Dovezi din (astro)fizică pentru existenţa unui Creator ( II )

     

       „Felul în care s-au putut forma planete cu viaţă inteligentă dintr-un univers timpuriu care consta numai din hidrogen, heliu şi puţin litiu, este o poveste cu mai multe capitole”, ne spune Stephen Hawking. Şi ne mai spune că exact în felul în care anumite evenimente de pe Terra au determinat evoluţia speciei umane, tot la fel a fost necesară fiecare za din lanţul cosmic al existenţei noastre.” Adică, mai pe înţelesul nostru: hazard, hazard...dar tare norocos şi favorabil nouă!

      Totuşi în ceea ce priveşte evenimentele care au dus la dezvoltarea universului, relaţia echilibrată dintre cele patru forţe fundamentale ( gravitaţia, electromagnetismul, forţa nucleară tare şi slabă) a fost decisivă: această „colaborare” între ele a trebuit să fie neapărat exactă, astfel încât existenţa noastră să fie posibilă.

    Fred Hoyle a fost primul care a recunoscut încă din anii 50’ că această existenţă este datorată unei neobişnuite măsuri de „ coincidenţe fericite”. Viaţa este datorată unor elemente chimice complexe. Cel mai important este carbonul, baza întregii chimii organice. Ne-am putea închipui un organism „viu” care funcţionează şi pe bază de siliciu, de exemplu. Dar este cu totul îndoielnic că viaţa s-ar fi putut dezvolta spontan fără prezenţa carbonului.

     Dar chiar şi acest fel de viaţă exotică pe bază de siliciu nu ar putea să se dezvolte din elementele primordiale de la începutul universului, deoarece acestea formează doar două legături stabile – un hibrid de litiu şi hidrogen- două legături care sunt incapabile să se „înmulţească” mai departe, dând formă unor legături organice complexe. Cert este că noi suntem organisme vii pe bază de carbon. Iar aceasta naşte întrebarea cum a apărut carbonul, (al cărui nucleu conţine şase protoni, deci mult mai complex ca hidrogenul, de exemplu) şi alte elemente grele din corpul nostru...

     SH ne explică cum la explozia unei supernove, adică atunci când o stea ajunge la finalul existenţei sale, beriliul şi heliul se pot contopi creând astfel un izotop stabil de carbon. Numai că tot el recunoaşte că acest izotop este departe de genul de legături organice complexe care ar permite acestora să „aprecieze” un pahar Bordeaux cu picior colorat sau să-şi pună întrebări despre univers...Pentru ca să apară fiinţe complexe precum omul, trebuie ca acel carbon să fie „transportat” din interiorul stelelor în medii mai prietenoase.

     Acest proces al producerii de carbon se numeşte procesul-trei-alfa. Dar conform fizicii obişnuite, rata producţiei de carbon prin acest proces ar trebui să fie foarte mică. În afară de asta, însuşi procesul în sine ar fi imposibil dacă legile fizicii ar fi altele.  Prin anii 50’ nu ştia nimeni destulă fizică nucleară ca să priceapă cât de mare este fericita coincidenţă care stă la baza legilor fizicii nucleare. Dar când fizicienii au început să investigheze în deceniile trecute valabilitatea principiului antropic tare, au început să se întrebe cum ar arăta universul dacă aceste legi  ar fi altfel. Astăzi ştim că procesul-trei-alfa care generează carbonul depinde în totalitate de forţele fundamentale ale fizicii.

      De exemplu, calculele arată că o schimbare de doar 0,5% a valorii forţei nucleare tari sau de 4% a valorii forţei electromagnetice ar fi suficientă ca să distrugă ori tot carbonul dintr-o stea, ori tot oxigenul, şi prin aceasta să distrugă orice şansă de viaţă, aşa cum o cunoaştem. Dacă se schimbă legile universului numai extrem de puţin( incredibil de puţin!) nu numai condiţiile pentru apariţia vieţii dispar în totalitate, ci dispar galaxiile, planetele, stelele, iar universul ar fi redus la doar câteva puţine elemente chimice. Dacă protonii unui nucleu de atom ar „cântări” doar cu 0,2% mai mult, s-ar dezintegra în neutroni şi nu mai am avea atomi stabili. Dacă suma maselor acelor tipuri de quarci din care constă un proton ar devia numai 10% faţă de valoarea prezentă, nu ar exista atomi stabili.

      Dacă orbita eliptică a planetelor din sistemul solar nu s-ar afla într-un spaţiu de trei dimensiuni, atunci ele nu ar fi stabile. Dacă ar fi adăugată o nouă dimensiune spaţiului în care trăim, atunci planetele ori s-ar prăbuşi în spirală în soare, ori ar fi aruncate aiurea departe de el. În trei dimensiuni gravitaţia ajunge la o pătrime din valoarea ei atunci când distanţa se dublează. De exemplu, dacă pământul ar fi la o dublă distanţă de soare, gravitaţia ar fi de patru ori mai mică. În patru dimensiuni, valoarea ei ar scade la 1/8, în cinci dimensiuni la 1/16 şi tot aşa...Ca urmare a acestui lucru, soarele şi-ar pierde în mai mult de trei dimensiuni  echilibrul dintre presiunea internă şi gravitaţie, care împiedică ca soarele să implodeze. Soarele ori ar zbura aiurea de pe orbita sa galactică ori s-ar prăbuşi în sine însuşi într-o gaură neagră. La scală atomică, forţele electromagnetice ar acţiona la fel ca gravitaţia, iar asta înseamnă că electronii ori ar zbura de pe orbita lor în jurul nucleului, ori s-ar prăbuşi spiralat în acesta. Oricum ar fi, nu ar exista atomi de nici-un fel, aşa cum îi cunoaştem!

       Prezenţa unor structuri complexe care servesc ca bază pentru dezvoltarea unor observatori inteligenţi pare a fi extrem de delicată iar acestea foarte fin potrivite. „Dacă nu ar fi existat o serie de uimitoare coincidenţe - spune SH – care ajung până în detaliile care privesc legile fizicii, oamenii sau alte forme de viaţă nu ar fi putut nicicum apare sau dezvolta.”

     Despre felul în care aceste „uimitoare coincidenţe” nu au nimic de-a face cu vreun Dumnezeu, după părerea sa, în articolul următor.

(va urma)