Rugăciunea - experienţe personale ( VII ): Abisul existenţei mele

       Ultima întâmplare personală pe marginea rugăciunii pe care doresc să o împărtăşesc îmi confirmă încă odată, dacă mai era nevoie, că Dumnezeu lucrează şi răspunde cererilor noastre prin oameni. Nu înţeleg sistemul prin care o face, care mi se pare uneori extrem de încurcat. Nu înţeleg de exemplu de ce întârzie uneori să răspundă unor rugăciuni disperate, iar uneori nu primim deloc vreun răspuns. Dar ca un fel de numitor comun, se pare că Dumnezeu răspunde întotdeauna când omul nu mai are nici-o soluţie, nici-o scăpare, nici-o şansă...De ce face El aşa...rămâne pentru mine cel mai mare mister...

        Următoarea relatare nu este cea mai recentă experienţă de rugăciune a mea, dar este una dintre cele mai impactante pentru mine personal, dacă nu cea mai impactantă, şi tocmai de aceea am lăsat-o la urmă. Oricum, cronologic vorbind, este mai nouă decât celelalte, şi anume din decembrie-ianuarie 2009-2010. Aş putea-o intitula fără ca să exagerez „Abisul existenţei mele”. Despre ce este vorba?

     Locuiam în Germania deja de şase luni de zile. Găsisem de muncă cu totul providenţial( fără să caut adică...) la un turc care avea o firmă de curăţenie. Lucrasem la el din august până în decembrie 2009, iar de crăciun contractul îmi expirase. Oricum ...în decembrie lucrasem foarte puţin deoarece nu avusese mai deloc de lucru, fiind o firmă mică. Salariul primit în decembrie mi-a permis doar să-mi plătesc chiria şi să cumpăr de mâncare. Mai aveam o rezervă de 400 de euro, bani pentru zile „negre”, din care plănuisem să trăiesc până îmi voi găsi altceva de muncă. Nu aveam dreptul la şomaj sau asistenţă socială, iar odată cu încetarea contractului la turc, nu mai aveam nici dreptul la muncă în Germania...Eram...la mila lui Dumnezeu, în cel mai concret sens al cuvântului.

       Numai că planurile mele  de a păstra mult şi bine acei bani nu s-au putut corela cu realitatea sumbră. Deoarece tocmai înscrisesem maşina personală în Germania( cu numere de înmatriculare, asigurare, etc), m-am pomenit cu o scrisoare de la fisc în care mi se cerea să plătesc impozitul pentru anul următor în decurs de două săptămâni.Toate „bune” şi la locul lor...numai că atunci când am văzut suma, am „îngheţat”: 300 de euro. Dublu faţă de contravaloarea aceluiaşi impozit la maşină din Spania!

       Am mers la fisc să întreb dacă nu cumva era posibil să plătesc impozitul măcar în două, trei rate. Neamţul de acolo( cu salariu de peste 2000 de euro lunar) s-a uitat la mine ca la un extraterestru...Nu cred că mai fusese vreodată confruntat cu o astfel de cerere...Mi-a răspuns sec: „ Dacă ai maşină, trebuie că ai şi bani ca să plăteşti impozitul”... Ce era să mai zic? Am plătit cash, altfel mi-ar fi radiat maşina fără discuţii. Iar de maşină aveam nevoie ca de aer în eventualitatea că îmi găseam vreun nou job...

        Aşa se face că am rămas brusc de sărbători cu doar 100 de euro. Ultimii mei bani. Nu aveam muncă. Nu aveam şomaj. Nu aveam dreptul la muncă în Germania( şi aici munca la negru este practic imposibilă). Nu aveam nici-un prieten, şi chiar dacă aş fi avut, nu puteam sta pe „spatele” lui din punct de vedere financiar. Dacă şi cu fratele eşti frate „până la brânză”...dapăi cu un prieten...Îmi propusesem ca să fac o economie „ la sânge”, sperând într-o minune, că voi găsi ceva de muncă. Nici măcar bani să mă întorc înapoi în ţară nu mai aveam.  

        La toată această panoplie de ghinioane se adauga pe deasupra şi trista mea poveste personală, unde desigur nu am chef să intru în amănunte. Cert e un lucru:  crăciunul anului 2009 a fost abisul existenţei mele. Într-o singurătate cumplită, eram silit să-mi duc tăcut crucea grea, acum cu perspectiva serioasă de a flămânzi la propriu. În timp ce toată lumea se bucura în familie, celebrând naşterea Mântuitorului, eu eram cufundat într-o depresie severă şi moartea mi-era mai de dorit decât viaţa.

        Nu mă mai rugasem de mult...de când venisem în Germania, în iunie. Nu mai deschisesem de mult biblia. Simţeam că Dumnezeu efectiv mă abandonase. "Zăceam" într-o cameră de 10 m², şi nu puteam să adorm de griji şi durere. Ajunsesem la capătul puterilor, al nădejdii. Şi atunci...în plină noapte a sufletului meu, mi-am adus aminte de tot ceea ce v-am povestit până acum...Mi-am adus aminte de toate experienţele mele de rugăciune, de miracolele la care fusesem martor cu ochii mei, mi-am adus aminte că..în trecut...Dumnezeu mă ajutase...

        Printre hohote de plâns, am reînceput să dialoghez cu Dumnezeu în gândurile mele. De fapt am început să mă cert cu El...exact cu tonul pe care l-a folosit şi Ilie sub ienupăr( 1 Împăraţi 19, 4-5). La fel ca şi Ilie doream să mor. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Şi la fel ca şi Ilie, am început să-i reamintesc lui Dumnezeu ce „evlavios” fusesem pentru cauza Lui  şi ce lucrare misionară făcusem eu în Spania...Am început să-i înşir toate faptele mele misionare, toţi spaniolii cărora le mărturisisem evanghelia şi tot zelul meu pentru El din ultimii ani...Unde era acum mâna Lui puternică? Unde erau acum promisiunile Lui? Unde era acum dragostea Lui? Mă simţeam abandonat, folosit şi apoi aruncat ca o măsea stricată, până şi de Dumnezeu.

       Nu puteam să mă rog în acea stare deplorabilă, dar ceea ce am făcut a fost să îmi notez gândurile mele într-un caiet, ca un fel de testament. Ceea ce am scris acolo, privind acum retrospectiv, nu e cu nimic mai prejos decât plângerile lui Ieremia, agonia lui Iov, sau frustrările lui David. „Unde eşti tu, Doamne? Unde eşti, acum, când am cea mai mare nevoie de Tine?” era lait-motivul pamfletului meu către Dumnezeu. Am adormit cu capul pe biblie, aşa cum Iacov adormise cu capul pe o piatră.  Cuvântul scripturii era pentru mine acum dur, rece, colţuros şi inexpresiv ca şi piatra lui Iacov.

        Dar Dumnezeul lui Iacov nu doarme. Şi nu dormea nici acum...Exact la două-trei zile distanţă după agonia de sub „ienupărul” meu, am cunoscut-o pe „văduva din Sarepta” în versiunea germană. Şi ea singură ca şi mine, fără ca să mă cunoască în prealabil, m-a luat din prima zi sub acoperişul ei, împărtăşind împreună cu mine puţina „făină” şi puţinul „ulei” pe care îl mai avea...Timp de şapte luni de zile, deşi trăiam două persoane cu venitul minim din Germania( aşa numitul Hartz IV de aici, cca 500-600 de euro), „făina” şi „uleiul” nu ni s-au împuţinat din „oală”. Dimpotrivă, am avut destul şi pe săturate...până ce, printr-o altă mică minune, am obţinut succesiv dreptul la muncă şi imediat mi-am găsit şi un job.

        Azi locuiesc în mijlocul oraşului( unde chiriile ajung lejer  la 1000 de euro/lună) plătind o chirie infimă( 200 €!!!)  pentru un apartament de 70 m², cu trei camere. Lucrez  la o firmă de peste un an de zile, şi în curând voi începe munca la al doilea job. Sunt fericit şi liniştit, iar norii de odinioară au dispărut. Azi ating cerul cu vârful degetelor mele, trăind într-o ţară civilizată, într-un ambient modern, cu colegi de excepţie, aşa cum mi-am dorit dintotdeauna. Dumnezeu mi-a purtat de grijă într-un mod minunat, împlinindu-mi visul de a trăi şi lucra în această ţară. Nu înţeleg de ce m-a lăsat să trec prin valea umbrei morţii, nu înţeleg de ce a trebuit să sufăr nedreptăţi strigătoare la cer, şi de ce m-a trecut prin cuptorul cu foc...Dar ştiu că am ieşit din el cu o convingere clară că, deşi nu-I înţeleg felul său misterios de purtare, o mână nevăzută şi iubitoare îmi poartă  mereu de grijă.

        Celor care sunt pe punctul de a-şi pierde credinţa, celor deprimaţi, oprimaţi, singuri şi neînţeleşi, derutaţi, frământaţi şi dezamăgiţi de oameni şi poate chiar de Dumnezeu, doresc să le transmit un singur mesaj: Chiar şi sub ienupăr, acolo unde moartea e mai de dorit decât viaţa, îngerul lui Dumnezeu vă aşteaptă! Vă puteţi certa cu El, vă puteţi lupta cu El, dar nu abandonaţi speranţa! Nu vă daţi bătuţi! Nu-I întoarceţi spatele! Nu vă pierdeţi credinţa!

       Ienupărul ofilit de arşiţa zilei nu este finalul călătoriei, ci doar punctul de întâlnire cu îngerul lui Dumnezeu! Este locul unde acesta vă aduce o pâine caldă! Şi mai este startul într-o aventură şi mai mare, în care destinaţia finală este Horebul, muntele lui Dumnezeu. Nu poţi ajunge la întânirea faţă în faţă cu Dumnezeu din crăpătura stâncii, dacă mai întâi nu ai experimentat...”ienupărul”. Nu mă întrebaţi de ce e musai să fie tocmai ăsta traseul. Habar nu am. Dar ştiu acum, din proprie experienţă, că acesta este traseul!