( Durant, Age of Faith, 856). Cu uimitoarele lor culori, ferestrele cu vitralii induceau acum un înălţător sentiment de maiestate şi splendoare, precum şi sentimente asociate cu închinarea înaintea unui Dumnezeu atotputernic care inspira reverenţă şi teamă. Toate aceste concepte arhitecturale sunt păgâne, bazându-se pe învăţăturile lui Platon. El susţinea că „sunetul, culoarea şi lumina au sensuri mistice măreţe, înălţătoare. Ele pot induce stări dierite de spirit şi îl pot aduce pe om mai aproape de binele etern”. Astfel, catedrala gotică creştină alimenta acum într-un mod nejustificat un sentiment de mister, transcendenţă şi mai ales teamă...

       Atunci când s-a declanşat reforma protestantă în sec XVI, tradiţia arhitecturală a fost prea puţin schimbată. Cea mai importantă modificare reflecta teologia lor, prin faptul că au înlocuit masa altarului unde se făceau sacramentele cu amvonul( White, Protestant worship and church arhitecture, 82). Reforma era fundamentată pe ideea că omul nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu şi nici nu poate creşte spiritual decât dacă i se predică. Prin urmare, când au intrat în posesia clădirilor de biserică, ei le-au adaptat potrivit noilor lor obiective. Dar nu au înţeles niciodată pericolul conceptului de „clădire de biserică” pentru creşterea spirituală a credincioşilor.

     Turla de biserică este de asemenea de origine păgână la originea ei, mai concret egipteană, unde obeliscurile erau înălţate spre cer pentru a slăvi zeii. Papii catolici s-au inspirat din acestea, introducând treptat turle la colţurile catedralelor, urmând ca această tendinţă să ajungă la apogeu în timpul perioadei gotice.

       Istoria amvonului este pe scurt următoarea: primele predici au fost rostite din scaunul episcopal plasat în spatele altarului. Mai târziu, ambo, un pupitru înalt plasat lateral de altar a devenit locul de unde  se ţineau lecturile biblice. Acest ambo era de origine iudaică, fiind preluat din sinagogile lor. Încă de prin anul 250, ambo a fost înlocuit de amvon. Ciprian de Cartagina este primul care vorbeşte despre ordinarea în slujbă a liderului bisericii la „pulpitum”( White, Building God’s House, 124). Termenul englez „pulpit” derivă din cel latinesc de mai sus, care desemnează o scenă, o platformă ridicată. Cu timpul, expresia „ a urca la amvon” ( ad pulpitum venire) a devenit parte nu numai a terminologiei clericale ci o convingere că prin asta se aducea o slujbă lui Dumnezeu. Prin anul 252, Ciprian se referea la platforma supraînălţată ce separa clerul de mireni prin cuvintele „ sacrul şi veneratul congestum al clerului”.

      Odată cu reforma, amvonul devenise piesa centrală din mobilierul bisericii, iar protestanţii au preluat la rândul lor această greşită concepţie despre amvon, ca locul de unde vorbeşte chiar Dumnezeu prin aleşii Săi. Billy Graham spunea: „ Dacă o biserică este moartă, este pentru că amvonul este mort, şi dacă este vie, este pentru că amvonul este viu”. Partea proastă a amvonului este de departe una psihologică: ridică clerul într-o poziţie de proeminenţă, punându-l pe predicator în centrul scenei şi separându-l pe acesta de poporul lui Dumnezeu. Amvonul urma să dea loc manipulării religioase de mai târziu, datorită segregării dintre laici şi cler, despre care voi vorbi altădată.

        Dar nu numai amvonul a schimbat complet noţiunea reală de biserică din minţile credincioşilor, ci şi băncile din biserică. În timpul primului secol d.H, creştinii se adunau în case particulare, participarea fiind complet liberă şi vie. Apoi, în primele bazilici, adunarea stătea în picioare pe tot parcursul slujbei( Middleton, New wine in old wineskins, 73). Prin secolul al XIII-lea, în bisericile englezeşti au fost introduse băncile fără spătar, făcute din piatră şi amplasate lângă pereţi. La început, erau în formă de semicerc, în jurul amvonului, dar apoi au evoluat în secolul al XIV-lea şi al XV-lea, fiind înlocuite cu cele din lemn. Lojile devenite mai târziu balcoane au apărut prin sec XVIII, fiind la început proprietate privată, pentru că puteau fi efectiv vândute familiilor mai bogate. Lojile au o istorie amuzantă, plină de intrigi şi căutare după extravaganţă, dar care nu face acum obiectul articolului meu.

   Cert este că banca de biserică a suprimat şi sufocat spiritul liber de exprimare, gândire şi participare al creştinilor originari. Acum, prin faptul că erau obligaţi să stea jos în bănci, creştinii deveneau consumatori a ceea ce se predica de la amvon, fără ca să mai fie defel implicaţi în viaţa bisericească sau să fie consideraţi şi ei o preoţie sfântă, aşa cum era considerat acum doar clerul hirotonosit. Banca şi amvonul ucideau însăşi esenţa creştinismului : „ Să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi” ( Matei 23, 8-10).

    Astăzi creştinii sunt victime oarbe ale propriului lor trecut. Îl avem ca tată pe Constantin, primul întemeietor de clădiri de biserică. Am fost învăţaţi să ne simţim mai sfinţi( sau mai în regulă cu Dumnezeu, mă rog) când suntem în „ casa lui Dumnezeu” şi am ajuns azi la o dependenţă patologică de un edificiu. Nu sunt deloc puţini creştinii care se întreabă speriaţi „şi ce mă mai fac dacă nu mai merg la biserică?” fără să ştie că BISERICA sunt ei, şi nu clădirea la care merg din copilărie.

    Clădirea de biserică este o negare flagrantă şi arogantă a preoţiei tuturor credincioşilor. Este o contradicţie a însăşi esenţei ekklesiei –  o comunitate activă de oameni. Clădirea de biserică este un anacronism: nu poţi ridica ceva din beton şi să simbolizeze ceva care este spirit. Ekklesia funcţionează perfect numai atunci când nu este închisă  ca într-o cuşcă. Ea trebuie să respire numai sub conducerea directă a Duhului Sfânt, şi nicidecum sub conducerea unor manuale de credinţă făcute de concilii de popi adunaţi între patru pereţi.

      E timpul ca creştinii adevăraţi, adică acei creştini care caută adevărul mai presus decât mântuirea lor, să se trezească şi să realizeze că nu există nici-un fundament nici biblic şi nici istoric în favoarea ideii de clădire de biserică. Dacă fiecare creştin ar înceta să mai numească „biserică” o amărâtă ( sau splendidă, mă rog) de clădire cu patru pereţi, amvon, bănci şi alte piese de mobilier, atunci cu siguranţă acest lucru ar declanşa o revoluţie spirituală fără precedent. Iar Hristos ar veni din nou, în locul său de drept, conştiinţa umană.

    Dar aşa...ne prefacem patetic şi absurd că facem voia lui Dumnezeu odată pe săptămână, cărându-ne pe noi şi familiile noastre într-un loc unde El nu vine decât în imaginaţia noastră. Imaginaţie manipulată de două milenii de păgânism şi de mii de predici şi rugăciuni schizofrenice. Ce autoritate aşadar, în afară de sfânta tradiţie, pot aduce creştinii de azi în favoarea idolilor lor moderni, printre care la loc de frunte se află ...chiar biserica?